revoluția ”în direct”

Presa și mai ales televiziunea creează un efect de seră în jurul evenimentelor pe care le iau în colimator, induc o sugestie de irealitate, de înscenare. E foarte greu să iei în serios până la capăt spectacolul de televiziune; orice fragment de realitate odată imortalizat, decupat și transpus într-un film este supus unui proces de alterare și distorsiune. Faptul însuși de a asista la spectacolul realității prin intermediul televiziunii transformă realitatea în spectacol, în metaforă, în desfășurare ipotetică: îl plasează în plină virtualitate. Media e ”mediu de viață” care ”ecranează lumea”, arată Bogdan Ghiu în Evul Media sau Omul Terminal.

Fereastra micului ecran nu poate suplini acel sentiment al realului pe care ți-l procură simțurile de bază, nu-ți poate oferi perspectiva pe care ți-o asigură sintaxa lor perceptivă.

 Scrie Derrida (citat de Bogdan Ghiu în Evul Media): ”oriunde există tehnologie a imaginii, vizibilitatea aduce noaptea. Încarnează într-un corp al nopții, iradiază o lumină a nopții. În chiar acest moment, în această încăpere, noaptea se lasă peste noi!”. Exacerbarea vizibilului în detrimentul a orice are efect contrar celui scotat: lucrurile devin invizibile prin supraexploatarea vizualului. Imaginea își epuizează resursele comunicante prin autofagie. Imaginea nu poate suplini realitatea, dar i se substituie, fraudulos.

 Ceee ce se întâmplă la televizor sau pe internet există și nu există așa cum ficțiunea dramatică sau literară sau cinematografică există și nu există. Planul fictiv se infiltrează ca o substanță revelatoare în materialul real și îl redimensionează, îl recondiționează, iar condiția funciară a oricărei lumi oglindite este aceea a irealității.

 

Sigur că avantajul în era informațională e că nu pot fi omorâți oameni în stradă fără să se știe, că orice abuz de putere poate fi demascat, că orice fărădelege e mai devreme sau mai târziu supusă oprobiului public. Ochiul insomniac al mass media are o uiașă putere asupra realului; are deopotrivă darul ubicuității, puterea de a controla și demasca, de a sancționa fapte și fenomene, dar și capacitatea de a denatura, cenzura și împuțina realul,  reducându-l la planul vizibil, la bidimensional, la ”probe aparente”. Spectacolul de televiziune e în sine o cenzură a realului prin faptul că îi restrânge puterea de contagiune și o reduce la dimeniunea spectacolului. Ori într-un spectacol protagoniștii nu mor cu adevărat, nu suferă cu adevărat, dar nici trăiesc cu adevărat. Realitatea televizată devine ea însăși un personaj, unul colectiv, un mediu virtual, o scenă, devine teatrul de luptă al unor fantome.

Realitatea televizată e o reproducere, o copie, un fals… Nu este originalul ci o clonă și încă una segmentată, fragmentată, o realitate-clonă selectivă. Apoi spectacolul extirpă realității organele vitale și o mumifică, iar auditoriul este predispus, în consecință, la atitudini pasive, la contemplație și nu la acțiune.

O revoluție televizată este mult mai puțin pasibilă de a atrage lumea în stradă, de a capta energiile revoltei și de a le canaliza spre un țel decât una inaccesibilă contemplației: nu-ți vine să intri în scenă atunci când asiști la un spectacol, dar îți vine să interacționezi în realitate cu situații, ființe și lucruri. Până și cele mai autentice sentimente, gânduri sau gesturi, odată reproduse pe peliculă, sunt trecute printr-un filtru dematerializant. Lumea filmată este una imaterială, a cărei consistență și veridicitate devine, sub aspect perceptiv, relativă. Dramele, oricât de intens asumate de subiecții lor, sunt reduse la aparențe mai mult sau mai puțin relevante: oglinzile sunt de multe feluri, inclusiv mincinoase. 

Revolta populară e reală, dar imaginea ei televizată, în mod paradoxal, în loc să îi amplifice suflul, îi ”fură sufletul” așa cum bine spun despre fotografii aborigenii… Cum poți fura un suflet printr-o reproducere a aparențelor pe care le îmbracă? Simplu. Prin creearea iluziei că realitatea din fotografii e imaterială și implicit, ireală. Iluzoriu e sentimentul iluziei în acest caz, dar e o iluzie atât de persistentă! Cum poți învinge percepția fenomenului regizat, elaborat?! O crimă care se produce sub ochii tăi te poate marca pentru totdeauna. Cu toate acestea se petrec zilnic crime reale sub ochii noștri, holbați în fața micilor ecrane. Crime reale. Și cu toate acestea nu avem nici o tresărire, nici un spasm de neliniște, nu resimțim o responsabilitate directă, nu ne simțim martori, chit că suntem cu sutele și miile prezenți în fața televizoarelor. Și totuși suntem martori, e o iluzie că n-am fi. Dar nu ne afectează, pentru că realitatea din oglindă e impalpabilă, pentru că nu avem acces la ea prin toate simțurile. Atât de banal e. Asistăm zilnic, în calitate de martori sau confidenți la toate nenorocirile lumii și rămânem pasivi, indiferenți, apatici, nu ne considerăm responsabili, chemați să acționăm. Ridicăm din umeri.  Milioanele de copii morți de foame și frig, exploatați, bătuți, terorizați sunt simple cifre…. Milioanele de femei violate sunt cifre. Dacă o singură victimă ar crăpa în fața noastră, în sufrageria noastră, am rămâne marcați pe viață. Am povesti la nesfârșit vecinilor, cunoscuților, terapeuților întâmplarea. Realitatea – virtualizată  prin mijloacele media – anesteziază simțul responsabilității. Sunt convinsă că ar fi ieșit mai mulți în stradă la proteste, dacă nu s-ar fi consolat cu gândul că sunt reprezentați de cei pe care îi urmăresc, PASIV, prin intermediul televiziunii și cărora le dau, pasiv, dreptate.

Orice spectacol de televiziune e mincinos, e un trucaj și dacă nu e, n-ai cum să fii sigur. Cum naibii să fii sigur? Cum poți știi dacă nu ești manipulat într-un sens sau altul?  Dacă nu cumva ești, în naivitatea sau inocența ta de muritor de rând, înzestrat cu aspirații proprii, masa de manevră a unui grup de interese?! Cum poți fi sigur că e bine ce faci sau că are sens să iei un spectacol atât de în serios încât să îl restitui integral realității prin participarea ta directă?
Ieșim în stradă. Ne dăm duhul pentru democrație și o viață mai dreaptă. Și dacă asta nu contează? Dacă nu reușim să dărâmăm nici un zid, nici măcar să batem în el un cui? Dacă vocile care ne răgușesc nu sunt decât combustibil pentru audiențele de televiziune? Dacă din toate eforturile și din toată furia noastră, din toată pasiunea pe care o punem în dorința de schimbare o să se aleagă praful ca în 90, dacă din glasurile noastre răgușite nu va rămane decât un lung și dezlânat spectacol de televiziune din care să smulgă hălci mustoase analiștii, întru dezbatere?

Sunt sceptică și cvasi-pesimistă. Mă simt datoare să cred în revolta asta, în șansa ei de izbândă. Cred în ea din datorie morală și nu din speranță, mai exact.

Dacă se stinge, dacă continuă, dacă se aprinde și mai tare, această flamă de voință colectivă este neprețuită în sine și este mult mai mult decât doar spectacol, chit că poate, un deznodămât nefericit, o va reduce în cele din urmă la un simplu ”show”.

 

În altă ordine de idei, Băsescu, Boc & comp. o țin langa cu ”nemulțumirile economice” în vreme ce în stradă se strigă răspicat: ”Vrem democrație”! Halal tentativă de ”prostire de proști”!