Românii pe care îi iubesc

Cumpărături

În dimineaţa în care şeful i-a adus la cunoştinţă că îi va fi desfăcut contractul de muncă din motive de criză economică a râs de adresarea întortocheată şi protocolară a tartorului. Era convins că îşi va găsi o altă slujbă, chiar mai bine plătită şi se gândea că numai şi numai comoditatea îl împiedicase până atunci să o caute, aşa că nefericita întâmplare îi păru un brânci binevenit, o oportunitate de a o rupe cu acea muncă fără orizonturi, nesuferită şi monotonă şi de a-şi face rost de un job mai pitoresc. S-ar fi putut angaja operator la nunţi sau la petreceri private, ar fi putut fi chiar regizor de platou într-o televiziune, cu puţin noroc.

Prima lună de explorări fără succes avu darul de a-i stimula imaginaţia şi de a-i întărâta perseverenţa, apoi a doua lună, care se lăsă şi cu câteva interviuri ratate, îl făcu să îşi reviziască părerea despre spectrul nelimitat de posibilităţi pe care îl are un tânăr capabil şi întreprinzător la început de carieră şi să se întrebe dacă nu cumva doar diploma de merit şi portofoliul său convingător erau totuşi insuficiente pentru a-i asigura un loc de muncă. Când hotărâse să devină operator se gândise mai ales la aspectele practice ale meseriei, la faptul că mass media era în plină expansiune şi că exista cerere de piaţă cât cuprinde. I-ar fi plăcut să fie arhitect, lui, dar după calculele proprii arhitectura nu părea să fie o profesie de viitor în România. Când era copil, pe când colegii de maidan se visau camionagii, pompieri, astronauţi sau şefi de prăvălie, el aspira să devină arheolog, ceea ce în urechile tovarăşilor suna ca o provocare, pentru că nu ştiau prea bine ce înseamnă cuvântul „arheolog” şi îşi imaginau în contul lui vrute şi nevrute. În a treia lună de încercări eşuate de a se angaja, se văzu nevoit să îşi lichideze şi ultimul cont din bancă pentru a-şi plăti dările cotidiene şi de a face faţă unui monolog al consoartei nu tocmai agreabil, care monolog îi atrăgea atenţia, aluziv, că doar din banii ei de bursă nu îşi pot permite un concediu în Bulgaria, pe litoral plus hrana zilnică, plus cele trebuincioase pentru casă, plus mâncarea câinilor din cartier pe care el îi înnădise fără să îi fi cerut în prealabil consimţământul. În a patra lună se consolă cu gândul că de o făptură atât de generoasă şi devotată, dotată cu nişte picioare atât de apetisante şi cu o minte de bursieră cum era cea care îi era parteneră, nu aveau parte nici marii bogătani care îi arătaseră uşa la interviuri, iar iubirea ei îi putea compensa lipsa binecuvântării unei slujbe stabile – îşi repetă aproape în fiecare zi că banii nu pot cumpăra fericirea lui de toate zielele, tandreţea unei femei atât de minunate şi recunoştinţa eternă a cinci câini vagabonzi – însă în a cincea lună, într-o seară de primăvară, pe când înfloreau cireşii, iar el se întorcea acasă cătrănit, găsind că nu e chiar atât de amuzantă formularea şefului care îi desfăcuse contractul de muncă din motive de criză economică, găsi cheia consoartei în cutia de scrisori ca în perioada când încă nu îşi oficializaseră relaţia şi se minună foarte. Cheia parcă nu vroia să intre în broască, îi tremura încheietura mâinii. Îi trebui ceva timp să se dezmeticească şi să vadă biletul, chit ca era ditai foaia de bloc, atârnată în cuierul de la intrare. „Îmi pare rau… Iartă-mă. Nu te merit.” Restul mesajului nu îl mai putu citi deşi se forţă de câteva ori bune. Câinii nu i-ar fi făcut una ca asta! A doua zi avea să afle de la prietena fostei iubite cum că aceasta se amorezase de un tip dubios, copil de bani gata, cu BMW la 22 de ani, „un mic burghez râzgâiat şi plin de ifose”, după cum îl caracterizare, pe un ton condescendent, confesoarea. În a şasea lună se văzu nevoit să înceapă să vândă de prin casă ca să îşi poată plăti lumina şi mâncarea. Aşa se face că rămase fără camera foto şi fără aparatul de filmat, cumpărat la mâna a doua din primul său salariu. În a şaptea, o zări pe cea care îi încălzise inima preţ de trei ani, accidental, pe stradă, coborând dintr-o maşină de lux, îmbrăcată într-un mod în care n-o văzuse niciodată, cu tocuri cui şi boită în ultimul hal. În a opta lună realiză că nu îşi mai permite să cumpere de mâncare şi pentru câini. În a noua lună se înfrupta deja din cugetări filosofice şi se întreba de viaţa omului a ajuns să fie făcută doar din cumpărături. Muncim ca să ne putem cumpăra dreptul la viaţă. Dar înainte de a munci trebuie să ne cumpărăm dreptul la muncă şi dacă n-aveam cu ce? Auzise de doi colegi de şcoală care reuşiseră să îşi tragă posturi bunicele în televiziune cu o mică şpagă de vreo 2000 de euro. Dar el de unde să îi scoată? În a zecea lună proprietarul se văzu nevoit să îl dea afară din casă, de vreme ce nu dădea semne că ar mai avea cum să îşi plătească întreţinerea şi chiria. Un vecin îl turnase că era un coate goale, rămas de tânăr fără serviciu. Fiind cald se mută în parcul cartierului, undeva lângă apă, unde avea o privelişte bună. Ce fumuseţe de apusuri se vedeau din baraca în care se mutase el, cu sacul de dormit şi un braţ de cărţi! Cei cinci câini îl urmară, din recunoştinţă, înţelegând parcă situaţia lui. Dar în câteva săptămâni îl părăsiră rând pe rând şi ei, captaţi de alţi concitadini generoşi care îi copleşiseră cu mici atenţii. În a unsprezecea lună, se văzu nevoit să îşi petreacă o noapte în arest în sediul poliţiei şi să dea declaraţii în legătură cu domiciliul său improvizat din parc.

La exact un an după nefericitul eveniment,care făcuse să rămână fără unica sa slujbă ternă, nesuferită şi monotonă, un afacerist de noapte îi propuse un angajament pe care îl refuză din instinct, însă îl acceptă apoi, în lumina chibzuinţei.

În scurtă vreme avea să îşi cumpere apartamentul în care locuise cu chirie, să îşi ruineze fostul şef, care fusese satrapul tuturor nenorocirilor sale şi să îşi recupereze iubita şi câinii, dar sub cu totul alte auspicii pentru că acum ştia că până şi cele mai ingenue fiinţe au un preţ şi că nu se va mai putea bucura nici o clipă de afecţiunea lor dezinteresată.

Cristian Tănăselea şi lumea ca teatru

http://atelier.liternet.ro/articol/10152/Cristian-Tanaselea-Ilinca-Bernea/Cristian-Tanaselea-si-lumea-ca-teatru.html

ART foto

 

Am descoperit un fotograf extraordinar:

http://www.viewbug.com/member/hummingbirdlover

Exceptând nudurile care sunt banale şi facute cu modele vulgărele,  toate imaginile sunt uluitoare.

Andre Glucksmann şi discursul urii

La mai bine de un secol după ce ”Omul resentimentului” a făcut înconjurul lumii, te aştepţi ca o carte despre ură să fie încă şi mai nuanţată, să dezvolte teza lui Sheller, să o împingă mai departe sau barem să o contrazică printr-o analiză de aceeaşi complexitate. ”Discursul urii” nu este însă nici pe departe o lucrare care să poată rivaliza cu cea care, practic, a deschis drumul interogaţiilor asupra fenomenului resentimentar pentru că autorul ei, Andre Glucksmann, focalizează ura doar din perspectiva trăirii fobice, de ordin colectiv. El dezbate ura ca prejudecată, ca factor catalizator al opresiunii şi persecuţiei sociale, nu vizează însă celelalte sortimente de ură, atât de vitale, de omniprezente în trăirea persecutatului, spre exemplu, nu se ocupă şi de ura victimei, a rebelului, a dezamăgitului, de ura –frustrare, de ura provenită din dorinţă neîmplinită sau din faptul de a fi fost minţit, trădat, umilit, de ura îndrăgostitului părăsit, cum e cea din blestemele româneşti, de ura celor care se simt sau se ştiu inferiori faţă de cei care îi surclasează, de ura dintre fraţi provenită din invidie, de ura-gelozie, şamd. Glucksmann evită în mod deliberat să se ocupe de acele forme de ură care pot fi explicate, care ar avea la bază un filon de motivaţii mai mult sau mai puţin rezonabile. Evident, nici o formă de ură nu este justificabilă sau dezirabilă, însă unele pot fi justificate, înţelese, explicate. E mult mai simplu să scrii despre ură ca ură, ca expresie nemotivată a agresiunii şi răutăţii, decât despre ură ca derivat al iubirii sau ignoranţei, al neînţelegerii, al erorii de evaluare a unei situaţii, ca eşec al unei acţiuni valorizante, ca revers însuşi al valorii sau ca proastă întrebuinţare a unei axiologii.

Cartea are mai degrabă un caracter descriptiv decât explicativ şi simplifică reducţionist fenomenologia urii. Nici măcar morala creştină – care este cea mai puritană în privinţa iubirii – nu exclude ura şi nu o condamnă întru totul ci încearcă să o neutralizeze prin iertare. Creştinismul condamnă iubirea de sine exclusivă – concepută şi ca stimulent al urii – însă nu ar fi putut iniţia o doctrină a iertării fără să ţină cont de faptul că ura este, în anumite cazuri, firească. Iertarea presupune un triumf personal asupra urii, însă există chiar şi în cea mai îngăduitoare mistică o limită a acesteia. Nu poţi ierta un genocid, acte de terorism, violuri, orori, acele ”creaţii” ale urii pe care le evocă Glucksmann. Atunci când ura este doar o pornire tenebroasă a sufletului, o eclipsă a conştiinţei, un act de cruzime gratuit, nu se pune problema iertării şi aş zice că nici măcar nu este vorba de ură ci de un soi de turbare, de o manifestare malefică deviantă în raport cu condiţia umană.

O ură fără sens, fără fundamente este, desigur, mult mai uşor de condamnat decât una alimentată de ideal, cum ar fi acela de libertate, care a călăuzit revolta sclavilor spre exemplu. Însă este mult mai interesantă o lectură a unei dezbateri despre caracterul ambivalent al urii, decât a uneia care îi atribuie proprietăţi exclusiv malefice. De asemenea terorismul, în accepţiunea sa actuală, este supralicitat aş zice pentu că noţiunea este vehiculată cu spectru de semnificaţie restrictiv. Acelaşi gen de acte descreierate, de sadism gratuit, sub altă titulatură, a făcut ravagii şi în evul mediu. Ce altceva sunt invaziile barbare decât forme de atac dement la adresa unor nevinovaţi, a unor victime arbitrare? Dar politica de înfometare a poporului şi de continuă ameninţare pe care o practică aici şi acum guvernul en titre nu poate fi considerată o formă de terorism lent? Poliţia politică a regimului ceauşist nu era o practică teroristă? Stalin n-a fost şi el un terorist?  Dacă titlul cărţii ar fi fost ” Faţete ale terorismului în lumea contemporană” sau ”terorism şi holocaust” ar fi fost o creaţie cu miza perfect împlinită. Dar ar fi avut pesemne mai puţin cititori. Ura umană însă se întinde pe teritorii mult mai vaste şi pătrunde în capilare ale trăirii mult mai întortocheate decât lasă se se întrevadă această carte.

 

Greva foamei

Poem din volumul Voci interioare

http://www.edituradacia.ro/index.php?page=detalii&id=4025

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Greva foamei

Sunt urâtă, mi se preling obrajii pe asfalt, am mâinile mânjite de noroaiele disperării

Plâng cu genunchii, cu coapsele, cu gleznele

Sânii mi se sfărâmă ca nişte bucăţi de cretă

Buzele îmi sângerează de dorinţă

 

Ard ca o păpuşă de paie pe stâlpul indiferenţei tale

 

Tu eşti frumos eu sunt urâtă

Viaţa mea e o sală de tortură

Viaţa ta e o călătorie însorită prin neantul în care viermuiesc nălucile

Tu eşti senin, eu sunt un monument de suferinţă

Ţie nu îţi pasă, pe mine mă doare fiecare răsuflare

Tu eşti frumos eu sunt urâtă

 

Dar cel puţin eu trăiesc, mie nu mi-e frică să îmi fie frică

Eu nu văd în dragoste o puşcărie

Eu mă scufund în beznele singurătăţii şi mă iubesc acolo în taină cu tristeţea ta

Cu toate chipurile tale abandonate la marginea drumului

 

În fiecare zi un bărbat necunoscut smulge o bucată din tine şi o înfulecă

 

Tu eşti înlănţuit de sirene, eu sunt liberă

Tu eşti mort eu sunt vie

Tu nu ştii nimic, eu ştiu totul

Iubirea mea te cunoaşte, tu habar n-ai cine eşti

 

Indiferenţa ta m-a transformat într-o creatură diformă

Într-un monstru beteag pe care îl latră copii şi-l afurisesc bătrânii

Tu eşti frumos doar pentru că te iubesc eu

 

Indiferenţa ta e pâinea mea cea de toate zilele

Dar în curând voi intra în greva foamei…

 

Să trăiţi!

 

Mă tot întreb de unde vine vorba asta cu „trăitul”, cum de a ajuns să circule sub formă de urare… „să trăiţi, să-ţi trăiască băieţelul sau fetiţa”, „salutare, să trăieşti nea Ioane” sau „Mulţi ani trăiască!”. S-o fi încetăţenit zicala în vremea războiului sau ciumei, cine ştie?! Alte neamuri îşi urează fericire, bunăstare, veselie, credinţă, curaj, noi ne urăm viaţă lungă ori pur şi simplu viaţă. Să fie oare semn că pentru poporul nostru viaţa e valoarea supremă sau că aspiraţia la fericire şi bunăstare e un lux de care nu se face să pomeneşti?

Românii mei din Sibiel

Desenele copiilor

 

Întotdeauna m-au fascinat desenele copiilor. Mi s-au părut mai frumoase şi mai atrăgătoare decât multe dintre cele ale adulţilor „cu mână”… poate şi pentru că nu ţintesc ceva anume şi nu ţin cont de rigori stilistice, de curente sau genuri, de norme estetice ci doar de dorinţa, mai totdeauna irealizabilă, de a reproduce elemente din realitatea încojurătoare sau fictivă de care se simt legaţi. Poate tocmai faptul că nu reuşesc să îşi portretizeze câinele, prietenul, fratele aşa cum ar vrea, expresia lor se suprapune peste un filon de reprezentatre transfigurativă: simbolico-schematică. Copiii creează desene care ţin de domeniul esteticii involuntare, aşa cum au şi umor involuntar, adeseori, atunci când încearcă să fie serioşi. Ori în aceste acte de comunicare involuntare, care se situează uneori la limita sublimului, rezidă ingenuitatea, ingenuitate pe care artiştii maturi o caută cu înfrigurare, o fabrică, o produc prin voinţă, prin diverse tehnici şi strategii care ţin de cogniţie. Copiii au un fel de a face artă care evocă ontogeneza expresiei artistice a umanităţii, desenele lor nu sunt naive ci, asemeni figurilor creionate de strămoşii noştri prin peşteri acum zece mii, nouă, opt mii de ani, sunt pilde vii de gândire simbolic figurativă; ei nu reproduc forme pentru că nu ştiu cum să o facă şi atunci le sugerează prin simplificare, iar în acest proces de codificare a formei rezidă esenţa oricărui demers estetic. Un cerb reprodus cu acurateţe fotografică de un pictor înzestrat poate fi mai puţin relevant estetic decât unul schiţat de un copil, prin câteva linii elementare, care doar sugerează proprietăţile esenţiale ale cerbului.

Acest caracter esenţialist al artei se reflectă în structurile profunde ale gândirii noastre, oricât am încerca să ne convingem, conştient, că arta poate fi orice şi oricum şi că nu ţine cont de nici o limitare. Omul atavic din noi caută această transfigurare simbolică în actul artistic, caută esenţe şi amprente ale ideii de esenţă, caută să refacă interior, în contact cu expresia artistică, emoţia aceea primară pe care a resimţit-o cel care a desenat cândva pe un zid o siluetă de bizon. În pictura lui Miro, spre exemplu, se resimte intens această căutare a esenţelor şi totodată a originilor artei. Se simte în lucrările lui febrilitatea nevoii de a transpune natura primă a trăirii, impresiei sau viziunii într-una secundă, umbroasă, care face ca imaginea din privire să se preschimbe în idee vizuală.

Copiii stăpânesc un limbaj plastic primar, aşadar o gândire elementară care, însă, nu este însuşită ci înnăscută, ei au un vocabular vizual capabil să exprime idei şi noţiuni simple. Spre deosebire de limbajul textual a cărui plasticitate presupune supleţe, bogăţie, ingeniozitate şi rafinament, limbajul vizual poate impresiona chiar atunci când este greoi, necontrolat, prea puţin graţios, sărăcăcios chiar, pentru că ochiul interior nu gândeşte în cuvinte, ci în ritmuri, tensiuni, umbre, pete de culoare, linii de forţă, iar armonia expresiei vizuale nu ţine cont de stângăcia reprezentării, armonia constă în puterea de contagiune a sugestiei. O mână ruptă într-un tablou atârnă mai greu decât expresia „o mână ruptă”, în imagine stelele şi luna nu sunt locuri comune ca în poezie, pentru că pot fi desenate în milioane de feluri, însă numite într-un singur fel.

Arta, chemarea spre artă, ţine de spectrul instinctualităţii umane. Ca şi limbajul articulat. Toate fiinţele biologice se exprimă într-un fel sau altul, însă arta este, poate, singurul tip de expresie specific uman. Nevoia de a crea o natură secundă, de a perpetua naturalul în teritoriul abstracţiei poate fi descifrată chiar şi în desenele copiilor foarte mici şi ţine, probabil, de procesele cristalizante ale memoriei. Abstracţia este un catalizator al amintirilor care le înlesneşte sedimentarea şi, totodată, ne ajută să distingem din devălmăşia de impresii, imagini, stări şi experienţe elementele cheie care ne compun sau însoţesc identitatea, este un mijloc de a ierarhiza, de a ordona componentele universului nostru lăuntric. Casa, pisica, mama, vecinul sunt, în tablourile copiilor, elemente caracterizante ale eului, ele constitutie un alt fel de auto-portret şi sunt dovada că actul artistic, fie el elaborat sau rudimentar, are ca miză auto-expresia, focalizarea fiinţei individuale în lume şi în sine.

 

 

http://www.childrens-drawing.com/eng/08_contest/11thcontest.html

Nu exist

 

Potrivit tuturor evidenţelor

Nu exist

E un fapt empiric

Am dovezi ştiinţifice ale inexistenţei mele

 

Nu exist în nenumărate feluri

Nici pentru ape nu exist nici pentru păsări

Nici pentru copiii din cartier

Nici pentru brazii gemeni pe care i-am sădit

Nici pentru pisicile de pe acoperişuri

Dacă nu îmi simt lipsa este pentru că nu exist

 

Nu sunt decât un desen de cretă pe asfalt

O umbră dresând alte umbre

 

Omenirea n-ar fi cu nimic mai nefericită

Dacă aş dispărea

 

Primăvara ar continua să colinde lumea an de an

Marea ar continua să înece corăbii

Munţii ar continua să ia cina cu stelele

Copiii ar continua să crească şi să piară în adulţi

Ploaia ar continua să cadă la fel de oblic sau de drept

peste umerii încovoiaţi sau falnici

Luna ar continua să se adape din singurătatea damnaţilor

Dacă aş dispărea

Toate ar rămâne la fel şi ar dăinui cu încăpăţânare

 

Numai eu nu exist

Iar lucrul acesta mă face invulnerabilă

Când nu exişti

N-ai cum să cazi

N-ai cum să te prelingi printre lucruri să te amesteci cu ele

Nici măcar nu poţi muri

 

Iar lumea ţi se aşterne la picioare ca un animal uriaş

Pe care poţi să îl mângăi sau să-l loveşti cu furie

Fără să bănuiască nimeni

 

Când nu exişti eşti invizibil şi impalpabil

Liber

Ca un zeu

 

Liber ca neantul

 

Liber

 

Liber