Tabuuri românești în sos picant

Primul tabu: în România, dacă ești de stânga ești suspect. Ești ori tâmpit, ori rău intenționat, ori incult, ori masa de manevră a nu știu cui.

Să fii de dreapta e, în simțul, hai să nu îi zic comun ci majoritar, nu doar semn de cinste și bună cuviință ci și o garanție că ești întreg la minte și că nu ești vreun spălat la cap de comunism.

Ca și cum mentorii neaoși de stânga ne-ar fi pricopsit cu comunismul stalinist, ca și cum noi am fi avut mentori de stânga în perioada interbelică, ca și cum în războiul din care ne-am ales cu o nație devastată, cu sute de mii de morți și deportați și cu tancuri rusești pe moșia strămoșească ar fi fost unul în care ne-au împins stângiștii și nu tocmai tabăra adversă! Din câți gânditori  de aur și platină și diamant a avut România interbelică unul singur știu de stânga: Eugen Ionescu. El să ne fi contaminat pe toți? De la el și de la împielițatele lui de idei să ne fi căptușit cu ditai dictatura totalitară?

Și DA, e foarte posibil să fii adeptul stângii libertariene și democrat  adică anti-comunist căci nu există comunism democratic ci doar totalitar, dar stângă democratică există cât cuprinde, vezi țările nordice spre exemplu.  Extremele – dreaptă sau stângă – sunt autoritariste, ce e la centru e libertarian. Dar cine să își bată capul cu astfel de ”subtilități” când avem bunătate de tabu?!: să nu fii de stânga că dracu te ia!

Le noi se fac ”revoluții de dreapta” când, prin definție, dreapta e conservatoare și stânga reformistă, când revoluția însăși e o creație a stângii (democrate, totalitare, incendiare, recalcitrante, blânde, incipiente, coapte sau răscoapte)!!!

”Revoluția de dreapta”,  pe care mulți tineri cu educațiune o pomenesc oral sau chiar în scris, e un fel de pinguin de stepă, un fel de reptilă zburătoare, un fel de cămilă polară.  Dreapta poate fi radicală și poate organiza cât cuprinde: proteste, manifestații, meetinguri, poate concepe manifeste, dar revoluție (dacă avem proprietatea termenilor) nu.

”Revoluția de dreapta” a apărut în țărișoară și s-a insinuat în vocabularul compatrioților datorită tabu-ului mai sus amintint.

E plin de adepți ai ”dreptei”, autodeclarați – aproape că dreapta a devenit sinonimă cu ce e drept – care au puzderie de revendicări și așteptări și ”idealuri socialiste” care sunt, în fond, de stânga, doar că n-o știu sau nu cutează să o știe căci îi împiedică tabu-ul.

Dacă ”stânga” e tabu, ”dreapta” e fetiș, mai ales în ”lumea bună”. Cum să fii ”intelectual” și de stânga? Uite așa bine: cum sunt majoritatea în occident.  Însăși intelectualitatea, clasa intelectuală e o creație stângistă pe undeva.  Înainte de a avea intelectuali (unde intelectualul este un produs al epocii moderne)  Europa avea nobili și aristocrați. Ideologiile stângiste sunt ale modernității. Nu insist.

În Vestul Europei majoritatea celor considerați intelectuali sunt, cum spuneam, mai degrabă suporteri ai unor doctrine de stânga. Noi însă suntem mai cu moț. Sigur că – și o spun răspicat – avem și noi o groază de intelectuali socialiști sau filo-socialiști, cât se poate de autentici și de convingători, doar că, din cauza tabu-ului nu prea au vizibilitate publică.

Al doilea tabu: tradiția.

Poți să zici orice de orice, dar să nu te iei de tradiție. Așa ceva nu se discută. Nu se admite. Tradiția e, de fapt, un corp de tradiții: unele demne de perpetuat, valorizat și cultivat altele nu. Dacă nu te arăți tradiționalist ești suspect, ești dubios, ești dușman al poporului și al strămoșilor și al tezaurului național.

Al treilea tabu: biserica.

Dacă nu ești religios, ești satanist… ești deraiat, păgân. Concepții medievale etc.

Al patrulea tabu: familia.

”Nefamiliștii” sunt percepuți ca dubioși, libertini, proscriși unui cerc al infernului, unul de certă promiscuitate, chit că științele (și nu doar cele umaniste) au demonstrat cu prisosință că omul nu e monogam și familist decât prin constrângere.

Al cincilea tabu: copilul.

Să nu te atingi de copil nici c-o floare că e pur, că e inocent, că e ingenuu. E adevărat, dar de ce, brusc, copilul, odată transformat în adolescent, în bărbat, în femeie devine impur, maculat și de demn de atins cu cataroaie?

Fetișuri:

Intelectualul. Ai un doctorat, scrii într-o fițuică, ai scos o carte, ești intelectual.  Nu contează că ți se rupe de știință, în fond, de semeni și de epistemă, că ”produci” doar maculatură culturală și doar din rațiuni de subzistență, dacă ”produci” ești intelectual. În Franța Camus, Sartre, Foucault & comp. își riscau mai mult decât ”reputația” participând cât se poate de vital la viața cetății. Mergeau la manifestații, se luptau cu justiția, cu statul, cu legile, erau într-un anume sens ”filosofi jurnaliști”. Se luptau pentru ideile lor cu totul, riscând totul, mizând totul.  Ei, da, sunt demni de numele de intelectuali.

La noi ideea de bază este că diploma te face om, idee bine aprofundată în anii lungi și negri de comunism.

Artistul-demiurg. Dacă nu ești demiurg nu ești artist. Idee romantică, de largă răspândire, profund contestabilă și cât se poate de anacronică în spațiul cultural European.  În această concepție, inactuală, artistul  e prin excelență un ”creator”, un mag, o figură misterioasă și charismatică, un rob al imaginației debordante, un plăsmuitor de lumi. Acest fetiș nu face altceva decât să  umple lumea de narcisici și să umfle egourile cu pompa până le vine rău…

Călugărul. E un om sfânt… De ce? Pentru că stă departe de lume, retras în sinea lui sau a Ființei Universale sau a cui vrea el (ea)? Aici s-ar cuveni o întreagă discuție despre dihotomia interior-exterior/ pur-impur, dar o las pentru altă dată.

Medicul. E un salvator de vieți, un erou, un ins prin excelență dăruit, cel mai umanist dintre umanoizi și cel mai uman dintre umaniști, când e fapt e pur și simplu un practician în știință, bine intenționat și favorabil speciei.

Și uite-așa trăim noi într-un univers pur livresc și mitologic, conceput în termeni maniheiști –extremiști, de teamă să nu dăm ochii cu cine știe ce realitate. Ha!

Sigur că fetișurile sunt exagerări și transferuri în ”numinos” (Jung) ale unor calități sau virtuți reale.

Dar puțin simț al măsurii și un strop de luciditate nu strică niciodată, zic.