Închiderea spitalelor

Nu scriu despre oroarea care s-a întâmplat în ţărişoară zilele trecute şi care acum îşi culege roadele pentru că ori de câte ori îmi vine în minte imaginea acelor suferinzi târâţi afară din spitale în stradă sau a bătrânilor abandonaţi într-o clinică de ţară, fără apă, fără hrană şi fără supraveghere medicală, a copiilor cu boli cronice pe care autorităţile n-au habar unde să îi plaseze şi îi lasă în aşteptare în spitalele evacuate, mi se pune un nod în gât. Ce ar fi de comentat în fond? Cam ce cuvinte s-ar putea rosti în contul acestor acte inumane? Mai e vorba de incompetenţă sau de calcule meschine ale reprezentanţilor guvernului? Mă îndoiesc. Mă tem că subterfugiile acţiunii respective depăşesc orice formă de imaginaţie morbidă şi orice pronostic pesimist. Întrebări de genul: încotro ne îndreptăm? Ce ar mai fi de făcut? Oare există limite ale autorităţii malefice care ne trage la sorţi destinele? nu îşi mai au rostul. Nici raţiunile, principiile, argumentele nu mai au sens. Nici termenul de inuman nu e cel potrivit. Motanul mamei mele a fost internat în spital cu o criză diabetică acum câţiva ani. În sală era şi o femelă, o pisicuţă speriată foarte care zbiera ca din gură de şarpe. Deşi abia abia mai sufla pentru că avea glicemia foarte scăzută, cu ultimele puteri, motanul nostru s-a ridicat şi a dat să se îndrepte, zburlit, spre cei care îi făceau „rău” pisicii, să o apere. Şi nu e genul curajos, dimpotrivă… Instinctul animal are mai multe resurse de empatie faţă de suferinţa semenilor decât cel al acestor indivizi care nu dau doi bani pe viaţa oamenilor. Nu sunt inumani, sunt mai prejos şi de animale.

Zilele trecute am avut un dialog nefericit cu un aşa zis neutru, unul dintre nenumăraţii concetăţeni care au pretenţia că pasivitatea în faţa cataclismului politic al zilelor noastre este o formă de luciditate sau naiba ştie ce exerciţiu al simţului realităţii… când în fond e vorba de laşitate pură, de indolenţă şi nesimţire. Să zicem că n-ai vocaţie de măturător, că eşti un savant, un erudit, un important, când însă se strânge în ilustra ta odaia atâta murdărie că ajungi să te mănânce şobolanii, nu e firesc să pui mâna pe mătură? E mai bine să mori în infecţie? Pentru că ai alte preocupări? E nesimţire pentru că nu poţi trăi într-o ţară în care totul duhneşte a hoit ca şi cum te-ai preumbla printr-o grădină înflorită. Ca şi cum n-ar fi treaba ta câtuşi de puţin ce se întâmplă în jur, pentru că n-ai nici o putere. Dar propria revoltă ce e? O slăbiciune? Un lux? Un viciu? Sigur că e o formă de putere, una înnăscută, naturală… pe care nici o instanţă exterioară nu ţi-o poate amputa. Respectivul domn îmi explica savant cum că toţi politicienii sunt o apă şi un pământ şi că n-are nici o importanţă ce culoare sau adeziune politică are cel care ne buzunăreşte sau ne scuipă în ochi. Iar eu îi vorbeam, ca într-un perfect tandem de teatru absurd, despre faptul că de noi şi numai de noi depinde să avem o altă clasă politică. Când ajungi într-o situaţie de divorţ, să zicem, nu îţi pui problema că următoarea căsnicie ar putea fi la fel sau chiar mai rea. Divorţezi din raţiuni de demnitate umană nu pentru că îţi faci cine ştie ce iluzii sau speranţe. Dacă acţionăm în virtutea unor principii şi NU a unor raţiuni pragmatico-empirico-utilitariste, nu vom mai avea de optat între răul mai mare şi răul mai mic, ci între bine şi rău iar acest lucru ne-ar simplifica imens existenţa şi actul alegerii. Sancţionezi o gaşcă de politruci şi lichele, o sancţionezi şi pe a doua şi pe a treaia, iar a patra generaţie deja nu îşi mai permite să le calce pe urme. Dar dacă îi laşi să îşi facă treaba murdară pe motiv că nici „ceilalţi” nu-s mai breji înseamnă că nu te deranjează să trăieşti într-o troacă căci altceva nu se poate deduce de aici. Sigur că omul de rând, nu neapărat român, ci de oriunde, găseşte mai la îndemână să se adapteze prin mijloace mai mult sau mai puţin oneroase la „cruda realitate” decât să schimbe din temelii o lume putredă, care se prăbuşeşte peste el. Omul de rând capătă mai degrabă anticorpi la orice maladie socială şi ajunge să convieţuiască paşnic cu viruşii decât să ia măsuri profilactice sau să facă orice ca să nu fie atins de morb. Însă puţinele societăţi democratice care există în lume au fost clădite pe o cultură a protestului şi nu a adaptării.

Ideea e să educăm noi, cetăţenii revoltaţi, iubitori de virtute şi ordine, clasa politică, să îi facem să ne ştie de frică, nu să ne tremure nouă părţile moi de teama lor, domnule inteligent! Unde ai mai pomenit într-un stat civilizat ca un prim ministru să admită cronic faptul că face greşeli şi să nu îşi dea demisia? Unde ai mai pomenit un ministru al sănătăţii care află că într-o comună muribunzii sunt lăsaţi baltă, fără hrană şi fără apă prin decret de guvern şi să nu îşi dea demisia? Sigur că nu şi-o dau, pentru că mizează nu pe oamenii lor sau pe milogii care le ciugulesc din palmă, pe armatele de cumpărabili sau şantajabili, ci pe deştepţii pasivi care se lăfăie în luciditatea lor şi stau acasă când vine vremea votului sau vremea să protesteze. Pentru că în marea lor inteligenţă şi în culmea realismului care îi animă ei au treabă cu Iliescu şi cu Voiculescu, au treabă cu rechizitoriul unor figuri istorice şi nu cu mâna care le taie craca aici şi acum… care le înfăşoară funia la gât, care le ia cămaşa de pe ei. Trebuie într-adevăr să fii foarte inteligent şi foarte lucid ca să adulezi nişte foşti miei transformaţi în lupi (cum ar fi Baconschi spre exemplu) şi să fii necruţător cu vulpile care între timp s-au pocăit şi s-au făcut ierbivore. Că actuala guvernare desfiinţează spitalele acum, că mor oameni de frig, foame şi boală acum, contează mai puţin în ochii vigilenţi şi plini de realism ai lucizilor. Dacă nu e îngălare şi laşitate şi complacere nătângă în mizerie atunci pasivitatea lor ce e? Pacifism? Nobleţe?

Dacă îl urau atât de mult pe Iliescu atunci cum se face că nu erau mereu în stradă în vremea când acesta era preşedinte? De ce nu l-au sfidat pe Ceauşescu dacă erau aşa de anticomunişti?

Bărbaţii din familia mea, din generaţia bunicilor mei, au făcut între 5 şi 18 ani de puşcărie politică fiecare pentru că s-au manifestat ca anti-comunişti. Eu eram, ce-i drept, prea mică pe atunci, dar la 15 ani semnam „Declaraţia de la Timişoara” (dacă vă spune ceva) şi zbieram în Piaţa Universităţii. Când cu mineriada din 13-15 iunie eram acolo în problema cu protestul. Sub ochii mei minerii au aruncat de la balcon un tânăr… Dar asta nu m-a împiedicat să îmi ascut criticile la adresa ACELUI regim. După al doilea mandat al preşedintelui Iliescu ne-am pricopsit cu un şef de stat mult mai nedemocrat. Când Iliescu poftea minerii să vină să salveze Bucureştiul de „reacţionarii” din piaţă, Băsescu era în guvern şi n-a dat nici un semn că s-ar opune invitaţiei. Pe atunci nu îl deranja tovărăşia domnului Iliescu. După cum nu l-a deranjat nici dictatura ceauşistă prea tare, de vreme ce i-a acceptat favorurile. Uite cum stă treaba, domnilor inteligenţi: nu există neutri. Cei care protestează acum au protestat ori de câte ori autorităţile statului au recurs la abuzuri. Aveţi dreptate: n-are nici o importanţă ce vârstă, ce sex, ce etnie sau apartenenţă politică are cel care ne fură, ne umileşte, ne insultă, ne aduce în sapă de lemn. Chiar n-are nici o importanţă. Tocmai de aceea trebuia să protestaţi şi atunci şi acum, să vă lepădaţi, rând pe rând, de toţi trepăduşii care s-au perindat la putere. Pentru voi se pare, însă, că exact asta contează: preferaţi să vă prostească Udrea decât Vântu. Voi sunteţi cei partizani, voi sunteţi mânuitorii dublei măsuri… În pofida evidenţelor continuaţi să îi găsiţi băsescului circumstanţe atenuante, fie împroşcându-i cu noroi opozanţii sau predecesorii politici, fie minimalizând răul pe care îl face. Dar nu se procedează aşa: nu e normal să raportăm o încălcare a drepturilor omului „mai mică” la una „mai mare” să măsurăm păcatele între ele, să cântărim crimele şi să îl declarăm acceptabil sau „rezonabil” pe tiranul care batjocoreşte oamenii mai cu perdea, care doar îi înfometează, doar îi minte, doar îi păcăleşte, doar îi lasă să moară fără să le pună pistolul la tâmplă… De aceea eu nu cred în existenţa neutrului autentic. Nu există neutri ci doar băsişti în travesti, boiţi în fel şi chip cu raţiuni care se împrăştie ca puful de păpădie dacă sufli peste ele.

Un individ căruia nu îi pute decât găinaţul din manualele de istorie, dar nu resimte duhoarea pe care o emană balega din mijlocul drumului are cu siguranţă o problemă olfactivă. Iar acest individ este un exemplar tipic de băsist. Atunci când unui astfel de specimen îi spui: Gheorghiţă îşi bate nevasta, el îţi răspunde: „ce mare lucru? Ionică şi-a ucis-o cu toporul.” Dacă Băsescu e mai bun ca Stalin, atunci nu e dictator, e numai bun… Cam asta e argumentaţia de bază. „Ce pretenţii să ai de la Gheorghiţă când bătutul nevestei e sport naţional?” Păi să ai, că dacă n-ai, în curând îşi bate şi copiii şi părinţii şi vecinii… Nu că ar fi mai grav să fii un bătăuş în serie decât tartorul unui singur om! Însă cu o astfel de mentalitate „pacifisto-tolerantă” în faţa abuzurilor regimului băsist nu te poţi aştepta decât la mai rău. Ieri ne-au tăiat salariile şi pensiile, azi ne-au închis spitalele, mâine or ne pună să ne internăm părinţii la ospiciu pentru că nu mai au bani de pensii deloc, poimâne or să trimită toate femeile la cratiţă, cine ştie?! Dacă fărădelegile nu sunt pedepsite, ele vor prolifera, desigur.

În completarea portretului băsistului naţionale ar mai fi de spus şi că acest individ proiectează asupra celor din jur inepţiile şi derapajele propriei conduite sau gândiri. Partizanatul său preatransparent îl impută şi celor care, animaţi doar de raţiuni principiale, contestă actuala putere. A dori disoluţia prezentei orânduiri sociale nu presupune câtuşi de puţin dorinţa de a resuscita cadavrul altora… sau de a înlocui liderii unei clase politice compromise cu alţii asemeni. Chiar şi cei mai de temut potlogari politici ar fi putut fi ţinuţi în frâu dacă am fi avut cu adevărat o societate civilă, o educaţie civică oarecare, un simţ individual al responsabilităţii sociale.

Eu una mă simt ca o fantomă care continuă să zbiere în piaţa universităţii şi să fredoneze imnul „golanilor”. Dar fantomele nu contează, nu se pun, nu au drept de veto. Fantomele nu pot decât să bântuie conştiinţele, câte mai sunt, dacă mai sunt…