Rațiunea critică sau cine ne sunt semenii?

Cred că acestui text i-ar sta mai bine sub formă de dialog, unul conceput din cel puțin trei perspective diferite. Conflictele, fie ele conturate în literatură, în teatru, în filosofie, în artă apar ca expresie a două forțe antagonice care se înfruntă, a două reprezentări de ”semn opus”, conflictul însuși este esență a dualismului.

Într-un punct de confluență a gândirii în care se întâlnesc multiple interpretări nu mai poate fi vorba de conflict ci de com-uniune și de co-existență. Dar gândirea noastră cea binară nu se poate despotmoli prea ușor din imboldul de a secreta în continuu dualisme. E o inerție, o deprindere de care nu se poate dezbăra decât prin efort și cu un surplus de luciditate. Ne caracterizam prin ceea ce acceptăm-respingem, prin ceea ce ne place-displace, prin ceea ce iubim-detestăm, prin ceea ce consimțim-contestăm. Ne poziționăm undeva în câmpul de forță produs de ciocnirea unor concepții, percepții, trăiri contradictorii. Imaginea noastră de sine pendulează între ceea ce ne suscită interesul, pasiunea, adeziunea și ceea ce ne suscită repulsia. Noi înșine nu suntem clădiți interior după principii pacifiste. Lumile noastre interne sunt un câmp de luptă… Ceea ce se întâmplă între noi nu e decât extensia firească și directă a acestui mod dual de a trăi în propria conștiință. Sigur că există o ieșire din labirintul dualismelor, dar cine o caută, cine resimte chemarea de a se îndrepta spre ea? Pănă și formele cele mai evoluate de dialog interuman se manifestă ori prin concordanță și ”echivalare” a unei perspective ori prin disociere polemică. Adică ori gândim ”la fel” ori gândim în ”contradictoriu” ceea ce e o aproximare grosolană a situației pentru că niciodată două foruri subiective nu se află perfect în afinitate sau perfect în opoziție. Gândirea umană nu este aptă să-și reprezinte diversitatea și complementaritatea decât strict iconic, simbolic… Ea e ”setată” să conceapă antinomii și doar un constant exercițiu autocritic și de auto-observație o poate scoate din cercul vicios.

Cu cine ne identificăm? Cu cine ne considerăm asemeni? Cu toți cei care ne împărtășesc pasiunile și (sau) repulsiile. Același proces de filtrare a imaginii de sine care se produce în interiorul minții noastre se instituie și în stabilirea afinităților cu ”celălalt”. Dacă avem aceleași valori suntem semeni… Dacă, în funcție de aceste valori  mutual consimțite, avem și aceleași surse de revoltă sau indignare suntem și mai semeni. Suntem cu atât mai semeni cu cât avem mai multe de iubit-detestat în comun. Psihologic lucrurile așa funcționează. Suntem logo-centrici și construcțiile lexicale ne determină percepțiile, sentimentele, relațiile. Ne identificăm cu ceea ce gândim că simțim, cu ceea ce gândim că suntem, cu ceea ce gândim că putem, cu ceea ce gândim că ne dorim. Calitatea umană o deducem din ”gradul de afinitate” pe care o stabilim, tot pe calea logosului, între ceea ce numim ”eu” și ceea ce închipuim drept ”celălalt”. Eul e o construcție mentală, ca și Celălalt. Atlfel spus un ins care ne împărtășește valorile ne apare nu doar în postura de seamăn, ci și în cea a unui ”om de calitate”. Dar dincolo de aceste mecanisme psihologice cum e? Avem ”semeni”? Există cu adevărat un ”celălalt” pe care să îl putem descifra exact așa cum e? Polemicile chiar sunt polemici sau doar ”adenopatii” mentale descinse din dualismul gândirii? Cât de ”străini” ne sunt cei pe care îi considerăm străini sau chiar adversari? Nu mă refer aici la adversități percepute în plan afectiv, de tipul rivalității, geloziei, invidiei… ci la rivalități conceptuale, logocentrice, cum e să zicem cea între materialiști și transcendentaliști, între instinctualiști și raționaliști, între empiriști și idealiști.

Un autor, cu ale cărui idei de fond nu sunt ”în afinitate” (după criteriile enunțate mai sus), dar pe care îl respect pentru pertinența unor observații și argumente punctuale, C. S. Lewis, scrie într-o lucrare de teorie literară intitulată ”Despre lumea aceasta și despre alte lumi”: ”Să lăsăm tragediile proaste să fie criticate de cei care iubesc tragediile, iar povestirile polițiste proaste de cei care iubesc povestirile polițiste”. O critică, spune el, făcută de pe poziții adverse exclusiviste nu poate fi nici pertinentă nici justificată. Adevărata critică este cea făcută de un seamăn altui seamăn: ” de pildă eu, care nu am nici o înclinație pentru jocul de cărți, nu aș putea să găsesc nimic foarte util de spus ca să îi avertizez pe alții să nu devină împătimiți ai jocului. Acești critici sunt ca niște oameni frigizi predicând castitatea, ca niște avari care ne învață să nu fim risipitori, ca niște lași care condamnă imprudența”. Observația lui Lewis este cât se poate de relevantă în contextul vizat. Ceea ce îndeobște numim polemică nu e decât o banală discuție în contradictoriu, perfect inutilă pentru că dialogul este din start ratat în aceste condiții. Nu putem polemiza cu adevărat decât cu cei pe care îi acceptăm în sinea noastră ca semeni, cu cei care, după formula lui Jung, au același ”Weltanschauung”, adică au valori comune și vehiculează noțiuni abstracte care îmbracă sensuri coincidente.  Altminteri ne aflăm într-o situație de luptă oarbă, fără miză, fără sens. Dialogul dintre un antiteist militant și un fundamentalist religios este unul la fel de absurd și de imposibil ca și dialogul dintre un puritan înrăit  și un maniac sexual.  Doar prin ceea ce admitem și consimțim că am ”avea în comun” putem dialoga. Doar interferența și similaritatea ne pot pune cu adevărat în dialog. Însuși dialogul este o ”afacere între semeni”, polemica este un dialog în care punctele de vedere nu sunt coincidente, dar nici în totală contradicție. Tone de cultură scrisă se învârt în jurul unor false polemici întreținute între ne-semeni, aflați pe poziții de scandal contestatar. Dacă te afli în situația de a contesta cu totul un punct de  vedere, atunci ”polemica” nu e decât un simulacru, o conveniență socială, o formalitate chioară. Polemica are sens și e cât se poate de benefică practicată în interiorul aceluiași sistem de referință și de valori, în cadrul aceleiași paradigme culturale. Nu îți poți cu adevărat înțelege și urmări ne-seamănul, îl poți doar tolera, accepta, suporta. De aceea morala toleranței este rudă bună cu drepturile omului. Trebuie să coexistăm cu ne-semenii, deci să-i tolerăm. N-are nici un sens să ne prefacem că putem mai mult de atât. E o ipocrizie să pretinzi că ai putea iubi sau respecta sau chiar prețui socialmente ceea ce detești în sinea ta. Nici măcar religiile nu îți pretind să îți iubești mai mult decât semenii. Psihologic nu se poate. Trebuie să fii schizoid, scindat, ca să poți să investești mai mult decât toleranță în contactele cu cei pe care ți-i reprezinți onto- și psiho-logic drept străini. De aceea moralitatea este o chestiune strict rațională. Rațional îi recunoști oricui dreptul de a fi diferit, afectiv poți simți inclusiv repulsie față de diferența care îl face pe celălalt – străin.   Exemple de străini: manelistul e un străin față de un Paganini contemporan, omul de știință e un străin față de superstițios, un umanist este un străin față de un ins care contestă drepturile omului.  Sunt indivizi care nu au nimic în comun – la nivel conștient – de care să se poată agăța pentru a încropi un dialog oarecare. Se recomandă trecerea pe celălalt trotuar și ignorarea reciprocă.

Există, desigur, grade și grade de rudenie între semeni. Semenii-vitregi sunt cei cu care avem în comun ori ceea ce detestăm-contestăm ori ceea ce prețuim-asumăm. Semenii buni sunt cei cu care avem în comun, în plan logocentric, deopotrivă pasiunile și revoltele, aspirațiile și repulsiile, iar acești semeni buni sunt cu atât mai rari cu cât avem mai multe repere culturale, cu cât imaginea de sine așadar e o construcție mai complexă. Acum 20 de ani, în adolescență, semenii mei erau toți rockerii idealiști și lunatici care citeau sudamericani, degustau arta plastică modernă și credeau în îngeri, care destestau uniformele și canoanele, care nu suportau nedreptățile. Acum semenii mei trebuie să întrunească în conduita și gândirea lor echivalentul a 10 rânduri de atribute și complemente, vă dați seama? Trebuie să fie cu necesitate agnostici, anti-freudieni, feminiști, umaniști, să fi  citit puzderie de autori de literatură germani din perioada existențialistă, să fie la curent cu filosofia franceză contemporană, să fie în acord etica empiriștilor britanici de secol XIX, dar și mari iubitori de iluminism franco-german, trebuie să fie hedoniști, dar și idealiști pe alocuri, să fie apți să distingă inclusiv punctele de legătură dintre curente de gândire care s-au declarat adversare în epoca în care au fost clocite, așadar să nu ia nici un sistem de reprezentări cognitive în serios cu totul, să fie sceptici, dar cu măsură și încrezători cu măsură, să fie nici călare nici pe jos, să nu fie tocmai atei, dar nici religioși, să nu fie materialiști, dar nici mistici în ultimul hal, să aibă preocupări estetice, plăceri și dorințe, dar să nu le pună mai presus de morala kantiană, să fi parcurs în sinea lor aceleași trasee pe care le-am parcurs și eu… asta foarte pe scurt. Deci sunt cam singuratică.

Semenii noștri sunt o ficțiune culturală, așa cum și imaginea de sine este tot o astfel de ficțiune. Nu suntem niciodată întru totul singuri în gândurile, trăirile și experiențele noastre, după cum nu suntem niciodată întru totul împreună cu cei pe care îi considerăm apropiați.

Avem cu toții o groază de semeni despre care habar n-avem că există și o mulțime de ne-semeni pe care îi credem semeni.

Nu știu dacă e mai dramatic să te simți complet singur și izolat sau, dimpotrivă, să te simți sufocat și strivit sub tone de cultură, un biet năuc beat criță de visele, ideile și interpretările altora.

Dacă gândirea speciei ar evolua cumva și s-ar desprinde din imperiul dihotomiilor probabil că și forța motrice a conflictelor dintre fiecare și fiecare ar slăbi în intensitate. O mare parte dintre tensiunile, spaimele și nefericirile noastre s-ar estompa… Ne-ar fi mai puțin frică de cei pe care îi închipuim în pielea ”străinului”, am reuși, poate, să stoarcem din piatră seacă un strop de ”element comun”. O civilizație deopotrivă logocentrică și dualistă e sortită conflictelor și nefericirii perpetue.

Într-un astfel de context mental rațiunea critică se manifestă, de regulă, în virtutea spaimelor noastre cele mai profunde, în virtutea groazei de ”străini”. Dar adevărata critică nu există decât între semeni. Doar ceea ce iubești și cunoști poți, eventual, critica, ceea ce nu iubești și nu cunoști poți doar respinge. Și se ridică întrebarea, desigur: în dialog polemic real cu un prezumtiv seamăn ce criticăm? Păi diferența specifică… Ceea ce ne desparte, în-străinează și separă. Nu criticăm decât cu umor și cu jovială ironie ceea ce avem în comun, uneori. Sigur că acest ”ce ne separă” poate fi uneori etalat pe o scală axiologică, dar alteori nu. În primul caz critica e justă, pură, ingenuă, legitimă. În cel de-al doilea caz e o situație de falsă polemică de tipul celei semnalate de Lewis. Poți critica ceea ce e non-valoare, stângăcie, ușurătate, frivolitate, greșeală, eroare de gândire sau comportament, dar poți critica și fără să-ți dai seama că nu e vorba de o critică legitimă ci de o formă de respingere a ceea ce ține pur și simplu de zona de ne-intersecție dintre tine și celălalt.  Câta legitimitate au rațiunile noastre critice? Cât de ingenue sunt pornirile critice de care ne facem responsabili? Cât de autentic motivate axiologic sunt criticile noastre? Cât de mult contează pentru noi virtuțile și valorile abstracte și cât dorința de contopire cu celălat, de unitate, de accord și similaritate?

Că preferăm cu toții să ieșim din ringul conflictualității, opoziției și antinomiei e limpede. Că acest lucru se poate petrece și altfel decât printr-o reformă serioasă a limbajului și printr-o mutație survenită în structurile de bază ale gândirii e mai puțin limpede. Tendința de a gândi în alb și negru o avem toți. Nevoia de a rezona, de a vedea lucrurile din același unghi, de a împărtăși aceeași realitate cu un altul de asemeni.

Ce e în fond dragostea dacă nu o încercare de institui împreună cu un altul o realitate comună, dincolo de orice rațiune critică?

Hetero-realitatea

De la “fratele porc” al lui Țuțea la fratele de cruce al creștinilor la fratele vitreg al raționaliștilor, corpul, în civilizația noastră, este conceput-perceput ca un altul în raport cu eul simțitor-gânditor-trăitor. Corpul are, în creștinism, dorințe proprii aflate în raport de adversitate cu reperele și virtuțile spirituale de bază. Corpul este conceput, dacă nu întotdeauna în opoziție cu spiritul, în tot cazul într-un plan separat. De la primele contacte pe care le avem cu limbajul ni se formează acest simț dual, suntem propulsați în perimetrul hetero-realității. Fie că e o rudă apropiată, îndepărtată, excentrică, acceptată sau detestată, corpul  este un străin, o exterioritate, un dublu al ”ființei” din stirpea umbrelor.

Nenumărate valori cardinale ale europenismului, plus instituțiile arondate acestora, printre care și unele de mare longevitate cum ar fi căsătoria, familia, națiunea etc sunt genealogic legate de această alienare a trupului față de spirit, alienare datorată naturii duale a gândirii. O gândire binară și dihotomică secretă neîncetat hetero-realitate. Marile mituri sociale descinse din varii mistificări istorice tributare unei puteri contextuale sau alteia (Foucault): monogamia, castitatea, ”puritatea” – înțeleasă prioritar ca ne-contaminare trupească prin sexualitate – au, într-o covârșitoare măsură, legatură cu această segregare conceptuală a sufletului de corp. Corpul este o ”proprietate” a sufletului, o haină, un înveliș, corpul poate fi așadar dresat, configurat, format, croit pe măsura voinței sufletului, înzestrat nu doar cu rațiune ci și, dar mai ales cu puterea de a-i da comenzi. Corpul, în creștinism, deși e ininteligent deci lipsit de discernământ e păcătos! Ar fi doar hilară această concepție – ceva sau cineva irațional poate fi responsabil sau pasibil de o vină – dacă n-ar fi făcut atâtea victime în istoria civilizației occidentale. Corpul, așa cum apare desemnat teologic, instigă la rele… dar totuși e orb, e păcătos deși lipsit de busolă etc. E ”unealtă a diavolului”, desigur.  Corpul e sursa imboldurilor egocentrice, criminale, adultere, a fratricidului dintre copiii Domnului. Corpul este cel care întinează spiritul, niciodată invers. Corpul e creuzetul tuturor impurităților, tuturor actelor nevolnice. Dar, oare, de ce ne-o fi înzestrat Preabunul cu un corp de carne și nu ne-a făcut de la început nemuritori și imateriali să n-avem probleme? Nu cumva creația e imperfectă? Și dacă e imperfectă creatorul poate fi perfect? Iar daca e perfectă nu e o aberație să îi negăm substanța? De ce să existăm ca indivizi dacă scopul final al existenței întrupate este să transcendem individul? De ce sensul vieții ar trebui să fie dincolo de ea? Pentru că există o prăpastie între fenomenologic și ideal? Nu am să insist asupra acestui gen de întrebări pe care orice diafană creatură adolescentină le poate pune oricărui amator de teologie. Vreau să vorbesc despre corp și nu despre nenumăratele stigmate cu care a fost acesta încondeiat cultural, religios, social. Controlul pe care reprezentanții puterii mundane îl exercită asupra corpurilor și rațiunile pentru care puterea se ocupă cu ”condiționarea” trupească sunt chestiuni preabine puse în pagină de Foucault, pe larg și admirabil explicate. Fenomenul însă nu poate fi restrâns, îngrădit sau chiar stopat decât printr-o reformă radicală a gândirii, a limbajului. Cât timp corpul este un altul, eul și anume orice eu îl poate condiționa. Iar eul nu este niciodată doar un rezervor de idei proprii, de motivații proprii, de dorințe sau rațiuni proprii, ci mai degrabă o cutie de rezonanță, eul este un acumulator de impresii, de sugestii, de inflexiuni culturale, eul este o ficțiune singulară (particulară) aflată la rascrucea a sute de ficțiuni colective… Nu avem un corp autonom ci un corp ”colonizat” cultural spun feminiștii, post-lacanienii și adepții lui Foucault. Eu aș spune, mai specific: un corp colonizat pe cale gramaticală.

Vă puteți imagina o lume în care, învățând să vorbim, botezăm cu numele Eu, întreg ansamblul de experiențe senzoriale pe care le avem și nu doar mintea care le gândește? Sunt ceea ce văd… deci exteriorul nu există, pentru că acest sunt este epicentrul existenței. Granița dintre interior și exterior de care suntem cu toții atât de conștienți coincide cu frontiera pe care am trasat-o psihologic între minte și corp. Corpul, străinul care ne însoțește, ”corpul-obiect” și tot arsenalul lui de experiențe, expresii, nevoi pe care le asumăm drept ”proprietăți” ale eului, ar putea, într-o altă conjunctură lexicală, să devină  însuși subiectul. Dacă mintea și corpul sunt segregate (desigur ne identificăm cu mintea) atunci corpul e alungat în domeniul exteriorității, al proprietății, este expulzat din teritoriul lui ”a fi” în cel al lui ”a avea”. Noi nu suntem corpuri ci avem corpuri. E limpede. Și de aceea corpurile noastre pot fi colonizate cultural, pot fi subjugate gramatical, pot fi hingherite, schingiuite, subordonate, exploatate, mutilate conceputal într-un anume sens. Chiar și așa cu un corp care este un altul, obiectificat, lucrurile ar fi putut sta mai puțin dezastruos dacă normele morale ne-ar fi permis să admitem că dreptul la proprietate se aplică și în privința dreptului asupra corpului. Acest ”dacă” ar fi putut eradica preaipocrita și încă prearăspândita concepție despre vocația umană pentru monogamie. Spun preaipocrita pentru că în occidentul contemporan prea puțini virigini mai aleg să își petreacă tot restul zilelor împreună. De regulă de declară monogami inși care au la activ puzderie de experiențe sexuale anterioare. Mono-gamia, etimologic vorbind, se referă tocmai la o specie ”setată” instinctual să nu aibă mai mulți parteneri sexuali. Lupul nu se străduiește să fie monogam, nu își propune, corpul lupului nu este pentru sufletul lupului ”un altul”. Civilizația în care trăim ne obligă la un soi de schizofrenie. Natura umană, schingiuită să încapă în tot soiul de paturi procustiene e ultragiată, tulburată, discomfortată în ultimul hal. Civilizația creștină ne-a impus să ne constrângem și condiționăm imboldurile naturale până la a trăi în contrasensul lor. Virtutea apare, în cele mai multe cazuri, ca desemnând o contra-natură. Tot ceea ce e virtuos e contra-natural. Și totuși Dumnezeu a creat natura. Ne-a creat natură. Omul natural nu este monogam. Omul natural nu e făcut să își iubească dușmanii… Omul natural nu e făcut nici pentru răzbunare sau pentru ură, pentru războaie sau armistiții în numele zeilor ci pentru întâlnirea fericită, senină cu sacrul: pentru mântuirea prin frumusețe, dragoste, plăcere, împlinire, savoare. Omul natural NU este pe de o parte spirit și pe de altă parte corp ci spirit-corp înzestrat cu inifinit mai multe puteri și virtuți decât ne lasă să întrevedem civilizația din care ne tragem sevele. A-ți trata corpul ca pe un obiect este o sursă de alienare. Stigmatizarea voluptății despre care vorbește și Onfray explicit în ”Prigoana plăcerilor” și pe care o pune în contul intenției clericale de a controla și subjuga mentalul colectiv este, aș zice, mai degrabă consecința nefastă a unei deficiențe intelectuale a speciei… altminteri planul clerului ar fi dat greș. Încerc să merg mai departe decât el cu explicația. Dacă gândirea umană nu s-ar fi articular pe principii duale exercitarea puterii opresive, represive ar fi fost mai anevoioasă. O să dau un exemplu: părintele psihanalizei se înarmează tiranic cu teoria ”rezistenței la psihanaliză” ca probă concludentă a nevrozei. Părinții bisericii își reduc adversarii la absurd și la tăcere, îi înfrâng prin stigmatizare în mod analog. Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Iar Dumnezeu e de partea noastră. Deci adversarii noștri sunt adversarii lui Dumnezeu. Freud spune: cine contestă prihanaliza (*adică îmi contestă adevărul) e bolnav psihic, e un rătăcit. Poți opune și critic, cognitiv, obiectiv, argumentat rezistență la psihanaliză nu doar personal și psihologic. Poți avea obiecții critice la adresa religiei și fără a fi un căpcăun, un ”satanist”. Demonizarea, respectiv ”nevrotizarea” adeversarului critic este o formă de exercitare abuzivă a puterii care are un punct de sprinjin tocmai în faptul că esența gândirii omenești este una care germinează hetero-realitate.

Dădeam un examen la un institutut de psihologie. Lucrearea mea era una cât se poate de critică la adresa speculațiilor psihanalitice. Ascultându-mi pledoaria, un profesor din comisie exclamă: ”dacă nu îți place psihanaliza înseamnă că ești frigidă”. Nu comentez misoginia și obscenitatea replicii, inadecvarea de-a deptul gotescă în context sau lipsa flagrantă de deontologie academică a respectivului ipochimen, ci faptul că teoriile lui Freud au fost importate în așa zisa știință psihologică sub auspicii dogmatice: ca și cum orice altă viziune asupra sexualității umane ar fi exclusă, improbabilă, imposibilă. Sursa acestei adopții dogmatice și ultragiante la adresa libertății gândirii este aceeași cu sursa adopției textelor și interpretărilor augustiniene în patristica teologică. Concepțiile unui gânditor de calibru ca Augustin (legitime altminteri în plan filosofic) au servit drept fundament dogmatic pentru cultul catolic. În contemporaneitate același simț dogmatic, aceeași religiozitate și același imbold de a canoniza idei se manifestă în domeniul științei. Religia mondială actuală se numește știință. Nu poți combate ”știința” fără să fii acuzat de obscurantism în gândire, misticism sau mai știu eu ce după cum în Evul Mediu nu puteai combate ”știința” teologică fără să fii acuzat de satanism, păgânism, eretism, maniheism sau mai știu eu ce. Concepțiile lui Freud despre sexualitate ca și concepțiilor teologice augustiniene sunt pur și simplu emulații ale gândirii unor oameni, fie ei și de geniu. Sunt corpusuri de idei perfectibile, dubitabile, contestabile, discutabile… Ceea ce înlesnește căderea în dogmatism e tocmai natura duală a gândirii.  Acest dualism este o formă elemetară de reducționism. A concepe lumea în doar două dimensiuni, ca rezultantă a doar două tipuri de forțe, contrare… te predispune inevitabil la monolitism în gândire. Dacă Freud are dreptate nu pot avea dreptate și contestatarii lui, cam așa funcționează mecanismul cognitiv în cauză. Dar dacă toți au dreptate pe alocuri și toți se înșeală pe alocuri, câte puțin? Dacă fiecare are un strop de adevăr bine presărat peste o salată de supoziții greșite de interpretări improbabile? Faptul că Augustin are niște raționamente impecabile în anumite privințe nu înseamnă că are dreptate întru totul, cu totul, până la ultima virgulă. Noi încă n-am ieșit, ca civilizație, din era canonizărilor. Canonizăm teorii, formule fizice, sisteme etice, canonizam în continuare cutume sociale, fundamentate pe valori cât se poate de discutabile. Gândirea duală ne dă brânci în această capcană. Un univers cu doua dimensiuni e mai ușor de aprofundat, ce-i drept. Din păcate însă hetero-realitatea din mintea noastră, din bibliotecile noastre nu mai există în altă parte…

Michel Onfray

E oficial: îl iubesc pe Onfray. Prietenii știu de ce….

Multe dintre ideile din interviu au fost dezvoltate pe larg și în ”Contraistoria filosofiei”:

http://www.librariabucuresti.com/Carti-O_contraistorie_a_filosofiei_1_Intelepciunile_antice-3738.htm.

Exceptând certitudinea lui că ”nu e nimic după moarte” și că metafizica este o simplă tentativă de instrumentalizare și ierarhizare a superstițiilor subscriu la tot ce spune. El trișează întrucâtva întru facilitarea demersului critic: ia ”metafizica” din simțul vulgar și reducționist și extrage ”materialismul” din operele marilor gânditori ceea ce nu e tocmai FAIR. E de comparat materialismul democritian cu metafizica lui Kant, sa zicem, respectiv materialismul  trivial (pe care chiar el îl definește: cultul bunurilor materiale, banului etc) cu metafizica habotnicilor religioși și atunci balanța se echilibrează. Metafizica – la Aristotel, Kant, Fichte etc-nu e chiar ce spune el… In rest, cum spuneam, îl iubesc.

Primavară – tablouri noi

adversitate

Mi s-a spus că nu fac față adversității.

Adversitatea, însă, e greșit înțeleasă. Ea e, dacă e, între vânt și corabie, între mare și țărm, între cerc și pătrat, nu între impostor și onest, între pacifist și certăreț, între modest și îngâmfat.

E întotdeauna între forțe complementare și nu între sens și non-sens.

Fac față vântului, mării, pătratului, dar nu și imposturii, aroganței, scandalului cu orice preț.

Adversitatea – ca noțiune – nu poate fi extrapolată asupra raporturilor de forță dintre « cuceritor » și “cucerit”, dintre egoist și ne-egoist, dintre cel care iubește și cel indiferent, dintre virtuos și neglijent, dintre muncitor și puturos, dintre atent si nesimțit, dintre harțuit si hărțuitor, însă  diverși « experți » în relații umane plasează sub titlul de adversitate astfel de raporturi. Adversitatea ar trebui sa fie mai degrabă competiție sau spirit polemic sau rivalitate – la limită – contradicția dintre cinic și visător, dintre rationalist și empirist, nu contradicția dintre înțelept și rătăcit.

Fac față vântului, mării, pătratului, dar nu și cruzimii, cupidității, prostiei.

Fac față empiriștilor și visătorilor, niciodată violatorilor și nesimțiților.

Sunt însăși creația unor înfruntări, rodul unei lupte.

Între muzică și zgomot.

Cum să le pot relativiza de vreme ce exist pentru că muzica a învins?

Iubesc polemica în aceeași măsură în care detest nedreptatea.

Polemica e contrariul abuzului.

Critica e contrariul violenței.

Dar poate că mă înșel și toate formele de înfruntare sunt adversitate.

În cazul acesta nu fac față decât unora dintre ele.

Să nuanțăm, zic, să fim obiectivi.

Dragi experți,

Fac față vântului, mării, pătratului, niciodată mlaștinilor.

Dar cine se descurcă mai bine?

Totuna

Mai ieri îmi picurau din tâmple stropi de apă vie

Tălpile mele desenau în mers flori de câmp pe asfalt

Puteam dezmierda cu același palme norii și trunchiurile uscate și încovoiate

În aceeași limbă îmi rosteam incantațiile și revolta

Toate se întâmplau într-o unică și neîntreruptă poveste

În care trupul meu menținea legătura dintre cer și apă, dintre foc și pământ

Acum mă întreb care trup, care eu?

Și mă holbez la stele cu ignoranță bovină

Mă mișc haotic pe asfaltul cenușiu

Din tâmple îmi țâșnesc doar întrebări neplăcute

Dacă vorbesc sau tac e totuna

Dacă râd sau plâng, dacă alerg sau zac e la fel

Aș putea să mă retrag undeva într-o peșteră și să mă cert acolo cu lumea

Mi-e totuna

Am o mie de argumente și nici o poveste de împărtășit.

 

 

Annett Busse

Buna mea prietenă, Annett, nemțoaica:

Și poza mea preferată, prin Munchen cu piciorul rupt:

copii frumoși

Prietenele mele din vecini

This slideshow requires JavaScript.

Chipul fără om

Colaj, fragmentare a realității gândite sau visate, fragmentare a pecepției, fragmentare a simțirii: cam în aceste condiții trăim. Unele fragmente sunt în rezonanță armonică alte se bat cap în cap.

Existența, chiar și cea interioară, ne-a devenit extrem de eterogenă și într-un fel greu digerabilă. Nu ne mai putem aprofunda. Nu ve mai putem aduna într-un singur om, cu o singură identitate. Omul nu ne mai încape. Am început să ne revărsăm.

 Suntem oameni-colaje, din care răsar la suprafață chipuri. O față însă nu este identitate ci monedă de schimb, e un vehicol, o stare de tranzit. Între cine și ce? Între cine și cine?

Ce este un chip și ce a mai rămas din om, dacă dincolo de chip nu mai știm ce e omul?

De unde am plecat? Și oare am fost vreodată oameni? Sau omul a fost dintotdeauna doar un ideal?

Burka le pune pe femeile care o poartă în situația de a fi oameni fără chip. Un om fără chip e un om generic, neindividualizat. Burka le răpește identitatea acestor oameni-femei și îi reduce la condiția lor sexuală. În acea cultură care a inventat burka așa stau lucrurile. Ai sex feminin? Nu ai dreptul la un chip. Ai doar o identitate generică : aceea de femeie. În occident, unde sexismul se manifestă mult mai subtil și mai ipocrit (insinuându-se în speță în propaganda consumistă arondată industriei cosmetice, vestimentare și tehnologice, a alcoolului și tutunului și a producției de autovehicule) lucrurile tind să se prezinte în sens invers : femeile și bărbații deopotrivă – predestinați prin sloganuri și șabloane publicitare unor activități, gusturi, motivații și activități stereotipe – devin chipuri golite de identitate umană. Ce este un chip? E suficient să ai un chip ca să fii o creatură umană? Desigur, nu. Și animalele au chipuri. Un om fără chip – cum este cazul femeilor care poartă burka – nu încetează să fie om, să aibă, prezumtiv, o identitate umană, chit că aceasta este cenzurată în plan aparent.  O caracteristică definitorie a umanității este aceea a individualității. Chipul – care este imagine sintetică a acestei individualități – este subînțeles: orice om are un chip, după cum orice om are un trup, o voce, o privire. Întrebarea care se ridică este dacă această imagine sintetică este deopotrivă și esență a individualității sau doar spectru de manifestare și influență, doar potențial expresiv și trebuie concepută atunci ca mediator și comunicator al experienței umane și nu ca generator al acesteia. Altfel spus : chipul este cel din care se naște individul sau chipul este un derivat al individualității, o trăsătură a acesteia, o extensie dinamică? Chipul individualizează sau individul întruchipează? Chipul și individul sunt sinonime sau chipul este doar o ipostază a unei existențe întrupate, doar expresie coagulată în jurul unei stări, al unui gând, al unei trăiri, dorințe sau intenții? Chipul comunică. Omul închipuie. Omul întruchipează… Omul înseamnă individualitate, prin definiție, căci individualitatea este criteriul tare de definiție a umanului. Putem vorbi și în cazul altor specii de trăsături specifice, particulare ale fiecărui exemplar: nu există nici trigri identici, nici foci, nici măcar broaște. Cu cât o specie e mai evoluată, însă, cu atât trăsăturile distinctive ale indivizilor sunt mai pronunțate. Procesul de individuație este intrinsec legat de manifestările instinctuale, însă omul e un animal înzestrat cu conștiință de sine și de aceea, în cazul său, acest proces e unul conștient, filtrat și gestionat prin forța autoreflecției, iar conștiința de sine funcționează ca un amplificator al individualității.

Fiind o trăsătură consubstanțială ființei biologice, identitatea (fie ea umană sau animală) nu poate fi extirpată, atrofiată, anihilată, ea poate fi doar cenzurată prin cultură. În anumite concepții animalele nu au ”chip”, nu au ”suflet”, nu au ”identitate”. În unele culturi există animale considerate ”sacre” sau profund spiritualizate, care apar desemnate drept totem-uri. Părerile sunt așadar împărțite în ce privește condiția animalelor. În toate culturile, însă, omul are, în sens ontologic, o identitate.

Dacă burka le cenzurează femeilor nu identitatea umană ci identitatea particulară, individuală,  reclamele occidentale, spre exemplu, cenzurează exact această identitate umană, reducând-o la o simplă ipostază a spectrului volitiv sau intențional. Astfel ne întâlnim tot mai des cu portrete ale : omului-dorință, ale omului-orășean, ale omului-de-pe-stradă, ale omului-de-la-țară, ale omului-cuvânt și ale omului-metaforă, ale omului- tristețe și ale omului-(re)sentiment, ale omului-de-cultură, ale omului-împlinit și ale omului-ratat, pe scurt ale omului-obiectificat, redus la o singură ipostază din nenumărate altele care l-ar putea caracteriza. Practic toată pleiada de reprezentări reducționiste ne împing spre confruntarea cu portretul omului-de-paie… Identitatea generică circumscrie maximum de manifestări umane posibile. Un exces de întruchipare poate reduce substanțial și categoric imaginea omului generic.  Cu cât alipim mai multe atribute – deci determinări – unui subiect cu atât îl obiectificăm mai tare, îl facem să plonjeze din abstract în concret, din înaltul cerului la suprafața solului, dintr-un univers cu mai multe dimensiuni într-unul cu mai puține. În raport cu omul, cu ființa acestuia, chipul e o suprafață, o fotogramă, o schiță, e un om redus, simplificat. S-a vorbit mult despre obiectificarea ființei umane în cadrul materialelor publicitare, pornografice… S-o spunem onest : publicitatea este, în raport cu viața cotidiană, ce este pornografia în raport cu viața sexuală. Bărbatul-băutor-de-bere din reclame nu e cu nimic mai puțin ”obscen” decât cel care copulează în filme. Femeia-extaziată-de-detergent din reclame nu e cu nimic mai presus de cea care își expune generos părțile inime în filmele de profil. ”Obscenitatea” nu este a reprezentării sexuale ci a reducționismului din substratul reprezentării. Și la ce se referă reducționismul, în orice tip de critică, în orice context ? La mistificarea prin reprezentare a unei realități ontice, la trucarea prin trunchiere, la îmbutelierea existenței într-o conservă, la comprimarea experienței umane sociale, domestice sau sexuale într-o schemă ridicolă. Cei care spală rufe, beau bere, mănâncă biscuiți și ciocolată și se dau cu creme prin reclame, cei care fac sex sau ”party” sau se șamponează intensiv nu sunt tocmai oameni. Aici e hiba. Și nu sunt nici animale pentru că animalele n-au inventat biscuiții, detergenții, ciocolata, berea și vibratorul. În toate aceste produse publicitare ale societății de consum, oamenii sunt reduși la chipuri, sunt numai și numai chipuri în acțiune, măști, fețe de butaforie, de carton. Chipul în sine, rupt din contextul umanității plenare, este chiar mai puțin decât o ființă virtuală, este o formă-materială, un obiect, o futilitate. În reclame și în filmele porno – dorința este la rândul ei mistificată, împuținată, redusă la o suprafață, schematizată : e pură mecanică a dorinței. Chipul dorinței devine unul pur material, fizic. Chipul tristeții devine unul iconic, mumificat. Chipurile sunt smulse din universul dinamic, existențial, și expuse static într-o înșiruire de sensuri anodine. Chipul, în sens metafizic este o particularitate, o însușire, un bun al omului, un mobil expresiv… Dar dacă omul ajunge să nu mai apară reprezentat altfel decât ca simplu suport al unui chip? căci despre reprezentare e vorba.
Mass media, cultura de mase, învățământul primar toate conspiră la gestația acestui mutant care este chipul fără om : un pseudo-individ și o pseudo-ființă.

Ce este un chip fără om? O iluzie. Căci omul e acolo, înghesuit, sufocat, întemnițat, după gratiile chipului doar că nu mai e vizibil : industria reclamelor și reclama industriilor au făcut din el o burka, însă una care nu doar că îl ascunde ci îl și trădează.

Chipul fără om este omul redus la mecanica unor aparențe.

Întrebarea, și mai spinoasă, care se ridică este în ce măsură burka poate dez-individualiza la propriu o ființă umană, în ce măsură societatea de consum și mijloacele ei de propagandă pot genera sub-oameni… Mă tem că răspunsul e da, e posibil… E posibil ca omul-deșeu din reclame să devină model pentru oamenii în carne și oase. E posibil ca toxina acestor reprezentări-trucaje să se reverse în sângele ființelor reale care le consumă.

În sens ontologic chipul nu poate fi decât subsumat sau echivalat omului. Raportul dintre chip și om este același cu cel dintre eu și sine. Suntem mereu alții și mereu altceva altcumva. Piesele de caleidoscop care ne compun imaginea se așează de fiecare dată altfel. Odată ce spiritul actor îmbracă haina unui alt personaj lăuntric, fostul eu se mumifică. Părăsit de suflul vital care-l anima și îi dădea sens, devine o fantoșă anostă. Eul e un chip lăuntric.

Eul e făcut să slujească sinele, să îi dea formă, să-i materializele în expresie fluxul trăirilor. Detașarea de sine face rolul eului parazitar. Sinele se comunică prin eu, iar un ego blazat și cinic, superficial și inept, arogant, nu își mai îndeplinește rolul de mediator între sine și lume. În mod analog, detașarea chipului de om face rolul chipului parazitar.

Alienarea eului față de sine și faptul că îl tratează ca pe un intim „celălalt”, blochează suflul vital al spiritului, îl anesteziază sau chiar îl mortifică. Același lucru e valabil și în ce privește chipul. În societățile de consum și în cultura lor mediatică omul s-a alienat față de chipurile pe care le îmbracă. Aceste chipuri îl mortifică, îi extrag substanța vitală și îl aruncă în anonimat.

Aprilie

This slideshow requires JavaScript.