Demnitate

Cred că am auzit cuvântul demnitate de zeci de ori pe zi în ultima vreme. Demnitate în sus, în jos, demnitate în cer și pe pământ.

Protestatarii își cer demnitatea, poporul luptă pentru demnitate, televiziunile își fac cu demnitate datoria, Băsescu a avut un discurs demn sau nedemn (de parca demnitatea s-ar putea vreodată reduce la retorică), se joacă toți cu vorbelea astea : demn / nedemn cu maximă exuberanță, cu un surplus de zburdălnicie și ignoranță.

Unii, nu foarte numeroși, sunt avizați cumva. Conceptul de demnitate, de care abuzăm lingvistic în aceste zile friguroase, a fost lansat și difuzat în spațiul cultural occidental de Kant și neokantieni. Doctrina drepturilor omului își trage sevele substanțial din el.

Sigur că risc sa par habotnică și kant-maniacală, dar uneori chiar se impun unele precizări și lămuriri.

În etica de tip kantian întrebările cheie care gravitează în jurul ”demnității” sunt de tipul : sunt demn de fericirea pe care o pretind? Sunt demn de morala din care mă revendic și pe care o predic? Sunt demn de numele de om? Etc.

Un exemplu : Cel care chinuiește calul e nedemn de condiția sa umană și nu calul e pus într-o situație nedemnă. Asta la Kant.

În mod analog – nu copilul bătut e pus într-o postură nedemnă ci agresorul său e nedemn de statutul de părinte.

Cu alte cuvinte demnitatea victimei nu e niciodată afectată, nu poate fi afectată, dacă victima chiar e victimă. Cel cu demnitatea șifonată e persecutorul.

Demnitatea nu ți-o ceri, ți-o exerciți. Trăiești în demnitate sau nu, demnitatea e libertate inalienabilă. Nimeni nu îți poate ”lua” demnitatea ca să ai de ce să ți-o ceri înapoi, cum afirmă multe dintre sloganurile en vogue de televiziune. ”Oamenii își cer demnitatea!” zic crainicii și analiștii cu aplomb.

Ce mai e demnitatea în zilele noastre dacă am ajuns s-o ”cerem” prin piețe? În orice caz altceva decât era la origini… adică la Kant.

Ești demn de drepturile tale pentru că ești om. Cine ți le poate aliena? Căderea în subumanitate.

Drepturile le ai pe cale naturală, ontologică, fie și dacă nu îți sunt respectate. Le aveau și sclavii în lumea antică, dar le erau încălcate.

Nedemni sunt cei care ”prostesc poporul”, care umilesc, care fură, care trișează, care siluiesc, care manipulează, care nu se țin de cuvânt și nicidecum păgubiții.

 Calul n-are nici o vină.

Demnitatea îți poate fi afectată doar prin prisma propriilor acte.  Reprezentații corupți ai puterii sunt într-o situație nedemnă, nu cei pe care i-au asmuțit împotriva lor.

Sigur că sunt penibilă cu problemele lexicale pe care le ridic, nici nu îmi fac iluzii că n-aș fi. Dar dacă ajungem să spunem orice despre orice fără ca vreun cuvânt să mai însemne ceva, există riscul să ne pomenim, cât de repede, vorbind, fiecare, singur…