Cumpărături

În dimineaţa în care şeful i-a adus la cunoştinţă că îi va fi desfăcut contractul de muncă din motive de criză economică a râs de adresarea întortocheată şi protocolară a tartorului. Era convins că îşi va găsi o altă slujbă, chiar mai bine plătită şi se gândea că numai şi numai comoditatea îl împiedicase până atunci să o caute, aşa că nefericita întâmplare îi păru un brânci binevenit, o oportunitate de a o rupe cu acea muncă fără orizonturi, nesuferită şi monotonă şi de a-şi face rost de un job mai pitoresc. S-ar fi putut angaja operator la nunţi sau la petreceri private, ar fi putut fi chiar regizor de platou într-o televiziune, cu puţin noroc.

Prima lună de explorări fără succes avu darul de a-i stimula imaginaţia şi de a-i întărâta perseverenţa, apoi a doua lună, care se lăsă şi cu câteva interviuri ratate, îl făcu să îşi reviziască părerea despre spectrul nelimitat de posibilităţi pe care îl are un tânăr capabil şi întreprinzător la început de carieră şi să se întrebe dacă nu cumva doar diploma de merit şi portofoliul său convingător erau totuşi insuficiente pentru a-i asigura un loc de muncă. Când hotărâse să devină operator se gândise mai ales la aspectele practice ale meseriei, la faptul că mass media era în plină expansiune şi că exista cerere de piaţă cât cuprinde. I-ar fi plăcut să fie arhitect, lui, dar după calculele proprii arhitectura nu părea să fie o profesie de viitor în România. Când era copil, pe când colegii de maidan se visau camionagii, pompieri, astronauţi sau şefi de prăvălie, el aspira să devină arheolog, ceea ce în urechile tovarăşilor suna ca o provocare, pentru că nu ştiau prea bine ce înseamnă cuvântul „arheolog” şi îşi imaginau în contul lui vrute şi nevrute. În a treia lună de încercări eşuate de a se angaja, se văzu nevoit să îşi lichideze şi ultimul cont din bancă pentru a-şi plăti dările cotidiene şi de a face faţă unui monolog al consoartei nu tocmai agreabil, care monolog îi atrăgea atenţia, aluziv, că doar din banii ei de bursă nu îşi pot permite un concediu în Bulgaria, pe litoral plus hrana zilnică, plus cele trebuincioase pentru casă, plus mâncarea câinilor din cartier pe care el îi înnădise fără să îi fi cerut în prealabil consimţământul. În a patra lună se consolă cu gândul că de o făptură atât de generoasă şi devotată, dotată cu nişte picioare atât de apetisante şi cu o minte de bursieră cum era cea care îi era parteneră, nu aveau parte nici marii bogătani care îi arătaseră uşa la interviuri, iar iubirea ei îi putea compensa lipsa binecuvântării unei slujbe stabile – îşi repetă aproape în fiecare zi că banii nu pot cumpăra fericirea lui de toate zielele, tandreţea unei femei atât de minunate şi recunoştinţa eternă a cinci câini vagabonzi – însă în a cincea lună, într-o seară de primăvară, pe când înfloreau cireşii, iar el se întorcea acasă cătrănit, găsind că nu e chiar atât de amuzantă formularea şefului care îi desfăcuse contractul de muncă din motive de criză economică, găsi cheia consoartei în cutia de scrisori ca în perioada când încă nu îşi oficializaseră relaţia şi se minună foarte. Cheia parcă nu vroia să intre în broască, îi tremura încheietura mâinii. Îi trebui ceva timp să se dezmeticească şi să vadă biletul, chit ca era ditai foaia de bloc, atârnată în cuierul de la intrare. „Îmi pare rau… Iartă-mă. Nu te merit.” Restul mesajului nu îl mai putu citi deşi se forţă de câteva ori bune. Câinii nu i-ar fi făcut una ca asta! A doua zi avea să afle de la prietena fostei iubite cum că aceasta se amorezase de un tip dubios, copil de bani gata, cu BMW la 22 de ani, „un mic burghez râzgâiat şi plin de ifose”, după cum îl caracterizare, pe un ton condescendent, confesoarea. În a şasea lună se văzu nevoit să înceapă să vândă de prin casă ca să îşi poată plăti lumina şi mâncarea. Aşa se face că rămase fără camera foto şi fără aparatul de filmat, cumpărat la mâna a doua din primul său salariu. În a şaptea, o zări pe cea care îi încălzise inima preţ de trei ani, accidental, pe stradă, coborând dintr-o maşină de lux, îmbrăcată într-un mod în care n-o văzuse niciodată, cu tocuri cui şi boită în ultimul hal. În a opta lună realiză că nu îşi mai permite să cumpere de mâncare şi pentru câini. În a noua lună se înfrupta deja din cugetări filosofice şi se întreba de viaţa omului a ajuns să fie făcută doar din cumpărături. Muncim ca să ne putem cumpăra dreptul la viaţă. Dar înainte de a munci trebuie să ne cumpărăm dreptul la muncă şi dacă n-aveam cu ce? Auzise de doi colegi de şcoală care reuşiseră să îşi tragă posturi bunicele în televiziune cu o mică şpagă de vreo 2000 de euro. Dar el de unde să îi scoată? În a zecea lună proprietarul se văzu nevoit să îl dea afară din casă, de vreme ce nu dădea semne că ar mai avea cum să îşi plătească întreţinerea şi chiria. Un vecin îl turnase că era un coate goale, rămas de tânăr fără serviciu. Fiind cald se mută în parcul cartierului, undeva lângă apă, unde avea o privelişte bună. Ce fumuseţe de apusuri se vedeau din baraca în care se mutase el, cu sacul de dormit şi un braţ de cărţi! Cei cinci câini îl urmară, din recunoştinţă, înţelegând parcă situaţia lui. Dar în câteva săptămâni îl părăsiră rând pe rând şi ei, captaţi de alţi concitadini generoşi care îi copleşiseră cu mici atenţii. În a unsprezecea lună, se văzu nevoit să îşi petreacă o noapte în arest în sediul poliţiei şi să dea declaraţii în legătură cu domiciliul său improvizat din parc.

La exact un an după nefericitul eveniment,care făcuse să rămână fără unica sa slujbă ternă, nesuferită şi monotonă, un afacerist de noapte îi propuse un angajament pe care îl refuză din instinct, însă îl acceptă apoi, în lumina chibzuinţei.

În scurtă vreme avea să îşi cumpere apartamentul în care locuise cu chirie, să îşi ruineze fostul şef, care fusese satrapul tuturor nenorocirilor sale şi să îşi recupereze iubita şi câinii, dar sub cu totul alte auspicii pentru că acum ştia că până şi cele mai ingenue fiinţe au un preţ şi că nu se va mai putea bucura nici o clipă de afecţiunea lor dezinteresată.