Partea cea mai spectaculoasă a postmodernității în care trăim (chiar și împotriva voinței, vederilor și convingerilor ”proprii”) este că asistăm la o compresie a timpului, la o disoluție a cronologiei, la o conversie a timpurilor în simultaneitate. În acest moment vârstele culturale ale omenirii coexistă în rețea. Fiecare paradigmă culturală își are abonații și enoriașii ei, își are vocabularul și instrumentarul semiologic propriu, gesturile și, nu nesemnificativ, gusturile proprii. Fiecare rețea de idei produce exemplare umane de un anumit calibru, produce comportamente și pasiuni și combustibil intelectual sau estetic, produce inși apți să ”gândească cu inima” sau doar cu ”creierul” din dotare, produce euri și non-euri, indivizi însuflețiti sau neînsuflețiti, drame și anti-drame, produce zei și ucigași de zei, produce practic, într-o fascinantă sincronicitate, tot ceea ce omenirea a elaborat într-o ordine cronologică anume.
În cadrul acestui iureș generalizat al producției singurul numitor comun, în plan filosofic, e deconstrucția pentru că dincolo de timp nu mai poate exista construcție. Cu cât varietatea modelelor culturale e mai prolixă, cu atât probabilitatea ca o nouă paradigmă dominantă să își impună cheia de lectură asupra materiei brute a existenței e mai redusă. Prea puțini dintre contemporani reușesc să se ridice la un nivel, chiar rudimentar, de înțelegere a contemporaneității, fapt altminteri valabil și pentru epocile anterioare. Postmodernii se servesc de postmodernitate așa cum oricine se poate servi de tehnologie fără însă a fi capabil să explice funcționarea unui computer sau a unui transmițător oarecare de date. În mod analog cei care au acces la mecanismele explicative are lumii în care trăim sunt foarte puțini. Pe piața ideilor există fel și fel de viziuni, constructe și limbaje, fel și fel de lumi, în fond, cele mai multe anacronice…
Că lumea e clădită prin limbaj o spun până și textele religioase. ”Cuvântul” care construiește universul nu trebuie înțeles metaforic sau alegoric ci la propriu. E vorba pur și simplu de structuri semantice care dau viață, care materializează și întruchipează forme, manifestări etc. Dat fiind că în ultima vreme m-am ocupat de deconstrucție în etică și nu și în alte domenii, singurele mele trofee intelectuale sunt: deconstrucția bărbatului și a femeii, deconstrucția rasei, deconstrucția sexualității, a eului și a persoanei-ei și a altor generalități cu infiltrații în procesul germinativ al unor pseudo-precepte morale. În estetică, ceea ce mi-am propus să deconstruiesc a fost în materie de teatru personajul, în materie de literatură identitatea și în materie de poezie eul-suveran, tocmai în dorința de a ajunge la nucleul ireductibil, la esența manifestărilor și coagulărilor de forme pentru a afla dacă dincolo de identitate, de eu, de personaj mai putem concepe lumea cumva și concluzia e că o putem, cu prisosință chiar. Mai mult, am vrut să extrag rădăcinile fiecărei paradigme culturale pe care am frecventat-o și, cu vocație de cotoroanță, să fac din ele o fiertură nouă… Nu am vrut să ”dezvrăjesc” lumea, dimpotrivă, am vrut să o revrăjesc, ținând însă cont de puzderia de dez-vrăjitori care lucrează neîncetat și performant. Cred (și e vorba de pură credință) că bine e ca poezia lirică să fie lirică, ca muzica să fie tonală, ca artele să se mențină în câmp estetic, dar e o chestiune strict personală, chiar intimă, o orientare de gust, eminamente hedonistă, căreia nu i-am găsit tâlcul și nici nu vreau. Chiar dacă am făcut-o, ma gândesc retrospectiv că nu era cazul să pledez pentru gustul meu, apelând, speculativ, la argumente pentru că inevitabil confrații din rețea, dotați cu același gust s-au înghesuit să îmi dea dreptate, crezând că avem dreptate, când nu despre dreptate e vorba ci despre un război de valori, despre o luptă neîntreruptă pentru putere și supraviețuire culturală între adepții unei paradigme sau ai alteia. Eu am știut cumva, chiar dacă neasumat, că această luptă ( de culise sau fățisă) e esența fiecărui demers argumentativ, o luptă care se alimentează din dorința instinctuală de a-ți extinde propria rețea, de a-ți impune ”semenii”, de a-ți confecționa alții, de a institui un EU colectiv, de a-l formata, de a plăsmui din el un hard-disk apt să ”facă societate” cum ar zice Bogdan Ghiu. Deconstrucția este o etapă firească în orice periplu cultural mai complex. La ea nu poți ajunge prin infuzie de valori și modele, prin ”autocultură” ci prin ”transhumanța” dintr-o rețea culturală în alta. Sunt în contact cu perspectiva postmodernă de multișor, dar mărturisesc că n-am avut cine știe ce interes pentru ea, pentru simplul fapt că nu îi venise rândul. M-am preumblat mental prin vârstele anterioare ale umanității. Filogeneza culturală repetă ontogeneza ar zice un umanist nostalgic. M-am îndrăgostit de existențialiști, de secolul XX, de marea literatură și am vrut să îmi petrec restul zilelor în lumea lor imaginară, printre ei. Omenește e de înțeles pentru că, în istoria culturii, ei sunt adulții, sunt cei aflați la vârsta marilor potențe și epopei… Postmodernii sunt deja pensionari în cultură, pentru că, iată, nu se mai dedică niciunui obiect de cult, elanul lor constructivist s-a epuizat și au ajuns la o respectabilă detașare față de forme, care le dezvăluie perspectiva întregului, a mecanismelor generatoare de lumi. Chiar și în cadrul evoluției firești a gândirii (să-i zicem individuale) detașarea percepe mai multe etape: prima dezidentificare este ”Nu sunt ceea ce văd și aud și ating. Nu sunt totuna cu obiectul percepției” și care cred că apare la copii chiar înaintea emisiei vocabulelor. Apoi, în copilărie, începem să realizăm că nu suntem totuna cu ceea ce simțim, pentru că simțirea e o vacuitate, e materie acvatică, fluidă (Bachelard). Pe urmă, în adolescență, înțelegem că nu suntem nici ceea ce gândim, dat fiind caracterul impersonal și obiectiv al ideilor. Pe urmă, dacă reușim să ne dezmeticim din adolescență vreodată, înțelegem, progresiv, că nu suntem totuna nici cu acțiunile noastre, nici măcar cu procesele de conștiință, realizăm că nici voința nu ne este proprie, nici intuiția, nici sentimentele, nici convingerile că, practic, noțiunile de eu și celălalt sunt extrem de labile, până la confuzie. Începem să dibuim că, din păcate poate, nu există singurătate. Că individul, eul, chiar și corpul sunt constructe ca și bărbatul, femeia, rasa, sexualitatea, cuplul, nația și lumea. Și, evident, contrariați și sărăciți brusc în consecința descoperirii, simțim nevoia să investim identitate totuși în ceva, într-o valoare sigură, să discernem ce există totuși, dincolo de toate vacuitățile și ambiguitățile pe care cultura și limbajul le materializează cu talent de scamator. Vrem, cum vroiam și eu pe când scriam Semnul Lunii, să demonstrăm cu orice preț că există totuși ceva, în cazul meu că există suflet individual… că individuația pornește de la suflet, chiar dacă restul, toata cazemata eului e pur și simplu teatru de iluzii, suită de efecte, fum și fumuri. Reușești și nu reușești întotdeauna, pentru că poți meșteri un text, dar nu te poți convinge pe tine până la capăt, pentru că tu nu ești tu ca să gândești cum vrei și ce vrei, ca să simți ce vrei, ca să crezi ce vrei, ai nevoie de un aparat logic și de un întreg decor de ligamente semantice ca să dai valoare de existență trăirii, voinței sau dorinței, trebuie să te convigi mereu de câte ceva, pentru că EUL e o instituție, o comunitate, un consiliu de judecată; iată o pildă a inexistenței individului. Abia din acest punct periplul cultural devine aventuros și atractiv. După ce deconstruiești ceea ce ți se oferă pe tavă drept realitate, adevăr, cunoaștere etc, după ce te sustragi farmecelor curentelor culturale la care te înregimentezi din instinct (sexual probabil), după ce te rupi de predispoziția de a face ”cult” pentru romantism, clasicism, suprarealism, existențialism, trăirism, nihilism, etc ce îți mai rămâne?! că tot îți rămâne ceva. Nu ești liber să alegi decât atunci când ai reușit să parcurgi totul, să străbați din interior toate vârstele omenirii, să te preumbli prin toate cotloanele gândirii și semnificării și nici atunci pentru că alegerea liberă nu poate fi decât exclusiv rațională și nu poți alege pe cale rațională în ce limbă să visezi. Există un determinism – o genă culturală – care îți procură rubedenii. Gena asta te face să îți distingi ”semenii” dincolo de orice afiliere contextual-textuală, ca să zic așa, dincolo de vârste, epoci și paradigme, dar asta e o altă discuție.
Ce încerc să spun este că deconstrucția este punctul de joncțiune în aprofundarea oricărei perspective, a oricărui domeniu al cunoașterii. Progresând în construcție realizezi la un moment dat artefactul, realizezi că realitatea e ceea ce investești în idei și nu ceea ce ideile îmbracă, denotă sau indică.
Existențialismul de secol XX (Yourcenar, Hesse, Camus, Mann, de Beauvoir, Brecht etc) e pentru mine, expresia unei orientări pur pasionale căci nu există propriuzis orientare culturală ci doar o serie de circumstanțe care te predispun, te împing către o anume paradigmă la un moment dat. Într-o Românie nostalgic interbelică în care însăși noțiunea de valoare este contaminată de suflul acelei vârste a gândirii, e greu să te dezmeticești, să transgresezi modelul dominant și atunci, în lipsă de alte repere, te orientezi, ca omul, spre partea luminoasă a ofertei. Ce alți interbelici să îmi placă? Se spune, de-a dreptul maniacal, că nu avem valori, că nu avem valori ca neam. Ba e exact pe dos. Suntem obnubilați de valori, sufocați de un simț al valorii excedentar și exacerbat, înecați în valori… falimentare. Cei mai rafinați dintre ”evaluatorii” problemei au nuanțat, au zis: avem valori, suntem chiar pătimaș atașați de ele, doar că sunt concurențiale și contradictorii. Nici acest punct de vedere nu e tocmai just. În România există încă paradigmă dominantă în gândirea colectivă, există valori monolit… tocmai asta e problema, că suntem anacronci și ne sufocăm în valorile unei epoci care, până una alta, a declanșat al doilea război mondial sau nu l-a împiedicat, whatever. Chiar dacă nu putem vorbi de o ideologie mutuală, de o sursă unică de idei, ceea ce e comun și persistent este o frapantă tendință ideologizantă, o orientare filo-ideologică. Nu poți vindeca o rană a prezentului pansând-o cu o halcă de istorie nedigerată. Cum să înțelegi, fie și tangențial – intuitiv spectrul unor noțiuni precum democrație, laicitate, multiculturalism, pluralism valoric, când în România sunt încă probleme cu îndoctrinarea și propaganda religioasă în școli, spre exemplu? Când în prezent, un occident întreg deconstruiește la greu, noi suntem robii pasiunilor. Când detașarea și introspecția și reflecția sunt nota dominantă în ”umanismul” european, noi ne întrecem în patimi partizane. Pasionalitatea e o valoare. Sentimentalitatea o alta. Valori revizuibile desigur. Pentru noi democrația înseamnă construcție, când de fapt ea e o superbă deconstrucție, nu atât teoretic, cât empiric.
În spectacolul de poezie pe care l-am conceput, pe versurile lui Matei Vișniec mi-am propus, desigur, să schițez o parabolă despre libertate și opresiune, despre înec și supraviețuire, dar în plan estetic și ideatic am conceput și înfășurat totul în jurul unor versuri cheie: ”Cuvântul oraș privește prin cuvântul fereastră, Cuvântul om privește prin cuvântul fereastră”. Am vrut (nu știu în ce măsură am și reușit) să deconstruiesc personajul, ideea de personna teatrală, care e pură convenție în fond. Am ales să fac spectacole de teatru din colaje poetice deliberat: ca să deconstruiesc și ”acțiunea” scenică, aparența determinismului epic, a cauzalității. Ideea lui Gellu Naum despre sincronicitate, pe care o poți descifra limpede și în textele lui teatrale, poate fi ilustrată scenic suprimând cronologia ilustrativă, convenția deterministă potrivit căreia acțiunile decurg unele din altele. Ele în fond coexistă după cum noi coexistăm cu anticii (fiecare emițând în rețeaua proprie existențială într-un mediu de cultură), pentru că timpul e o abstracție, pură convenție lexicală și aritmetică: nu suntem urmașii anticilor ci interlocutorii lor dintr-o altă falie temporală. Lumea contemporană, în forma în care se prezintă, e o foarte bună oglindire a faptului că putem fi contemporani cu exponenții altor epoci și cu toate avatarurile devenirii proprii, că putem ajunge la identificare extrem de simplu prin transpunere textuală și metatextuală. Altminteri cum se explică faptul că există atât de puțini postmoderni (în convingeri) și atât de mulți moderniști, pozitiviști, materialiști, romantici, clasiciști; că mentalitățile și limbajele sunt atât de scindate și divizate, că în timp ce Derrida face autopsia actualității alții se exprimă, gândesc, simbolizează lumea în stil medieval, alții sunt arondați la suprarealism, alții la utopiile renascentiste? Resping ipoteza inaccesibilității omului contemporan la substanșa mentalului colectiv strămoșesc pentru că sunt convinsă că Foucault și postmodernii au dreptate, sunt convinsă că lumea nu a fost vreodată altfel alcătuită ci doar altfel înțeleasă și gândită și asumată, ceea ce înseamnă că transpunerea prin limbaj e cât se poate de posibilă. Circulă printre noi oameni care trăiesc mental în evul mediu. Alții trăiesc extatic fiorii modernității timpurii. Alții sunt contemporani cu primii creștini în aspirații și vocabular.
Concepția despre post-istorie și despre vârstele conștiinței umanității, despre istorie ca evoluție a acestei conștiințe, este, la origini și, desigur, avant la lettre, de factură hegeliană. Potrivit lui Fukuyama trăim deja în postistorie pentru că am dezamorsat în practica socială conflictul ideologic. Sunt mulți gânditori contemporani care consideră că, începând din momentul în care democrația și drepturile omului s-au impus în detrimentul altor ideologii, am plonjat cumva în afara istoriei pentru că istoria este de facto o succesiune de confruntări ideologice, de înfruntări între paradigme culturale partizane.
Ideea că perspectiva postmodernă este o simplă paradigmă, ca toate celelalte, relativizabilă, n-are nici o susținere – e ca și cum ai spune că ateismul e tot o credință, ceea ce e absurd pentru că ateismul este refuzul credinței – postomdernitatea e un mod de a privi, este detașarea de modele, este o perspectiva asupra paradigmelor, o filosofie asupra filosofărilor de tot felul, un refuz de a asuma ceva, o formă de democrație culturală în fond. Cel puțin așa îmi apare că ar fi dacă reușesc să mă situez, fie și câteva momente în afara existențialismului cu care,altminteri, n-am de gând să rup logodna. Postmodernismul nu e cultură ci trans-cultură e un mediu de emisie în care fiecare votează, crede și visează ce vrea.
Valorile, pentru a căpăta substanță, au nevoie de un teatru de luptă. Pentru a deveni libere și nu aleatorii au nevoie de confruntare, de dualism, de alteritate. Într-o societate în care diversitatea valorilor e consistent reprezentată, adepții fiecărui crez sunt ceva mai treji, mai conștienți, mai raționali deci mai liberi în a asuma, mai apți să își justifice adeziunile. Într-o societate, așa cum e a noastră, în care valorile nu se discută ci se invocă, în care ideile sunt idoli și zei și nu constructe argumentabile, democrația e șubredă… Frica de zei e instinctuală, e greu de înfruntat și întotdeauna triumfă asupra rațiunii, de aceea pluralismul valorilor e o chestiune de igienă mentală și totodată un antidot împotriva angoasei. Un zeu – dictator *(sufletul universal, să zicem, ca sa focalizez o reprezentare) nu poate condamna o majoritate umană la ”chinuri veșnice” nici nu o va trimite ”în bloc” la moarte; e greu de închipuit că va salva trei exemplare *care îl slujesc (într-o formă anume) în detrimentul unei întregi specii care îl slujește altfel…Cu cât reprezentările sunt mai variate, cu cât există mai multe chipuri de zei, cu atât teama că un zeu unic poate căsăpi umanitatea care nu îl servește ”cum se cuvine” se stinge. Diversitatea reprezentărilor e cel mai bun antidot împotriva încremenirii în formă și a pornirilor idolatre, în fond, căci idolatria este cult al formei și groază de de-formare și alteritate. Trăiască politeismul!
Există o anumită inerție a fiecărei rețele locale care te menține pe orbita unui program de idei. Necesitatea unei deconstrucții aplicate în etică m-a ținut oarecum la distanță până acum de superbele deconstrucții pe care gânditorii postmoderni le opereaza în ontologie, metafizică și estetică. Cinstit vorbind, în esetetică mă abțin să deconstruiesc, din rațiuni hedoniste căci arta secolelor anterioare îmi provoacă delicii intense în forma în care e, formă pe care vreau, cu încăpățânare, să o leg de o esență. Acest vreau e câmpul gravitațional care captează ideile. De unde provine domnia lui vreau? Din inerție probabil. Dacă îți găsești o poziție confortabilă sau favorabilă într-o rețea de idei și reprezentări se instalează și tendințele conservatoare. Vrei ceea ce îți tihnește, ceea ce îți asigură stabilitate și putere la granița dintre interioritate și exterioritate, dintre combustie și formă, dintre intro- și extra – versie.
Fiecare rețea locală emite pe frecvența unei paradigme culturale, a unor acumulări semantice. Ceea ce auzi, atunci când reușești să ieși, fie și o clipă din rețeaua ”proprie”, poate fi zgomot halucinant, dar dacă ciulești bine urechea poți distinge unele acorduri armonice, unele licăriri de muzică.
Valorile nu se pierd și nu se pot pierde, nu pot fi strivite nici sub tone de beton armat, dacă desemnează sau se articulează în jurul unor elemente ”vii”, a unor falii ireductibile de existență. O înțelegere greșită nu poate altera sau deforma ceea ce există, ci doar oculta anumite lucruri. Valorile care își trag sevele din ceea ce există vor dăinui, doar cele artificiale, valorile de incubator social vor dispărea, se vor topi în vacarmul general. Dacă individul e o valoare legată intrinsec de ceea ce există dincolo de ce ne închipuim că există, atunci individul ( ca nod existențial, ca releu, ca mediu de colectare și distilare a comunicării ) nu va dispărea. Dacă arta are ființă, atunci nici nu va muri, dacă ființa artei e doar metaforă și informație culturală sau pur și simplu muritoare, atunci poate că e de preferat să nu o mumificăm. Propriuzis valorile sunt indestructibile pentru că țin de formula constitutivă a existenței, de natura internă a lucrurilor oricare ar fi ele. Valorile fundamentale, vreau să spun. Cele derivate sunt fluide și supuse mutației.
Suntem și nu suntem în același timp, spunea Jung. Suntem și nu suntem indivizi, gândire, cunoaștere, creație, introspectie, structură, vis, realitate, suntem și nu suntem pentru simplul fapt că, indiferent dacă suntem conștienți de dinamica forțelor vitale care ne compun și descompun ori nu, aceste forțe vitale acționează prin noi, ne determină, ne ghidează magnetic, ne inventează, ne unifică și ne segmentează. Identificarea proiectivă e veriga slabă a procesului de individuație. Individul e un colaj, o alcătuire selectivă și semi-ordonată logic de texte, subtexte și subterfugii semantice și totodată un nume de cod pentru ecranul dintre sine (înțeles ca domeniu al interiorității) și celălalt (universul reflectat). Eul, corpul și conștiința sunt linia de demarcație, granița. De aici, de la postularea sinelui colectiv până la concepția postmodernă despre lume ca rețea comunicațională n-a fost decât un pas și încă unul ușor de făcut.
Adeziunea la un curent cultural, la o platformă de idei, la o strategie de interpretare sunt acte exclusiviste, firești altminteri. Gândirea postmodernă nu propune însă o astfel de strategie, pentru că orientarea sa este una integralistă, nu doar sub aspect socio-politic și mediatic, ci și semantic. Celelalte curente s-au afirmat prin scandal, contestându-se unele pe altele. Impresonismul s-a impus în detrimentul academismului în pictură, în urma unui conflict de proporții, redactat cu de-amănuntul de Beaudelaire. Expresionismul a țâșnit în lume tot prin scandal și ultraj, uneori chiar la adresa ”bunelor moravuri”. Postmodernismul însă este orientare culturală cât se poate de blajină și pacifistă: le dă tuturor dreptate și nimănui. Poți deconstrui un palat sau o cocioabă dacă îți stau în cale, dar poți să le și ocolești, poți să le contempli, poți orice… pentru că în condiții de libertate generalizată a expresiei, n-ai de ce să mai vrei să plantezi bombe în templele altora.
În mod paradoxal (aparent) în loc să ne îndepărteze de principiile metafizice, noua dezordine mundană ne va apropia de ele. Proiectul de transgresiune a ”tiraniei eului” prin iubire și intuiție propus de marile culte religioase n-a prea avut succes. Democrația și postmodernitatea vor reuși însă, cred, mai bine, să ne indice numitorul comun – punctul de fuziune dintre fiecare și fiecare – prin expansiunea diversității: după ce nu vor mai exista doi indivizi care vorbesc ”aceeași limbă”, după ce vom fi ajuns să ne prăbușim cu totul în iluzia individualității absolute și ne vom concepe asemeni doar prin diferență, prin rest, prin ceea ce ne desparte, Babelul probabil va cădea.
Ilinca Bernea
Comentarii recente