dictatura și reformele

Potrivit Enciclpediei « Britannica », de ce avem noi acum în țară parte dictatură se cheamă:

dictatorship, form of government in which one person or a small group possesses absolute power without effective constitutional limitations. The term dictatorship comes from the Latin title dictator, which in the Roman Republic designated a temporary magistrate who was granted extraordinary powers in order to deal with state crises. Modern dictators, however, resemble ancient tyrants rather than ancient dictators. Ancient philosophers’ descriptions of the tyrannies of Greece and Sicily go far toward characterizing modern dictatorships. Dictators usually resort to force or fraud to gain despotic political power, which they maintain through the use of intimidation, terror, and the suppression of basic civil liberties. They may also employ techniques of mass propaganda in order to sustain their public support. […]

Traduc: ”Dictatura este o formă de guvernare în care o persoană sau un mic grup de persoane posedă putere absolută dincolo de orice limitări constituționale efective. Termenul de dictatură provine din latinul ”dictator” cel care, în Republica Romană, desemna temporar un magistrat ce era învestit cu o putere extraordinară pentru a ține lucrurile în frâu în stări de criză. Dictatorii moderni, în tot cazul, se aseamănă tiranilor antici mai degrabă decât dictatorilor antici.

Descrierea pe care filosofii antici au făcut-o tiraniilor din Grecia și Sicilia este relevantă pentru caracterizarea dictaturilor moderne. Dictatorii, de regulă, recurg la forță sau fraudă pentru a obține o putere politică despotică, putere pe care o mențin prin intimidare, teroare sau suspendarea unor libertăți civile elementare. De asemenea ei pot apela la tehnici de propagandă în masă pentru a avea o susținere publică”. […]

România 2012

Avem o formă de guvernare în care un mic grup de persoane posedă o putere absolută dincolo de orice limitări constituționale efective? HABEMUS.

Avem un președinte desemnat temporar care abuzează de putere sub pretextul că ține lucrurile în frâu pe timp de criză? HABEMUS.

Micul grup de persoane care deține putera a ajuns ”pe poziții” prin fraudă? DESIGUR.

Recurge acest mic grup la tehnici de intimidare și propagandă în masă pentru a se men-ține pe poziții? CUM SĂ NU?

În acest moment nu avem nici democrație participativă nici reprezentativă. Societatea civilă vorbește, critică sau revendică ce revendică degeaba, pentru că nu se ține cont de spusele ei, iar  sub aspect politic opțiunea populară a fost deturnată prin jocuri infra-parlamentare și aranjamente care nu corespund rezultatului alegerilor.

Nu avem toate ingredientele și componentele dictaturii, dar o mare parte dintre criteriile de definiție a tiraniei sunt întrunite de situația în care ne aflăm. Mulți dintre contestatarii ideii că am avea de a face cu o dictatură evocă următoarele chestiuni:

-          Avem libertate de expresie.

-          Nu trăim sub teroare.

-          Nu ne sunt afectate drepturile și libertățile elementare.

Problema ”(non) libertății de expresie” este doar un aspect caracterizant pentru dictatură. Iar argumentul că n-am avea parte de o dictatură pentru că nu ne este îngrădită sau cenzurată libertatea de expresie (căci putem vocifera, putem zbiera, ne putem scandaliza cât vrem) nu este tocmai acoperit și rezonabil. Ține de o perspectivă asupra dictaturii la fel de reducționistă ca și cea pe care o contestă. Altfel spus, această abordare susține că dictatura nu e posibilă în condiții de libertate de expresie: dacă avem libertate de expresie n-avem dictatură. Ținând cont de elementare exigențe logice: A = non B și B = non A, putem enunța, potrivit concepției care pune în opoziție noțiunea de dictatură cu ”libertatea” de expresie, că  într-o societate în care oamenilor le sunt îngrădite toate celelalte drepturi în afară de libertatea de expresie nu avem de-a face cu o dictatură. E just?

Este libertatea de expresie criteriul tare de definiție a ”non-dictaturii”? Este ”non-libertatea de expresie” criteriul tare de definiție a dictaturii? Un criteriu tare este cel care poate subordona toate celelalte criterii într-o caracterizare cu valoare de definiție.  Când spui că un om e bun, de exemplu, înseamnă că are cel puțin o trăsătură definitorie pentru noțiunea de bunătate. Nici un termen pe care îl folosim nu întrunește toate însușirile, atributele și nuanțele pe care le presupune o definiție extensivă, complexă și completă.

O femeie frumoasă nu are toate calitățile estetice posibile, are o parte dintre ele sau o calitate care poate fi concepută drept criteriu tare de definiție a frumuseții.

Tot ce spun se înscrie în domeniul logicii. Nu e propriu-zis vreo filosofie.

Nici o dictatură din istorie nu a întrunit toate criteriile de definiție din dictionare. Unele s-au impus prin teroare altele nu. Unele au cenzurat libertatea de expresie altele nu. Putem da exemple multiple.

Problema de fond în disputa dintre cei care susțin că trăim în dictatură și cei care afirmă contrariul este: în ce măsură putem întrebuința un termen dacă doar o parte dintre elementele constitutive ale fenomenului, obiectului sau situației pe care le descrie sunt reprezentate de o stare de lucruri ”concretă”? Care ar fi criteriul tare sau criteriile tari de definiție a dictaturii? Ce este dictatura ca gen proxim? Și care ar fi diferențele specifice dintre o dictatură și alta? În acest sens ar trebui purtată discuția.

Mă voi ocupa, însă, mai întâi, de cele trei ”contra-argumente” care pun sub semnul îndoielii existența dictaturii în contextul în care ne aflăm.

Libertatea de expresie. În ce condiții această libertate este plenară, autentică și nu doar formală? Într-un regim democratic este suficient să fii liber să spui orice ca să poți considera că această libertate îți este neîngrădită? Teoretic da. Practic, când vorbești de unul singur, când strigi la pereți, când vocea îți e ignorată, când degeaba vorbești pentru că ești tratat ca un nebun la balamuc (nebunii vorbesc vrute și nevrute și nimeni nu-i ia în seamă) ce mai e libertatea și ce mai e expresia??? Devin simple formalități. Simulacre. Aparențe goale, butaforie.

Teroarea. ”Nu trăim sub teroare”.  Așa să fie? Când din banii trudiți cu obidă și cel mai adesea făcând o muncă la care nu consimți, care nu te reprezintă, care mai degrabă îți alterează demnitatea decât ți-o asigură (când ești regizor de film și faci publicitate la detergenți, când ești absolvent de psihologie și te ocupi de birocrație, când ești umanist și ești nevoit să te produci ca expert în vânzări culturale, ca biet comerciant adică etc) nu înseamnă oare că: ți-ai irosit bunătate de tinerețe pregătindu-te pentru o meserie pe care nu o vei practica niciodată și că îți câștigi pâinea cu prețul unor compromisuri care te aduc pe culmile depresiei și dezgustului de sine? Iar dacă pâinea pe care o câștigi făcând contre-coeur și adeseori în silă lucruri pe care le detești în sinea ta, nu îți garantează nici măcar șansa supraviețuirii – numai întreținerea pe timp de iarnă e mai scumpă decât îți poți permite să plătești cu un salariu minim integral – atunci nu trăiești sub teroare? Ce sunt oare depresia, sărăcia extremă, munca în zadar, lipsa de orizonturi, groaza permanentă că îți pierzi și locul de muncă nenorocit pe care îl ai, dacă nu surse de teroare intimă? Când ajungi să trăiești doar pentru a supraviețui într-o societate nu se cheamă că drepturile elementare îți sunt îngrădite? Drepturi cum ar fi cel la fericire, la o viață demnă etc. Aici ar exista un contra-argument. Nu toți ci doar o parte dintre cetățeni sunt în această situație. Există oameni de afaceri fericiți. Există milionari fericiți. Există economiști, ingineri, arhitecți, chiar și medici fericiți, care muncesc cu vocație, convingere, plăcere și care nu sunt îngroziți de perspectiva zilei de mâine. În orice societate democratică și capitalistă există adaptați și inadaptați, există fericiți și nefericiți, există bogați și săraci. Asta e democrația. Ăsta e capitalismul. Oare?! De ce atunci mai suntem pregătiți în școli pentru meserii fără cerere pe piața muncii? De ce mai există școli de artă – dacă nu-i buget pentru cultură? De ce mai există și alte profesii decât cele de economist, afacerist și bișnițar de vreme ce tot ni se cere să ne re-calificăm profesional deîndată ce ajungem novici într-o profesie consacrată prin tradiție? Într-o țară în care economia e la pământ, iar comerțul înflorește ceva e putred. Învățământul, medicina și cultura sunt esențiale în orice societate, la noi însă sunt marginalizate pentru că din ele nu poți face business – adică bișniță – poți eventual ciupi din fondurile alocate, dar nu poți scoate profit imediat din aceste domenii, nu le poți transhuma, așa cum sunt, în domeniul comerțului. Din industria icoanelor și a obiectelor de cult se fac bani gârlă și de aceea propaganda religioasă e și atât de cultivată și cocoloșită de guvernanți. Olimpicii, cercetătorii, oamenii de știință, ”umaniștii”, artiștii, medicii nu sunt însă apți să aducă profit – ei consumă fonduri într-o mai mare măsură decât reușesc să producă – și, în concecință, cercetarea a murit în România, spitalele s-au împuținat și au rămas fără personal, instituțiile de învățământ s-au politizat (pentru ca profesorii să stea cuminți în băncile lor), iar dintre ”umaniști” doar cei care acceptă să fie propagandiști ai puterii mai au parte de ceva bănuți din fondurile de rezervă ascunse în pușculița statului. Există învățământ, medicină și cultură private, destinate celor ce își permit să cumpere ”servicii de calitate”. Însă, într-o lume civilizată aceste domenii sunt bunuri colective, oricine trebuie să aibă o minimă asistență sanitară, o cultură generală sau acces la instituțiile de învățământ. Dictatura banului e o dictatură și o sursă de teroare…. pentru cei mai mulți dintre noi. În lumea occidentală sistemul de protecție socială tamponează problemele de fond și preîntâmpină, profilactic, riscul de a se ajunge într-o situație în care drepturile unora sunt încălcate. În acest punct vroiam să ajung: este o dictatură un regim în care doar drepturile unora sunt încălcate? Categoric da. Fie și dacă drepturile unui singur om sunt trecute cu vederea, avem de-a face cu o dictatură. Condiția minimă a democrației este aceea ca drepturile tuturor oamenilor să fie respectate. Într-o dictatură a banului, cum e cea în care trăim, prea puțin contează dacă un tiran (o persoană) decide că banul e valoarea supremă sau un sistem de gândire, prea puțin contează dacă voința unui singur om ne dictează cum să trăim  ori o unică valoare e cea care descrie și proscrie cercul totalitarismului. Cred că am fost clară. Fără dictatura banului președintele en titre și acoliții lui n-ar fi putut ajunge să manevreze puterea în felul în care o fac. Trăim într-o societate autocratică (unde banul e stăpân) în care cei care au bani (indiferent prin ce mijloace obținuți) au parte de drepturi umane iar cei care nu au bani nu au parte. Aceasta este o dictatură. Nu e democratic ca săracii lipiți să nu aibă dreptul la viață, la sănătate, la o imagine demnă. Îi vezi scormonind prin gunoaie. E suficient să îți arunci ochii pe fereastră și știi că trăiești într-un regim intolerabil!  Imaginea oamenilor din canale, de la periferie, a celor care trăiesc în preajma marilor depozite de gunoi este imaginea terorii… Faptul că un singur om trăiește sub teroare, torturat de frig și de foame e un motiv, o rațiune pentru care poți cere răsturnarea unui regim. Dacă asta înseamnă capitalismulul, atunci capitalismul e o dictatură. Dacă Băsescu și ai lui sunt produsul exclusiv al unei gândiri capitaliste (e o aberație să susții așa ceva, dar s-o admitem ipotetic) atunci capitalismul are hibe serioase, hibe care îl pun în contradicție cu practica socială a drepturilor omului.

 Concluzie: chiar dacă criteriile tari de definiție a dictaturii ar fi cele pe care contestarii dictaturii neaoșe actuale le evocă (eu una gândesc că nu e așa), aceste criterii sunt întrunite de situația de facto în care ne aflăm. Libertatea de expresie, în România actuală, este doar o aparență. Vocea individuală sau colectivă e ignorată, nu are deci nici o putere…  iar dacă nu are nici o putere, la ce îi servește libera expresie? Drepturile unor oameni sunt încălcate. Unii oameni trăiesc sub teroare. De exemplu bolnavii rămași fără medicamente sau cei care, aflați în situații grave, nu și le pot permite deși plătesc asigurări de sănătate. Acești unii pot fi mulți sau doar câțiva. Pot fi și unul singur la o adică. E suficient ca drepturile unui singur om să fie încălcate, ca vocea unui singur om să fie înnăbușită, distorsionată sau proscrisă mincinos minciunii, iar acest lucru să rămână nepedepsit, e suficient ca o singură ființă umană să fi fost arestată sau condamnată pe nedrept (din rațiuni politice), ca un singur om să trăiască în teroare datorită structurilor politice ca să putem vorbi de atentate la adresa democrației.

NUMĂRUL victimelor nu contează. De aceea democrația e putere a individului… și nu dictatură a maselor.

Trăim într-o dictatură a banului în care un mic grup de persoane posedă putere absolută dincolo de orice limitări constituționale efective. Acest grup dictează (își urmărește interesele pecuniare) și se menține la putere prin ”tehnici de propagandă în masă” și ”ia măsuri” fără să țină cont de voința majorității populației, de multe ori împotriva voinței acestei majorități, sub pretextul crizei economice. Guvernarea actuală tratează statul ca pe o societate comercială. Criteriul economic subordonează toate deciziile. În această dictatură a banului toate valorile sociale și culturale sunt girate prin intermediul noțiunii de profit material. Un bun a devenit sinonim cu un obiect cumpărabil. ”Oamenii buni”, competenți, acceptabili și dezirabili sunt: fie cei care pot produce bani fie cei care au bani fie cei care pot fi cumpărați. Băsescu nu este autorul ci produsul acestei dictaturi a banului. El este un „magistrat” al tiraniei banului, un reprezentant-simbol al dictaturii. El este unsul dictaturii banului în funcția supremă de decizie. Legile sunt tălmăcite și ticluite în așa fel încât să se folosească de ”cetățean” și de drepturile lui ca alibi pentru perpetuarea ideologiei totalitate care este aceea a banului. Individul și cetățeanul, libertățile lui nu au nici o putere REALĂ în contextul dictaturii banului.  Se poate obiecta că toate regimurile ”capitaliste” sunt subordonate acestui tip de dictatură. Nu este chiar așa. Un sistem de protecție socială elimină aspectul cu teroarea, după cum arătam mai sus. Iar în alte state capitaliste există economie de piață reală și nu mimetică și prost înțeleasă ca în România. Economia de piață, în mod normal, stimulează diversitatea. Unul produce și vinde fluturi, altul produce sau vinde umbrele… La noi, dacă a apucat să aibă ”succes” un producător sau vânzător de umbrele, toți se înghesuie buluc să producă și să vândă umbrele chit că plouă foarte rar. La cele mai banale bazaruri fiecare comerciant vinde aceleași produse și la același preț cu ”concurentul” de la taraba vecină. În termodinamică e clar: când se ajunge la entropie totul îngheață (moare). Așa moare și economia de piață, prin uniformizarea ofertei. Toate magazinele vând același produse, toate radiourile difuzează aceeași muzică îndobitocitoare, toate televiziunile ne servesc același tip de divertisment cu același damf de varză stricată. Unde e economia de piață? Unde e diversitatea, unde e posibilitatea de a opta? Care e diferența dintre comunism și capitalism dacă Banul ne obligă să ne manelizăm în masă, să ne îndopăm toți cu aceleași alimente toxice, cu aceleași subproduse culturale indigeste etc? Noi nu avem libertate de expresie decât ”oficial”, teoretic. Ca artist ți se spune: ori reușești să produci pe gustul publicului ori îți mănânci unghiile! Gustul publicului e cum e… unul educat de produse media în serie, concepute după același calapod, în condiții de non-diversitate. Te aliniezi sau mori. Nu poți produce fluturi… Și chiar dacă ai găsi un public de nișă dispus să-ți îndrăgească fluturii și chiar să-i cumpere, nici un ”producător” sau ”manager” sau ”difuzor” nu e dispus să riște. Faci trei fluturi, îi vinzi cum te pricepi (plătind impozit pentru asta) și în rest mănânci unghii. Cultura prin uniformizarea modelelor e tot un soi de totalitarism. Unde e libertatea de a fi original? Unde e libertatea de a fi ”altfel”, iar a fi altfel înseamnă, în fond, a fi… Nu ți se dă șansa să educi publicul, să îți creezi o clientelă. Ori faci ”ce trebuie” ori stai pe tușă. Unde ce trebuie înseamnă reproducerea maniacală a unor rețete deja testate. Chiar și în materie de cultură culinară așa ne producem… Vrei să mănânci în stil marocan? Du-te-n Maroc. La București sunt doar ”șaormerii” cu de toate. Și încă în materie de bucătărie ”de lux”, de restaurante ar mai fi oferte și diversitate. Dar în ce privește produsele alimentare și vestimentare nu prea ai de unde alege. Vrei să mănânci sănătos sau să te îmbraci cu un oarecare gust? Pune-ți pofta în cui. De radio, presă și televiziune nici nu e cazul să mai vorbim. În comunism exista un canal unic cu o transmisie unică. Acum avem o mie de canale cu o ofertă unică. Unde e diversitatea economiei noastre de piață? Unde e libertatea pieței?

Dictatura banului, ca orice dictatură, se articulează pe:

1. o ideologie totalitară – în cazul de față: doar ceea ce produce profit în bani e demn de cultivat

 2. o uniformizare a ofertei culturale și materiale

3. o propagandă directă sau subliminală (vezi toată industria reclamelor)

4. pauperizarea populației în detrimentul unei mici clase privilegiate

5. o clasă de mijloc foarte slab reprezentată

6. un transfer într-un registru pur formal al drepturilor cetățenești reale: virtual și textual avem drepturi, dar numai virtual și textual

7. o amputare sau marginalizare a tuturor domeniilor de activitate sau profesionale care ar putea trezi și cultiva conștiința civică și individuală!!! (toate dictaturile au marginalizat cultura ”înaltă”, iar în cazul de față marginalizarea culturii serioase se face prin subordonarea acesteia criteriului strict al ”comercialității”, se face prin sufocare și amputare, prin constrângerea expresiei la un nivel mediu și submediu de înțelegere în așa fel încât prin cultură, în loc să ridici acest nivel, îl perpetuezi

8. propagandă constituită în jurul valorilor dominante cu scopul de a perpetua ideologia totalitară (în cazul nostru industria publicitară care se ocupă exclusiv de bunuri materiale).

Așadar trăim sau nu trăim în dictatură?

ferestrele lumii

Demnitate

Cred că am auzit cuvântul demnitate de zeci de ori pe zi în ultima vreme. Demnitate în sus, în jos, demnitate în cer și pe pământ.

Protestatarii își cer demnitatea, poporul luptă pentru demnitate, televiziunile își fac cu demnitate datoria, Băsescu a avut un discurs demn sau nedemn (de parca demnitatea s-ar putea vreodată reduce la retorică), se joacă toți cu vorbelea astea : demn / nedemn cu maximă exuberanță, cu un surplus de zburdălnicie și ignoranță.

Unii, nu foarte numeroși, sunt avizați cumva. Conceptul de demnitate, de care abuzăm lingvistic în aceste zile friguroase, a fost lansat și difuzat în spațiul cultural occidental de Kant și neokantieni. Doctrina drepturilor omului își trage sevele substanțial din el.

Sigur că risc sa par habotnică și kant-maniacală, dar uneori chiar se impun unele precizări și lămuriri.

În etica de tip kantian întrebările cheie care gravitează în jurul ”demnității” sunt de tipul : sunt demn de fericirea pe care o pretind? Sunt demn de morala din care mă revendic și pe care o predic? Sunt demn de numele de om? Etc.

Un exemplu : Cel care chinuiește calul e nedemn de condiția sa umană și nu calul e pus într-o situație nedemnă. Asta la Kant.

În mod analog – nu copilul bătut e pus într-o postură nedemnă ci agresorul său e nedemn de statutul de părinte.

Cu alte cuvinte demnitatea victimei nu e niciodată afectată, nu poate fi afectată, dacă victima chiar e victimă. Cel cu demnitatea șifonată e persecutorul.

Demnitatea nu ți-o ceri, ți-o exerciți. Trăiești în demnitate sau nu, demnitatea e libertate inalienabilă. Nimeni nu îți poate ”lua” demnitatea ca să ai de ce să ți-o ceri înapoi, cum afirmă multe dintre sloganurile en vogue de televiziune. ”Oamenii își cer demnitatea!” zic crainicii și analiștii cu aplomb.

Ce mai e demnitatea în zilele noastre dacă am ajuns s-o ”cerem” prin piețe? În orice caz altceva decât era la origini… adică la Kant.

Ești demn de drepturile tale pentru că ești om. Cine ți le poate aliena? Căderea în subumanitate.

Drepturile le ai pe cale naturală, ontologică, fie și dacă nu îți sunt respectate. Le aveau și sclavii în lumea antică, dar le erau încălcate.

Nedemni sunt cei care ”prostesc poporul”, care umilesc, care fură, care trișează, care siluiesc, care manipulează, care nu se țin de cuvânt și nicidecum păgubiții.

 Calul n-are nici o vină.

Demnitatea îți poate fi afectată doar prin prisma propriilor acte.  Reprezentații corupți ai puterii sunt într-o situație nedemnă, nu cei pe care i-au asmuțit împotriva lor.

Sigur că sunt penibilă cu problemele lexicale pe care le ridic, nici nu îmi fac iluzii că n-aș fi. Dar dacă ajungem să spunem orice despre orice fără ca vreun cuvânt să mai însemne ceva, există riscul să ne pomenim, cât de repede, vorbind, fiecare, singur…

”Copacul vieții” / trei abordări diferite

”Tree of life” – un film supraevaluat

Pentru cineva care e cât de cât familiarizat cu cinematografia europeană și care a ”servit” și filme de cinematecă sau de artă, care a văzut capodoperele lui Tarkovski, Visconti, Bunuel, Bergmann sau Wajda, faptul că o peliculă recurge la un limbaj liric și nu proeminent epic sau că narează din perspectiva unui monolog interior și nu a unui unghi subiectiv (obiectivizat) nu pare nicidecum vreo “cucerire” care să dea pe-afară de originalitate. Sigur că pentru publicul american, deprins cu schemele convenției ”realiste” în cinema, un film a la Tarkovski poate fi o revelație… E un limbaj cu care nu sunt obișnuiți și care îi poate tulbura din cale afară. Dar acest mod de a face cinematografie a fost demult experimentat în Europa și, realist vorbind, originalitatea ar trebui să constea și în altceva decât în abordarea respectivei formule narativ-expresive. Au făcut americanii un film liric. Bravo lor! Canadienii fac demult astfel de filme. Pentru Hollywood o fi o noutate, vreun ”șoc” cultural, dar pentru restul lumii?!

 

Spre deosebire de filmele mai sus amintiților, ”Tree of life” propune doar o temă pe care fredonează liric-vizual, nu are și vreo problemă reală, vreun subiect sau vreo miză clar conturată. Singura idee se articulează pe o dihotomie concepută pueril, exagerat, reducționist și, de ce să n-o spunen, patetic între ”calea lumească” și ”calea cerească”, unde calea lumii este una a conflictului, competiției, efortului și încercării de a obține o împlinire personală, iar calea cerului este una a iubirii necondiționate, a frăției și armoniei perfecte… Ca și cum chiar ar fi posibil așa ceva, ca și cum doar de îndrăciți ce sunt oamenii refuză calea armoniei și a iubirii când le e atât de la îndemână! Mai penibil încă, reprezentanta acestei ”căi a inimii” este o mamă casnică, adică întreținută, o mamă din ”lumea veche” care își permite să își imagineze ”all the people living life in peace”, în condițiile în care bărbatul ei ”cel rău” (filmul nu justifică deloc de ce tatăl familiei interpretat excelent altminteri de Brad Pitt ar fi personajul ”negativ” – așa cum apare reflectat în ochii fiului care îi contestă autoritatea și începe să-l urască progresiv- pentru că e un tată cât se poate de devotat, de cald, de uman: e un pianist sensibil, dar ratat care își întreține familia făcând o muncă la care nu consimte, adică se sacrifică, iar faptul că e autoritar nu îl incriminează – nu în condițiile ilustrate de film – ci îi amplifică singurătatea). Sincer, personajul cu care am empatizat a fost exact tatăl. O mamă care nu face nimic toată ziua ci doar udă grădina în care se zbenguie cu copiii nu poate fi un etalon de moralitate. ”Filosofia” ei de viață nu a fost testată în afara grădinii așadar nu e credibilă, e doar o variațiune a candorii și naivității, o fantasmă pe care ți-o poți permite trăind sub clopotul de sticlă. Dacă aceasta a fost și intenția regizorului, atunci filmul e făcut brambura, pentru că mama apare drept pol al ingenuității și bunătății, al dăruirii, iar tatăl apare drept ”egoist” ori felul lor de a fi, actele și faptele lor se prezintă exact pe dos : mama trăiește egoist-plaisirist, în vreme ce tatăl se ”luptă cu lumea” pentru supraviețuirea familiei și armoniei acesteia. În plus tatăl e permanent lucid, conștient de propriile-i limite, exagerări sau neajunsuri. E destul de supărător și faptul că filmul e tezist-religios căci acea ”cale a inimii” e asociată forțat practicii și ”învățăturii” religioase. Ni se sugerează că nu se poate ajunge la acea cale decât prin credință mistică.

Întâmplarea face că ultimul film pe care îl văzusem înainte de ”Tree of life” este o producție Bollywood : ”My name is Khan”, peliculă care tratează aceeași temă, însă într-un mod mult mai complex, mai nuanțat și mai relevant sub aspectul conturării mesajului : ”există și o cale a iubirii și e practicabilă”! dar în cu totul alți termeni.

E interesant de remarcat și de spus că deși ”Tree of life” face propagandă religioasă, ”My name is Khan” este un film despre religioși pur sânge și despre diferențele dintre ei, un film care arată că religia poate fi pentru unii sursă de inspirație și purificare, iar pentru alții sursă de învrăjbire și încrâncenare, că religia, în fond, e neutră, iar ceea ce e bun sau rău nu e în doctrină ci în conștiința fiecăruia… Efectul de distanțare față de o doctrină anume pe care îl induce filmul indian te face, ca spectator, să vezi religia într-o lumină crudă, dar limpede, vie, tulburătoare ca aceea a unui crepuscul sau a unui răsărit, în vreme ce propaganda pe care se articulează celălalt te îndeamnă la scepticism.

 

Deși ”My name is Khan” este un film care suprinde o varietate impresionantă de profiluri și manifestări umane, este gândit în spiritul unei concepții universaliste despre valorile fundamentale. ”Pluralismul valorilor” e o chestiune care ține de formă, de reprezentare, de rit, de cutumă și nu de fond… Probabil că și faptul că filmul e calchiat pe acest profil etic kantian m-a captivat : mizează pe imperative categorice, pe universalitatea valorilor esențiale. Deși filmat într-un limbaj convențional, nu e câtuși de puțin arid sau plicticos, nu are ”locuri comune” decât în măsura în care toate marile epopei cinematografice au locuri comune. Emoțional este plin de culoare : sunt fabuloase scenele de solidaritate dintre creștini și musulmani, dintre afroamericani și hinduși sau arabi, dintre oameni și oameni, dincolo de religie. Tocmai asta e : religia ar trebui să te apropie de semeni nu să te îndepărteze. Povestea este a unui emigrant indian musulman care suferă de un handicap psihic (are o formă de autism) și care, în urma evenimentelor de la 11 Seprembrie, are de îndurat și înfruntat mostre de fobie colectivă și de ostilitate țintite la adresa oricărui musulman. ”My name is Khan and I am not a terrorist” este fraza cheie a întregii narațiuni cinematografice. Bogăția emoțională și caracterială a personajelor amintește de excelentele filme ale lui Radu Mihăileanu. E remarcabil și mesajul contra-sexist inserat în textura epică a filmului: O mamă singură își crește copilul, iar soțul adoptiv, Rizvan Khan, îi devine copilului cel mai bun prieten. El e exact contrariul tipului ”autoritar”, iar mama e o femeie emancipată. Din contră, în ”The tree of life” antinomia trasată între profilul matern și cel patern este de-a dreptul scandaloasă pentru că ține de clișeele de gândire patriarhală cele mai virulente ca să zic așa : tatăl e dur, agresiv, smucit, autoritar, alăturea cu drumul în ce privește comunicarea cu ceilalți membri ai familiei, dar mereu pe ”drumurile lumii”, iar mama e un monument de blândețe, compasiune, înțelepciune… Doar un conservator turbat și cu un coeficient de inteligență concurent cu al găinii ar pune problema în felul ăsta. Mesajul e subliminal : e o reclamă făcută patriarhatului prin OMAGIEREA nejustificată a condiției femeii-casnice. Să fie clar. Acest film se articulează pe o minciună de fond și anume aceea că ar exista femei întru totul absente din lume și întru totul împăcate cu situația, femei care nu își doresc decât să își crească copiii în armonie și liniște, care nu au nici o aspirație extra-maternală. Femei a căror unică vocație este aceea de mame. Femei-mașini-de-iubit care nu se revoltă niciodată, care nu au niciodată tentații, pentru care nu există nici o alternativă la bunăstarea căminului și nimic dincolo de aceasta, femei cu o conștiință tasată și netedă ca patinoarul… Sunt obosită de sexism până peste. Părinții mei au fost amândoi la fel de buni, de dăruiți, de indulgenți sau autoritari acolo unde și atunci când era cazul, au muncit amândoi pe rupte ca să ne întrețină pe mine și pe fratele meu așa că, sincer, nu pricep nimic din film : mi se pare neverosimil ca un tată care seamănă cu ambii mei părinți să fie ăla ”rău”, iar o mamă care seamănă cu ce detest eu mai mult pe lume – ”femeia fără ocupație” – să fie aia bună. Pentru mine, feminismul, la care consimt cu toată ființa înseamnă : ”femei puneți mâna pe carte!”. Atât. Emanciparea înseamnă lectură, libertatea este o consecință a lecturii… Vrei să fii un om liber? Citește. Vrei să fii fericit? Cultivă-te. Mergi la muzeu, la filarmonică, la bibliotecă. Patriarhatul a fost o pușcărie pentru femei pentru că nu aveau acces la cultură. Pentru că stăteau acasă și udau grădina. Acum ce le mai reține? În occident, vreau să spun.

Trebuie spus că ”My name is Khan” este un film nominalizat pentru Oscar în 2011. De asemenea ”Tree of life” merita cu prisosință Oscarul pentru Imagine. Dar atât. La capitolul scenariu are hibe serioase. Sigur că, din punct de vedere al imaginii și al limbajului filmic propriuzis, ”My name is Khan” e un film banal, iar ”Tree of life” spectaculos. Dar dincolo de aparențe sunt exact pe dos. Pelicula indiană este una cât se poate de contemporană în gândire, iar cea americană e retrogradă și anacronică; cea indiană se înscrie într-o paradigmă umanist-sensibilă, cealaltă se înscrie pe orbita unui pseudo-umanism descins din punerea în ecuație a unei problematici false, artificial construite. Nu are, ca să o spun direct, acoperire în plan ontic, nu tratează probleme existente sau ale existenței ci le eludează, punându-le în pagină într-o perspectivă ”imposibilă”. Oricât ai vrea să ”transcenzi” lumea, trăiești în ea, ai de-a face cu ea, trebuie să supraviețuiești în ea, iar ”transcendența” chiar de-ar fi posibilă, e ceva mai mult și mai complex decât refugiul în grădină. Răspunsul pe care îl dă regizorul Terrence Malick este unul simplist și pueril.

Un film cu adevărat BUN, conceput în același limbaj poetic ca și ”Tree of life” și filmat cu aceeași dezinvoltură imaginativă care sfidează canoanele convenției realiste, este o producție independentă – făcută cu a zecea parte din bugetul unui film de Hollywood – care se numește ”Another Earth”.

E un film profund (chiar filosofic) despre ”calea” pe care o alegi într-o situație limită și care nu e nici mistică, nici fantastică, nici terestră, nici extraterestră ci umană în sensul cel mai deplin al cuvântului. O tânără femeie, abia ieșită din adolescență, hipercultivată și capabilă de performanță este autoarea involuntară a unui accident grav, mortal. Remușcările care o devorează o fac ca, la ieșirea din pușcărie, să-și prelungească pedeapsa pe termen nedefinit… devenind femeie de serviciu, deși ar fi putut fi avocată. Pentru că penitența autoimpusă nu o ajută să-și depășească starea de fond de vinovăție se face menajeră fără plată în casa unicului supraviețuitor al accidentului pe care îl provocase. Povestea cu ”celălalt pământ” e o metaforă… Film minunat, realizat impecabil, cu buget redus. Poate că Hollywood-ul ar trebui să intre în regim de austeritate ca să-și mai cizeleze ideile.

Cercul vicios

Cercul vicios al culturii scrise în economia de piață capitalistă:

Cei care au bani de cărți nu le cumpără sau le cumpără dar nu le citesc, iar cei care l-ar citi nu au bani de cărți!

Cei care au citit cândva, în adolescență, sunt nevoiți să-și câștige existența, ”să facă bani”, iar banii nu se pot face stând și citind cărți.  ”Time is money”, iar cititul îți consumă timp.

Cei care citesc sunt fie șomeri fie adolescenți fie inși care simulează munca sau muncesc cu țârâita. Pentru citit nu ai niciodată timp dacă chiar vrei să faci rost de suficienți bani încât să îți poți cumpăra și cărți.

Cei care nu citesc își fac un rost, sunt ”oameni serioși”, preocupați de lucruri ”reale”: de supraviețuire sau îmbogățire.

Trebuie să ai ori minte de adolescent ori timp de adolescent ori să fii întreținut ca un adolescent dacă vrei să continui să citești. O carte pe an nu poate suplini necesarul de lectură al unui adult.

”Cine citește” ajunge departe… de societate. Căci o societate a cărei ultimă preocupare este cea pentru lectură te marginalizează dacă ești ”citit”.

În era consumistă cărțile se consumă, nu se aprofundează. O carte consumată e o carte ”depășită”.

Cu cât cei care au mai mulți bani și mai multă putere sunt mai puțin citiți, cu atât cărțile ”valorează” mai puțin: cine are nevoie de ele? de vreme ce se poate trăi ”bine” și fără?!Fericiți cei săraci cu duhul și bogați la pungă!

O lume agramată are mai multe șanse să se conserve în forma în care e. Transformările culturale și sociale se produc prin lectură. Nu citești nu ai idei. Iei lucrurile așa cum ”sunt” și ai impresia chiar că și sunt așa…

Sunt din ce în ce mai mulți autori. În ”clasa” oamenilor de cultură numărul celor care scriu l-a depășit cu mult pe cel al cititorilor. Ca să apuci să scrii lucruri ”vandabile” sau care să îți asigure existența (tratate academice de exemplu) nu mai ai vreme de citit. Cu cât se scrie mai mult cu atât se citește mai puțin.

Cei care citesc nu mai pot comunica decât între ei. Prăpastia dintre ce gândesc cei care citesc și cei care n-o fac s-a adâncit prea tare ca să o mai poți ”umple” sau străbate cu ceva. Cei care citesc trăiesc într-o altă dimensiune și într-un alt timp decât cei care nu citesc. Nu sunt nici contemporani nici semeni.

Cei care nu citesc au impresia că citesc parcurgând texte de ziar, gazetă sau magazine cu ilustrații și comentarii. Ei nu mai pot face diferența între fotografie și ilustrație, între artă și imagine delectantă, între decor textual și gândire textuală. Pentru ei toate sunt o apă și un pământ. În lipsa discernământului lectura, fie ea și cantitativ reprezentativă, devine gratuită. Poți citi orice fără să faci distincții de calitate… Bulimia textuală nu poate înlocui introspecția.

Cititul a devenit tot mai anevoios pentru că nu se mai scrie demult în aceeași paradigmă culturală. Fiecare carte are limbaj propriu. Ca să o poți citi cu adevărat trebuie să deprinzi un nou algoritm de gândire. Cine mai are resurse pentru așa ceva?

Cu cât citești mai mult cu atât înțelegi mai puțin. Dar ai de-a face cu oameni care nu citesc și ”știu” totul. Cum să te descurci printre ei?

Lectura ne alienează în loc să ne apropie. Cei care citesc sunt mai conștienți de diferențele inreconciliabile dintre ei decât cei care nu citesc.

O carte e o lume. Cu cât avem mai multe cărți avem mai multe lumi. În afara lor nu ne mai putem înțelege și totuși viața se petrece în afara lor…

Din momentul în care ne-am propus ” să facem bani” din cărți am pierdut bucuria lecturii. Cititul e un scop în sine. Cartea e scop în sine. Noi le-am tratat ca mijloace și uite unde am ajuns! Editurile au devenit societăți comerciale.

În profesiile culturale nu mai contează ce scrii și ce citești și cu atât mai puțin cum! A ajuns să conteze doar cât, dacă vrei o carieră ”prin lectură”, iar acest prin conduce la un proces de industrializare a lecturii. Cu cât dai mai multe citate cu atât ești mai ”credibil”. Poți să nu ai sau să nu îți asumi nici un argument, nici o viziune. Cerința de bază este să fii in-format și nu format, cultivat adică. Și asta în cultură. Practic în meseriile ”umaniste” am ajuns doar să stocăm informație, să o arhivăm, ne-am transformat toți în bibliotecari. Cine scrie cărțile totuși?

Realitatea e construită prin limbaj, dar limbajul cărților din ziua de azi nu mai materializează lumi ci dematerializează lumea…

A citi e o activitate introspectivă. Pe de altă parte trăim vremuri retrospective, prospective și contra-introspective. Extravertirea e lege a supraviețuirii. Dacă nu ”produci” nu exiști, dacă nu te exprimi degeaba citești, dacă nu critici degeaba suferi etc.

O carte bună a ajuns să fie aceea de care îți amintești și a doua zi chiar și doar cu gândul de a o ”desființa”.

Cărțile ne-au făcut oameni, iar noi odată umanizați  le-am făcut terci.

Cărțile sunt vitraliile în care dăm cu praștia ca să nu ne scoatem ochii. Asta e de bine.

N-ai carte, n-ai parte… de polemici, scandaluri de idei, de înjurături inspirate, n-ai parte de agresivitatea intelectualilor cu talent ci doar de violență de stradă, de înjurături banale și de scandaluri domestice sau televizate.

Ce mai înseamnă în ziua de azi o carte? Un copac tăiat, o zi sau două din viața unui cititor. Cu cât scriem și publicam mai mult cu atât contează mai puțin ce scriem. Copacii contează.

A citi e un act mai profund decât  a scrie, spunea Borges. De aceea se scrie atât de ”serios” și se citește atât de superficial.

”Opiniile unui clovn”

O carte minunată despre un om liber, chinuit exemplar de catolici:

________________________________________________________________________________________

S-ar cuveni, cred, spuse câteva cuvinte despre fizionomia culturii germane din ultimele secole.

Exista trei trăsături dominante care definesc spectrul expresiv al acesteia, trăsături conturate și determinate de trei orientări de fond:

1. căutarea frumuseții ”pure”, a unui tip de ordine ”muzicală”, de aromonie estetică dincolo de lumea fenomenală. Estetica germană este una transcendentală care provine dintr-un simț al măreței și grandiosului, trecut prin modulații de finețe. (În paranteză fie spus chiar și expresionismul german, care nu e străin de o anume ”estetică a urâtului”, dematerializează lumea reprezentată și o codifică după un algoritm simbolist; este așadar tot estetică transcendentală, una care trece ”prin alambic” obiectul reprezentării și îl sublimează, spiritualizează etc). Probabil – iar aceasta e o speculație personală – estetica germană își trage sevele din gândirea alchimică.  Nu doar muzica, dar și celelalte arte sunt procese de ”purificare” a experienței mundane, de transfigurare, de sublimare a acesteia. Germanii extrag în artă esențele tari ale fenomenelor, experiențelor, trăirilor. Arta germană e o căutare frenetică a acestor esențe.
2.  căutarea moralității în planul de referință al umanului, care coincide de la un anumit punct chiar cu descifrarea umanului și fixarea sa într-o matcă ontologic-axiologică, altfel spus cu definirea umanului. Germanii fac ontologie prin axiologie. Moralitatea umană pentru ei e tot transcendentă și supraindividuală și de aceea în marile opere culturale gânditorii germani se confruntă, mai acut decât alții, cu problema individualității, cu faptul că această individualitate e adeseori strivită de ”legile comunității”, sufocată de norme și reguli, hărțuită de falși agenți de moralitate, căci adevărata etică e principiu și nu formă (cutumă, regulă), principiu imuabil în fond, dar foarte flexibil în formă. Din acest motiv protestantismul s-a născut în Germania. Această cultură era coaptă să facă distincția dintre principiu și regulă, era aptă să discearnă între drept și dreptate, între puritate și pseudo-puritate (simulacru formal al purității), între dictatul religios (dogma) și adevărul credinței (transcendența),între subiectul religiei (sacrul) și predicatul religiei (credința)… și au realizat că un mediator între individ și sacru, la cât de complicate sunt lucrurile déjà, e tot ce le mai lipsea ca să se încurce complet ițele. (Glumesc). Germanii au înțeles că sacrul nu poate cenzura libertatea individului, căci individul este expresia însăși a libertății umane în raport cu divinul și că, dacă această cenzură se întâmplă în plan religios, este pentru că preoții au interesul să o facă, interes care n-are nici o legătură cu sacralitatea. Așadar, germanii, fie ei scriitori, artiști, teoreticieni – atunci când ”fac morală” încep printr-un “scandal” cu biserica, printr-o repunere în ecuație a noțiunilor (profund viciate și denaturate în limbajul clerical) de umanitate, sacralitate, libertate, puritate, dreptate, putere, iubire etc. Cu alte cuvinte : fac curat.  Pun lucrurile la punct, încearcă să arate în ce măsură sacralitatea, libertatea, puritatea, dreptatea, iubirea NU sunt ce spun catolicii și cu atât mai puțin ce fac catolicii. Pe urmă abia se apucă să propună interpretări proprii.  De aceea arta, filosofia și literatura germane au un ton critic, conflictual. Pasiunea germanilor pentru idei și formulări (juste) este nesățioasă, este o sete de adevăr și justiție greu de înfrânat sau de săturat cu paleative. Neam cinstit și ”corect”, demn – că nu întâmplător părintele demnității, Kant, era neamț – își investește toate rezervele de pasionalitate în raționamente, în înțelegere, în cunoaștere. Germanii tind către o certă puritate a gândirii și, inerent, a limbajului, către claritate, către limpezimi solare… În pofida tuturor diferențelor, conflictelor de ”idei” și animozităților de doctrină filosofică dintre ei, Kant, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche se întrălnesc toți în această nevoie de puritate și de-mistificare, de re-sacralizare a transcendenței și a legăturii dintre om și divinitate, legătură profund întinată, măsluită și profanată de reprezentanții clerului. Pentru ei  religia, în forma în care se prezintă, este : blasfemică (la Kant), profană și ignorantă (la Hegel), ieptă (la Schopenhauer), insuportabilă (la Nietzsche). Descendenții lor, marii autori de literatură ai secolului XX, le întăresc pozițiile : Hesse, frații Mann, Zweig, Boll, Grass, Süskind sunt toți anti-religioși, dar profund atașați unui crez metafizic și cât se poate de spiritualizați, spre deosebire de ”omologii” lor francezi care se recomandă drept ”anti-teiști”, anarhiști sau atei. Practic, morala germană, ca să conchid, este una impregnată de metafizic, însă a-religioasă. Germanii au o viziune asupra transcendenței complet desprinsă de orice focalizare teologizantă. Din punctul lor de vedere poți fi nu doar întru totul uman și întru totul moral fără religie ci și îndrituit să respingi orice afiliere religioasă dacă ai un simț (intelectual) al sacrului cât de cât. Francezii, dimpotrivă, își concep moralitatea dincolo de sacru, pentru ei religiile și sacralitatea sunt chestiuni la fel de contestabile și neverosimile, de absurde, sunt ”tot un drac”. Pentru nemți sacrul există și, mai mult, e accesibil ființei umane, însă nu pe cale religioasă. Agnosticismul german este unul a-religios și nu a-teist.  Altfel spus, nemții gândesc metafizic dincolo de religie spre deosebire de francezi care se situează fie în afara metafizicii fie o contestă, plasând-o în planul strict al religiilor, fie o eludează  pur și simplu. Dacă la germani termenul cheie este ”transcendența”, la francezi este ”transgresiunea”. Pe francezi nu îi interesează metafizica decât sub aspect lingvistic și psihologic (antropologic).
3.  căutarea sinelui, a identității, a realității prime sau ultime a ființei. Temă care ține tot de domeniul metafizicii, temă a ”căutătorului de aur negru” are, deasemeni, rădăcini în gândirea alchimică. Sinele, la germani, este supraindividual. Teoriile jungiene își trag sevele din acastă concepție déjà clar configurată în timpul lui. Sinele este condiția coexistenței dintre indivizi, a comunicării, a întâlnirii și comuniunii, sinele este ceea ce ne leagă, în vreme ce eul ne dezleagă. Există o ruptură, mai mult sau mai puțin radicală, între eu și sine, iar destinul individual este o  încercare de traversare a prăpastiei, de alipire sau armonizare a celor două ființe de care dispune :una imuabilă (Sinele – ființă în care e întipărită, spre exemplu, legea MORALĂ a lui Kant) și una perisabilă, mobilă, supusă transformării (eul – ființă schimbătoare și sensibilă). Sigur că aceste două tipuri de ”ființă” pot fi concepute și după un model platonic – ca niveluri diferite ale sufletului – dar germanii trăiesc această nivelare într-un mod conflictual, ca pe o permanentă confruntare, iar ieșirea din labirint se produce întotdeauna pe cale rațională. După Kant ne echilibrăm și ne menținem în planul ”umanului” prin iubire intelectuală. La Jung apare termenul de conștientizare : ne sustragem conflictului și dramei interioare prin conștientizare, deci tot prin raționalizare. La Kafka – ne salvăm prin luciditate : gândirea umană, plăpândă, vulnerabilă, de multe ori presărându-și singură capcane, e singura forță pe care o putem opune unui sistem dezumanizant și e o forță pe o care o putem opune. La Hesse – individul e un univers mai bogat decât lumea, gândirea unui singur om este mai puternică decât prejudecățile colective, o lume interioară cântărește mai greu decât ”realitatea”, pentru că realitatea nu există, există doar raționamente sau anti-raționamente proiectate sau deversate în contul ei, într-un spațiu-timp care e gol de fapt, gol de orice sens; nu individul e în lume ci lumea e în individ, în conștiință (concepție tot de factură kantiană altminteri). La Mann – viața e ceea ce poate fi gândit, e ceea ce gândim despre trecut, despre experiențele proprii, ce ne-a rămas în urma decantării acestor experiențe. Nu există decât trecut și reflexii caleidoscopice ale lui în conștiința prezentă. Ceea ce nu e prezent în conștiință, ceea ce memoria a ars sau rejectat e sub-existență, sub-zistență, sunt amănunte nesemnificative.  Pasiunea, dragostea, frumusețea, tot ceea ce dă sens vieții e mediat, gestat, cristalizat prin gândire. Experiența e interpretare. Existența e înțelegere și reflecție.

Concluzia : germanii sunt idealiști raționaliști și nu ai cum să-i scoți dintr-ale lor, iar dacă o faci, interpretându-i, e o greșeală gravă.

Scriitura lui Boll are toate aceste trăsături bine definite. De aceea cred că nu poate fi înțeles sau aprofundat în cheia justă decât ținând cont de această contextualitate culturală în care s-a format.  Am citit cronici care o ”desprind” din acest context  și o plasează într-un altul, exterior, unul de natură social-istorică, de parcă Boll ar fi trăit doar prin tramvaie și prin cafenele,printre ruinele orașelor bombardate, ca și cum s-ar fi preumblat doar printr-o Germania devastată de război și chinuită de remușcări și nu și prin bibliotecă!

În ”Opiniile unui clovn” găseșe tonul cel mai potrivit pentru a re-pune în discuție probleme pe care războiul, nevroza socială, nebunia nazistă le aruncaseră în aer, le aneantizaseră, le înlocuiseră cu altele, grotești. După acel moment de demență se impunea, desigur, o lungă penintență, dar și o tentativă de revenire la germanitate, căci, contrar spuselor celor mai resentimentare victime ale războiului, nazismul e un accident în cultura germană, o deraiere de la raționalitatea sa tradițională, o patologie și nu ”o normalitate”… E o mare nedreptate să pui în legătură cu nucleul dur al culturii germane această ciumă care a năpădit-o, rapid și agresiv (tocmai pentru că era nepregătită să secrete anticorpi s-a întâmplat ce s-a întâmplat, sunt convinsă). Sunt total în asentimentul celor care îl stigmatizează pe Heidegger din pricina afilierii sale la nazism. DA. Și eu refuz să îl pomenesc, să îl citez, să îl aprofundez și nu e vorba doar de o sancțiune morală ci și de faptul că realmente cred în ceea ce susțin masiv germanii: ceea ce gândim ne face buni sau răi, drepți sau nedrepți, demni sau nedemni, frumoși sau urâți în ceea ce englezii numesc ”practică”, iar dacă în practică Heidegger nu a avut rețineri față de nazism înseamnă că în gândire undeva greșea… Dar de aici, de la rezerva față de ideologii și pseudo-ideologii nazismului până la condamnarea ”în bloc” a culturii germane care ”l-a permis” sau, și mai inept spus, ”la produs” e cale ca de la bun simț la nebunie. Ce treabă au Goethe, Kant, Holderlin, Schiller, Heine, Fichte, Hegel etc cu nazismul, oameni buni? Dacă urmașii omenirii devin canibali, noi ce vină avem, acum în timpul nostru ?

Revin la Boll si la faptul că reia, în literatura sa, niște teme consacrate ale culturii germane : ”scandalul cu biserica”, ”puterea individului de a fi singur împotriva tuturor” – rezistența interioară – curajul său de a înfrunta prin raționalitate o societate de somnambuli, stereotipizată, ”problema libertății”, o libertate care nu poate fi decât asumată nu și exersată în condiții de izolare și non-comunicare cu ”ceilalți” și nu în ultimul rând tema ”condiției artistului”, nevoit să se exprime într-o lume din ce în ce mai pragmatică și cu un apetit estetic tot mai redus.

Tonul e blajin. Nu e categoric, revoltat, ultragiat, ci foarte tolerant, îngăduitor, cuminte. Iar acest ton, da, este o consecință a faptului că Boll scrie într-o Germania postbelică. Poate că Nietzsche a greșit prin ton, doar prin ton, pentru că era unul incendiar, menit să inflameze, să stârnească, să incite la un tip de violență. Boll, spune în felul său, despre catolici în ”Opiniile unui clovn” cam ce spune și Nietzsche, însă o face cu duhul blândeții, punând personajul central în postura de victimă și nu de rebel… El nu poate dialoga cu opozanții, datorită extremei ostilități a acestora, deși caută permanent dialogul. ”Credincioșii” care îl anatemizează sunt oameni ai certitudinii nu ai credinței, cum se întâmplă de obicei cu bigoții.

Acest ton blajin este, de fapt, un îndemn subtil la raționalitate. Singura manifestare a iraționalului pe care o admite Boll este aceea încarnată de fixația erotică. Eroul său iubește nu doar ”fără speranță” ci și ”fără motiv” o catolică. E o iubire-maladivă, obsesivă, de care nu se poate dezbăra, o iubire de care e posedat, pe care nu o poate nici repudia nici înțelege și nici asimila în propria-i identitate. Acesta este nivelul tragic al romanului căci confruntările lui Schnier cu catolicii sunt pline de substanță comică.

Așa DA!

 

Un articol scris de pe o pozitie analitică și ”intelectuală” în sensul tare al cuvântului:

http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/anomia-violul-mamaliga

 

Superb!

… și cât de adevărat pentru toți de-constructorii de mituri:

și cât de greu e să fii mereu în pielea lupului fără dinți!

Inventar/ dare de seamă/ proces verbal și ce-ar mai fi

De ce mă tem

Mă străduiesc să mă exprim elegant : mă tem, vorba poetului, că ” pleacă ai noști și vin tot ai noștri”, mă tem că ”fie se va revizui, dar nu se va schimba nimic, fie nu se va revizui, dar se va schimba pe ici pe colo și anume în punctele esențiale”. Până acum ”nu s-a revizuit și s-a schimbat pe ici pe colo”, dar se poate și invers și când spun că ”s-a schimbat” deși ”nu s-a revizuit” nu mă refer doar la evenimentele de circ politic din ultimele zile, cum ar fi, de exemplu, evacuarea lui Baconschi din guvern, ci la evenimente consumate pe scena politică în ultimele două decenii, de când cu ”rivuluția”. Emanații ”postrivuluționari” din Parlamentul cel ”purificat” erau, în mare parte, foști PCRiși și securiști deghizați în miei reformiști. Care era în comunism, formal și cuviincios, la stânga s-a mutat pe partea dreaptă a drumului, acolo unde se afla un grup omogen de autentici liberali și țărăniști, autentic persecutați politic și autentic convinși de o doctrină, doar că nu mai rămăseseră prea mulți (majoritatea fiind morți sau complet înfrânți de sistem între timp) și aveau nevoie de întăriri. Și uit-așa ne-am pricopsit cu liberali peste noapte.

Greii din PSD-ul iliescian, fost FSN, pe care îi injură, neprecupețind nici un efort, deopotrivă băsiștii și bună parte din poporul suveran care ”iartă, dar nu uita”, se află ACUM în Parlamentul României în rândurile: PDLiștilor, UNPRiștilor și dislocaților de la opoziție, trecuți pe nesimțite în tabăra puterii și când spun pe nesimțite la nesimțire mă refer. De facto – un grup substanțial de PDLiști + aliații lor parlamentari și guvernamentali se înjură pe ei înșiși într-o ipostază anterioară (incipientă, ”necoaptă”?!) a devenirii lor politice, căci din FSN și PSD au făcut parte, iar pe-atunci, se știe, nu le puțea nimic.

”Ai noștri” PSDiști au plecat și au revenit pe poziții, însă preschimbați în PDLiști. Aviz anti-PSDiștilor înfocați! Doamna Udrea. O știți? A fost PSDistă. Când? În vremea ”odioșilor” Năstase-Iliescu. Acum se stropșește la ei până răgușește. Pentru ce? Pentru ce au făcut atunci.

Acum, nominal și cu acte-n regulă, sunt în tabăra adversă PSDului. Un PSD alcătuit din membri noi și vechi – care însă au avut decența să rămână în opoziție căci puteau lua exemplul doamnei Udrea sau al domnului ministru Oprea sau al domnului, mai nou ministru, Diaconescu – un PSD unit cu ce a mai rămas din foștii liberali și din oportuniștii ”conservatori” e tot ce avem ca alternativă la foștii PCRiști deveniți FSNiști transformați în PDSRiști, apoi în PSDiști și emigranți în PDL, de când cu PDLul la putere. Ca să fim cât mai onești: există un grup important de PDLiști neaoși. Al de Videanu, Berceanu, Blaga, Boc & comp. Doar că ei nu sunt propriu-zis fondatori de partid, ci membri stâns uniți ai unui grup de interese economice; dacă interesele erau politice erau partinici. În mod deliberat și-au ales ca paravan o doctrină populară, de centru dreapta cum se zice… Ce poate fi mai ”atractiv” decât o cioară vopsită în roz?

De ce mă tem. Că am și temeri. Până acum am fost un bun cetățean. Am mers la vot și am ”votat”, ca tot omul, cu ”răul cel mai mic” așa cum l-am socotit eu cu capu-mi.  Să zicem că am votat la un moment dat cu reprezentanții dreptei și m-am pomenit că, odată ajunși în parlament, s-au mutat pe stânga. Am votat cu stânga și m-am pomenit cu aleși de dreapta. De ce să mă mai duc eu, cetățean, la vot? în aceste condiții. E o întrebare.

Să zicem că votez cu USLul. Și dacă mă trezesc cu Videanu la USL? Dacă mă pomenesc că Berceanu iese pe ușa din față și reintră în scenă pe ușa din dos? Dacă mă pomenesc la un moment dat că Ponta e păpușa din balcon și Băsescu e ventrilocul?

Opoziția nu e credibilă din cauza traseismului politic practicat la greu în România postdecembristă. Ca să poți compara și alege între rău și mai rău e de dorit ca grupurile de acțiune din politică să rămână cât de cât constante, consecvente ori unei doctrine (cum se întâmplă în alte părți în lume) ori consecvente în compoziția lor umană. Îți spui: Iliescu a fost răul cel mai mic… Și votezi cu ”ai lui”, cu descendenții lui, cu gândul că dai un vot anti-Udrea și te trezești cu Udrea, peste noapte, în tabăra de-ai votat-o… Și atunci nu mai bine stai acasă, decât să fii ciuca bătăii de joc a udrismului triumfător?

Din acest motiv poziția mea e una moderată în ce privește punerea sub acuzație a susținătorilor actualei puteri. Poate că din unghiul din care privesc ei lucrurile Udrea e răul cel mai mic… Obiecția mea e că optica e greșită, chiar dacă sincer asumată. Pentru că Udrea este dejecția PSDului acela pe care îl anatemizează ea acum, este transpirație a acelui PSD, este clocită în regimul Iliescu, este un produs tipic al acelui regim (așa, oportunistă, îngălată și latifundiară cum e) și dacă vrem să nu revenim la el cum zic băsiștii, atunci e cazul să ne descotorosim în primul rând de exponenții lui aflați acum la putere: Udrea, Băsescu & comp. În acest moment exponenții ”regimului Iliescu-Năstase” în tot ce avea mai hidos acel regim nu sunt Iliescu și Năstase ci contestatarii și adeversarii lor declarați, copiii lor din flori, ultra-oportuniști care au umplut parlamentul și guvernul. Ceea ce contest, cu alte cuvinte, este dihotomia PSD (acela)-PDL (acesta) pe care, oameni cu multă minte și educație și bun simț o propagă, o cultivă, o creditează. NU e așa. PDLul acesta este o emanație, o excrescență, o descendență, o degenerescență, o DECADENȚĂ a acelui PSD.

Din acest motiv, actualul PSD este, chiar dacă nu purificat, măcar împrospătat și deodorizat prin înfierea unei noi generații de oameni politici, inși care n-au apucat să se compromită. Suntem datori să le dăm o șansă? Poate. Eu una le-aș da. Îi înțeleg deopotrivă și pe cei care au renunțat să se mai revolte, au renunțat să mai meargă la vot, au renunțat să mai fie cetățeni într-o societate în care cetățeanul ca cetățean e doar o metaforă, fiind în fapt doar un instrument de manevră al grupurilor de interese.

E impropriu spus că românii nu mai creditează clasa politică. Noi nu avem clasă politică. Nimeni nu se obosește, dintre oamenii așa zis politici, să ne elucideze doctrine, programe, idei fondatoare, să ne facă parteneri de dialog, să ne propună politici publice (ceea ce anglofonii numesc policies). NU. Discursul public care se practică prin părțile noastre este unul maniheist, fundamentat nu pe înțelegerea sau analiza unor problematici de factură politică, ci pe punerea sub acuzație a caracterului și ”urâtelor obiceiuri” ale celor direct implicați în acte cu însemnătate politică. Discursul public care gravitează în jurul ”politicii” este unul despre MORAVURI și nu despre idei sau orientări sau mize politice.

Dacă vrei să contești sau să critici o religie sau pur și simplu să înțelegi ceva din ea, du-te la surse, la doctrină nu o ”desființa” pe motiv că ”popa se duce la curve” sau ”c-a băgat mâna în cutia milei”! că nu popa a creat-o, nu e nici proprietatea sa intelectuală nici meritul lui… În mod analog, în politică e bine de știut, orientativ, și cu ce se ocupă politica nu doar ce fac, cum sunt, cu cine se îmbată, se pupă sau se ceartă oamenii politici, în ce relații au fost, sunt sau vor fi cu securitatea etc, nu de alta dar există riscul, ca și în pilda cu popa, ca nici un om politic să nu se mai simtă dator sau chemat să facă și politică din când în când printre altele, dacă ”enoriașii” și ”beneficiarii” acțiunilor lor nu au termen de comparație sau vreun reper cât de cât. Dacă religia e doar ce zice popa există riscul să devină și ”ce face popa” sau o mixtură dubioasă dintre vorbele și actele popii, așa cum a devenit politica neaoșă. Discursul public e inept, presa e ineptă, televiziunile sunt inepte și ne desfată zi lumină cu un spectacol de bordel, cu un bâlci în care unul fură altul f… și alții stau pe margine și comentează. Ca să pretinzi o clasă politică, ca să fii demn de ea, trebuie mai întâi să educi minimal publicul (poporul), să îl inițiezi politic, să-i comunici drepturile pe care le are, ești dator, ca om de presă sau pur și simplu ca persoană publică, ca analist politic, să faci puțină educație politică. Noi nu avem ceea ce se cheamă o cultură politică, fie și una rudimentară. Toate talk-show-urile, toate emisiunile de profil se desfășoară sub spectrul punerii sub acuzare a unor persoane infiltrate ilicit în politică, a unor persoane care se folosesc de politică în orice alte scopuri, se desfășoară sub egida unui proces de moravuri… Bine bine, dar moravurile în exces din ”sfera politică” nu sunt oare tocmai consecința unei foarte proaste vascularizări a sistemului nervos electoral? nu sunt consecința unui fond de ignoranță și necunoaștere pe care s-au instalat porniri justițiare anarhice?  În patologie, în orice patologie, esențial e diagnosticul. Doar că nu poți pune un diagnostic unei stări de lucruri dacă noțiunea de sănătate e confuză… Fără educație civică nu poți avea o clasă politică responsabilă ci doar hoarde, găști, turme, cârduri de oportuniști și lupte de gherilă între ele.

Vina pentru acest fond de ignoranță care naște monștri politici nu este doar a societății civile (care nu prea există), nu este doar a presei, doar a mediei, doar a analiștilor, doar a ex-comuniștilor, doar a securiștilor sau extratereștrilor. Este vina fiecăruia care nu își ia răgazul, nu își găsește resurse să înțeleagă,să își ia așadar o distanță (afectivă) absolut vitală reflecției, analizei și găsirii de soluții.

De vină e în primul rând blestemata de fierbințeală care ne-a cuprins pe toți odată dezmeticiți din ceaușism. E ca și cum am fi trăit într-un borcan, într-o nenorocită de seră, într-o cușcă ani și ani de zile și am scăpat brusc în pădure, cu toții. Afectele au izbucnit vulcanic… Unii s-au apucat să își scoată ochii, în numele dreptății, alții să funcționeze sado-mazochist în numele iertării, alții să împroaște cu noroi în toate direcțiile, alții să înfulece noroiul de pe tălpile mai răsărite. E ca și cum ne-am fi trezit dintr-o comă prelungită și ne-am fi apucat să trăim recuperatoriu ce am ratat… totul pe nemestecate, pe nerăsuflate și, din păcate, mai ales pe nechibzuite. Când presiunea exaltării e prea mare, cea care se retrage în matcă e gândirea. Noi trăim nu gândim, muncim nu gândim, ne certăm nu gândim, noi știm nu gândim, acuzăm, decretăm și în felul asta trăim totul la vocativ.  Facem procese de conștiință peste procese de conștiință dar nu pentru că așa gândim că e cazul ci pentru că așa simțim, pentru că avem iluzia că după ce ne vom fi pus la zid fiecare pe fiecare ne vom răcori, ne vom liniști, când de fapt neliniștea vine din non-gândire, dintr-un surplus de activitate emoțională, din exces de zel într-ale trăirii.

Suntem o nație emoțională, mult prea emoțională pentru câte aveam de făcut și desfăcut, de înfăptuit,  de rumegat după ieșirea din coma comunistă. Nemții și-au revenit spectaculos după război pentru că, exceptând perioada de psihoză nazistă, au fost, sunt o nație rațional-pasională. La noi cearta, gâlceava generalizată e prioritară după un cutremur social. Ne adunăm morții, ni-i jelim după care ținem doliu ani și ani și facem parastas după parastas și atât. În continuare ne numărăm victimele – după 20 de ani de la rivuluție, după mai bine de 60 de ani de la război – într-o neostenită ȘEZĂTOARE națională (Doamne cât de sedentar e acest popor!) și, șezând așa și frisonând și scandalizându-ne și suduind, ne spunem că ”nimic n-are rost”, pentru că, iată, orice am face ne alegem cu victime, deci mai bine lipsă… Un corp sedentar e activ interior, mai mult decât activ, căci undeva, cumva tot se manifestă. O minte sedentară e activă emoțional. Cu cât ești mai activ emoțional ești mai predispus la nevroză, la astenie, ești mai vulnerabil. Dar nu vreau să mă afund acum într-o discuție de psihologie socială. Ce e cert e că nu suntem pregătiți pentru o schimbare ”ordonată”, co-ordonată, orientată spre un țel anume ci doar pentru un proces de conștiință generalizat și isteric (nicidecum istoric). Dovada: aproape nimeni nu mai are resurse să crediteze și răbdare să asculte (se și vorbește foarte mult, ce-i drept) în schimb aproape fiecare se revoltă, zbiară, înjură, se zbate în ape tulburi pe care le crede murdărite de ceilalți.

Am ajuns să nu mai putem trece puntea de la Eu la Noi, am devenit a-comunitari sau chiar anti-comunitari în simțire, am ajuns să ne izolăm prin victimizare, să ne înecăm, fiecare, în năduful și deznădejdea lui.

Uneori, în contexte de reală victimitate, e de dorit ca victima să se imagineze altfel, ca să poată merge mai departe. Victimismul generalizat ne-a adus aici. Desigur și PSDul fost PDSR fost FSN fost PCR – aripa tânără – în cârdășie cu extratereștii.

Soluții?! În situații de criză,acțiunea (impulsivă și pătimașă) poate face mai mult rău… Singura soluție imediată, în orice situație de criză, de conflict, de nebunie chiar este, într-o primă etapă, calmarea. Dacă criza e de ulcer se impune calmarea durerii, dacă e economică atunci e necesară asistența săracilor lipiți, dacă e de nervi se cere calmarea nervilor: desensibilizarea prin raționalitate. În cazul unei crize politice lucrurile sunt ceva mai complicate, dar nu imposibil de ținut în frâu, prin aceeași metodă ca și în cazul crizei de nervi.  Până să facem dreptate, hai să facem liniște… Doar în condiții de ”liniște” mintea poate secreta dreptate, altminteri se îneacă în exaltare și exagerări. Vrem să schimbăm ceva sau doar să ne răzbunăm? Vrem să îmbunătățim sau doar să pedepsim? Vrem să scăpăm de paraziți în politică sau doar să ne stropșim la cei cu care am defilat? Vrem să ne dezintoxicam de corupție sau doar să o înjurăm suculent de ce are ea mai scump?

Vrem o șezătoare de bocitoare sau una de înțelepți?

Vrem soluții sau vrem scandal cu orice preț?

Mița republicana.

Tabuuri românești în sos picant

Primul tabu: în România, dacă ești de stânga ești suspect. Ești ori tâmpit, ori rău intenționat, ori incult, ori masa de manevră a nu știu cui.

Să fii de dreapta e, în simțul, hai să nu îi zic comun ci majoritar, nu doar semn de cinste și bună cuviință ci și o garanție că ești întreg la minte și că nu ești vreun spălat la cap de comunism.

Ca și cum mentorii neaoși de stânga ne-ar fi pricopsit cu comunismul stalinist, ca și cum noi am fi avut mentori de stânga în perioada interbelică, ca și cum în războiul din care ne-am ales cu o nație devastată, cu sute de mii de morți și deportați și cu tancuri rusești pe moșia strămoșească ar fi fost unul în care ne-au împins stângiștii și nu tocmai tabăra adversă! Din câți gânditori  de aur și platină și diamant a avut România interbelică unul singur știu de stânga: Eugen Ionescu. El să ne fi contaminat pe toți? De la el și de la împielițatele lui de idei să ne fi căptușit cu ditai dictatura totalitară?

Și DA, e foarte posibil să fii adeptul stângii libertariene și democrat  adică anti-comunist căci nu există comunism democratic ci doar totalitar, dar stângă democratică există cât cuprinde, vezi țările nordice spre exemplu.  Extremele – dreaptă sau stângă – sunt autoritariste, ce e la centru e libertarian. Dar cine să își bată capul cu astfel de ”subtilități” când avem bunătate de tabu?!: să nu fii de stânga că dracu te ia!

Le noi se fac ”revoluții de dreapta” când, prin definție, dreapta e conservatoare și stânga reformistă, când revoluția însăși e o creație a stângii (democrate, totalitare, incendiare, recalcitrante, blânde, incipiente, coapte sau răscoapte)!!!

”Revoluția de dreapta”,  pe care mulți tineri cu educațiune o pomenesc oral sau chiar în scris, e un fel de pinguin de stepă, un fel de reptilă zburătoare, un fel de cămilă polară.  Dreapta poate fi radicală și poate organiza cât cuprinde: proteste, manifestații, meetinguri, poate concepe manifeste, dar revoluție (dacă avem proprietatea termenilor) nu.

”Revoluția de dreapta” a apărut în țărișoară și s-a insinuat în vocabularul compatrioților datorită tabu-ului mai sus amintint.

E plin de adepți ai ”dreptei”, autodeclarați – aproape că dreapta a devenit sinonimă cu ce e drept – care au puzderie de revendicări și așteptări și ”idealuri socialiste” care sunt, în fond, de stânga, doar că n-o știu sau nu cutează să o știe căci îi împiedică tabu-ul.

Dacă ”stânga” e tabu, ”dreapta” e fetiș, mai ales în ”lumea bună”. Cum să fii ”intelectual” și de stânga? Uite așa bine: cum sunt majoritatea în occident.  Însăși intelectualitatea, clasa intelectuală e o creație stângistă pe undeva.  Înainte de a avea intelectuali (unde intelectualul este un produs al epocii moderne)  Europa avea nobili și aristocrați. Ideologiile stângiste sunt ale modernității. Nu insist.

În Vestul Europei majoritatea celor considerați intelectuali sunt, cum spuneam, mai degrabă suporteri ai unor doctrine de stânga. Noi însă suntem mai cu moț. Sigur că – și o spun răspicat – avem și noi o groază de intelectuali socialiști sau filo-socialiști, cât se poate de autentici și de convingători, doar că, din cauza tabu-ului nu prea au vizibilitate publică.

Al doilea tabu: tradiția.

Poți să zici orice de orice, dar să nu te iei de tradiție. Așa ceva nu se discută. Nu se admite. Tradiția e, de fapt, un corp de tradiții: unele demne de perpetuat, valorizat și cultivat altele nu. Dacă nu te arăți tradiționalist ești suspect, ești dubios, ești dușman al poporului și al strămoșilor și al tezaurului național.

Al treilea tabu: biserica.

Dacă nu ești religios, ești satanist… ești deraiat, păgân. Concepții medievale etc.

Al patrulea tabu: familia.

”Nefamiliștii” sunt percepuți ca dubioși, libertini, proscriși unui cerc al infernului, unul de certă promiscuitate, chit că științele (și nu doar cele umaniste) au demonstrat cu prisosință că omul nu e monogam și familist decât prin constrângere.

Al cincilea tabu: copilul.

Să nu te atingi de copil nici c-o floare că e pur, că e inocent, că e ingenuu. E adevărat, dar de ce, brusc, copilul, odată transformat în adolescent, în bărbat, în femeie devine impur, maculat și de demn de atins cu cataroaie?

Fetișuri:

Intelectualul. Ai un doctorat, scrii într-o fițuică, ai scos o carte, ești intelectual.  Nu contează că ți se rupe de știință, în fond, de semeni și de epistemă, că ”produci” doar maculatură culturală și doar din rațiuni de subzistență, dacă ”produci” ești intelectual. În Franța Camus, Sartre, Foucault & comp. își riscau mai mult decât ”reputația” participând cât se poate de vital la viața cetății. Mergeau la manifestații, se luptau cu justiția, cu statul, cu legile, erau într-un anume sens ”filosofi jurnaliști”. Se luptau pentru ideile lor cu totul, riscând totul, mizând totul.  Ei, da, sunt demni de numele de intelectuali.

La noi ideea de bază este că diploma te face om, idee bine aprofundată în anii lungi și negri de comunism.

Artistul-demiurg. Dacă nu ești demiurg nu ești artist. Idee romantică, de largă răspândire, profund contestabilă și cât se poate de anacronică în spațiul cultural European.  În această concepție, inactuală, artistul  e prin excelență un ”creator”, un mag, o figură misterioasă și charismatică, un rob al imaginației debordante, un plăsmuitor de lumi. Acest fetiș nu face altceva decât să  umple lumea de narcisici și să umfle egourile cu pompa până le vine rău…

Călugărul. E un om sfânt… De ce? Pentru că stă departe de lume, retras în sinea lui sau a Ființei Universale sau a cui vrea el (ea)? Aici s-ar cuveni o întreagă discuție despre dihotomia interior-exterior/ pur-impur, dar o las pentru altă dată.

Medicul. E un salvator de vieți, un erou, un ins prin excelență dăruit, cel mai umanist dintre umanoizi și cel mai uman dintre umaniști, când e fapt e pur și simplu un practician în știință, bine intenționat și favorabil speciei.

Și uite-așa trăim noi într-un univers pur livresc și mitologic, conceput în termeni maniheiști –extremiști, de teamă să nu dăm ochii cu cine știe ce realitate. Ha!

Sigur că fetișurile sunt exagerări și transferuri în ”numinos” (Jung) ale unor calități sau virtuți reale.

Dar puțin simț al măsurii și un strop de luciditate nu strică niciodată, zic.