“Omul de cultură” față cu reacțiunea

 

Nu, n-am de gând să scriu acum despre acel ”om de cultură” și despre acea ”reacțiune”.

Ci despre faptul că omul de cultură e o redundanță terminologică care alimentează subliminal orgolii de castă , iar reacțiunea firească pe care ar fi cazul să o avem la acest ”flagrant” lexical,  ar fi să ne dezicem de el, strigând cu toți în cor : gata cu omul de cultură! Ideile greșite ale strămoșilor despre masculinitate și feminitate, despre rasă, despre cultură chiar au umplut pământul de caste. Orice discriminare lexicală se lasă cu una socială mai devreme sau mai târziu.

Omul de cultură e o tautologie. Orice om e de cultură, orice om e cultura. Cultura e secreție a umanului.

Un copil crescut în junglă de orice altă specie decât umană nu va vorbi, nu va gândi, nu va inventa limbajul, nu va produce cultură, chit că dezvoltarea sa cerebrală o permite. La cultură am ajuns ca specie, nu individual. Trăim în medii de cultură, ca roșiile de seră. Așadar suntem cu toții oameni de cultură.

E drept ca unii dintre noi s-au supus sau au fost supuși unei mai intense culturalizări, dar asta nu le dă câtuși de puțin  dreptul de a-i considera pe ceilalți a-culturali.

Orice conștiință e o emanație culturală, cu un grad mai înalt sau mai redus de autonomie.

”Omul de cultură” – acela– e doar ceva mai autonom, mai relaxat și mai flexibil în periplurile sale culturale. A spune despre cineva că este ”om de cultură” înseamnă a-i recunoaște în fapt acest grad în plus de libertate. Când omul nu se simte confortabil în cultura care l-a gestat, caută și caută, ia calea bibliotecii, face ce face să-și găsească rostul, echilibrul.

Pe de altă parte sintagma ”om de cultură” e riscantă, pentru că trasează o graniță dubioasă între o formă de echilibru și altă formă de echilibru pe de-o parte și induce ideea greșită că ar exista și oameni de non-cultură sau a-culturali pe de altă parte.

Trăim cu toții în cultură, întru cultură, prin cultură. Cultura e un bun colectiv nu individual. Iar cei auto-declarați sau pur și simplu dispuși să se flateze cu titlul de ”oameni de cultură” sunt , în fond, înzestrați cu o mentalitate de latifundiari sau de escroci sau de parveniți, sunt inși care se împroprietăresc, de la ei putere, cu acest bun al tuturor și al nimănui. Altfel spus ”omul de cultură” a devenit în limbajul comun un soi de titlu nobiliar, însușit însă fără vreo legitimitate de către cei care s-au expus o vreme mai îndelungată dușurilor și îngrășămintelor din mediile de cultură, care au mai multe acumulări, cantitativ vorbind. Aici criteriul calității nu e aplicabil, pentru că aceia care reușesc să filtreze influențele culturale și au un oarecare discernământ, resping eticheta, știu preabine că toți oamenii sunt ”de cultură”.

 Reacțiunea simțului comun ar trebui să apară, cât de curând, plutește în aer. Simțul comun încă nu a luat cunoștință de faptul că este propietar de cultură, că are dreptul și motive temeinice să se considere culturalizat.

”Omul de cultură” nu mai e ce-a fost, într-adevăr. Oglinda în care se privea, neîncetând să se minuneze, s-a făcut țăndări. A intrat în căpățâna fiecărui ins câte un ciob. Niciodată însă n-a fost vorba de mai mult decât de-o oglindă, la care nu aveau acces decât unii, ce-i drept… Acum fiecare poate vedea într-un ciob imaginea omului de cultură.

Și ce nevoie mai avem de nobili?

Socialismul cultural a învins, spre norocul nostru, al învinșilor.