Ai mei: Yves

Fascinaţia pentru popoarele amerindiene mi-a dat târcoale încă de mică. Aveam câteva cărţi din care bunica mea îmi tot citea, inclusiv una de colorat. Primele linii pe care le-am trasat cu pensula au fost pe filele acelei cărţi. Bunica desena şi picta cu mână sigură şi cu mult gust, minunat. Inventa pentru mine poveşti ca să ma facă să mănânc fără nazuri, iar în istoriile închipuite de ea adoptam mereu, de comun acord, câte un personaj de film sau de carte dintre cele de care mă ataşam spontan. Pe măsură ce au trecut anii ajunsesem amândouă să consacrăm în povestea fără sfârşit pe care mi-o nara o sumedenie de prieteni imaginari, culeşi cu migală din toate timpurile, culturile şi ficţiunile lumii… Prietenul meu amerindian era de vârsta mea sau puţin mai mare (nu mai ţin minte) şi se făcea că mă lua cu el pe cal şi alergam prin păduri şi prin păşuni înverzite împreună.

Imediat după ce l-am cunoscut pe Yves (despre care nu ştiam mai nimic pe atunci) am avut un vis în care se făcea că discutam aprins despre semnificaţia simbolică a cifrei 5. Contextul era abstract, dialogul avea loc cumva în eter. Mă tot întrebam ce zodie o fi, îi simţeam puternic natura acvatică a sensibilităţii, dar nu era rac sigur, l-aş fi adulmecat. Imi recunosc semenii fără ezitare. Era prea frust şi temperamental ca să fie peşte… Nu putea fi decât scorpion. A doua zi l-am întrebat când se născuse. Mi-a spus că pe 5 Noimebrie. Scorpion deci. Nu mă înşelasem. Nu i-am povestit visul atunci ci mai târziu, când aveam să aflu de la mama că rămăsese însărcinată cu mine în zorii unei zile de 5 noiembrie.

M-am gândit adeseori că Yves trebuie să fi fost cel care mi se arăta în vis, în postura prietenului meu amerindian, cu care călăream de zor prin fanteziile din copilărie, mai ales că locurile prin care călărea el cu adevărat semănau bine cu peisajele din reveriile mele. Cred cu obstinaţie că putem inventa orice, dar nu suflete. Nici măcar chipurile pe care le întâlnim în vis, în experienţele onirice sau în reverii nu sunt sigură că sunt creaţia minţii noastre vegetative… că putem închipui cu atâta claritate formele şi trăsăturile unui chip care nu există. Încă de pe la nouă, zece ani când începusem să citesc cu înflăcărare mă întrebam cum de se putea să îmi formez în gând o imagine atât de limpede şi de vie a personajelor pe care le invocam de vreme ce nu semănau cu nimeni cunoscut din realitatea înconjurătoare… N-am găsit altă dezlegare misterului decât să îmi spun că prietenii mei imaginari erau fiinţe care existau deja undeva, cumva şi pe care aveam să le întâlnesc mai târziu, care îmi fuseseră deja proorociti, ”scrişi” de mâna destinului şi pe care aveam să îi recunosc dintr-o suflare.

Yves pe de altă parte visa de mic să plece în Balcani, adora cântecele bulgareşti… ca şi cum în acel colţ de lume s-ar fi aflat o parte din fiinţa lui, rătăcită sau ocultată. Nu mai fusese niciodată însurat şi, la câteva zile după ce m-a întâlnit, mi-a cerut mâna. Cum ar fi fost posibil aşa ceva dacă nu ne-am fi cunoscut în sinea noastră deja, demult?

Descendenţa amerindiană a lui Yves este destul de frapantă în trăsături şi în gesturi, în expresiile feţei şi în privire. Are vise de noapte în care se face că se luptă cu urşi sau altele în care se vede în postura unui lup alb. Într-o zi geroasă, pe când ne plimbam prin Braşov, o vrabie i s-a aşezat pe umăr. Toţi câinii, fie ei domestici sau vagabonzi îl venerează, ca pe o călăuză, se iau după el pe stradă. Uneori îl urmează şi câte o haită întreagă.

Muzica pe care o iubeşte cel mai mult şi care l-a influenţat cel mai tare este cea tradiţională, indiferent din ce parte a lumii ar proveni. Popoarele şi culturile vechi se aseamănă între ele mai mult decât cele contemporane, cu toată globalizarea şi era informaţională care încearcă să creeze punţi. Amerindienii sunt mai apropiaţi în fiinţă, în gânduri, în credinţe, în fapte de strămoşii noştri şi de ţăranii români autentici decât sunt citadinii contemporani înrudiţi cu lumea ancestrală din care s-au desprins.

În Yves şi în legătura simbiotică pe care o are cu natura regăsesc mai limpede spiritul ţăranului român pe care îl iubesc atât decât în descendenţii sătenilor neaoşi. Comunismul ne-a lovit în ce aveam mai bun… a fost o molimă care a coincis din nenorocire cu epoca industrială, iar cultul proletariatului a fost conceput nu atât în sprijinul muncitorimii şi a populaţiei urbane sărace cât împotriva ţăranilor… căci ei erau trezorierii tradiţiilor, gândirii şi simţirii ancestrale, ai riturilor în jurul cărora se coagulează identitatea unui neam. Nu atât aspectul formal al acestor obiceiuri şi rituri e cel care contează şi care dă consistenţă acestei identităţi ci esenţa spirituală din care descind formele… De cele mai multe ori tradiţionaliştii încearcă să salveze forma sau cad pradă unui cult al formei. Dar nu despre formă e vorba ci despre ceea ce au în comun arta, credinţele şi ritualurile tuaregilor, siberienilor, inuiţilor, amerindienilor, tibetanilor, bolivienilor, grecilor şi strămoşilor noştri… Ceea ce transmit aceste culturi tradiţionale, fiecare în felul propriu, e în fond acelaşi fior spiritual, cosmogonic. 

Sensul diversităţii acestor culturi constră în coicidenţa fundamentelor spirituale care le încheagă. Deşi nu au comunicat între ele s-au întemeiat pe aceleaşi valori şi principii transcendentale. În schimb culturile moderne comunică fără încetare, logoreic, şi nu ajung să se armonizeze, să cadă de comun acord asupra unor principii şi valori comune pentru că le lipseşte exact acest fundament de simţire şi trăire colectivă. Exaltarea individualismului concurenţial nu poate ţine loc de valoare mutuală pentru o comunitate. Cultul dorinţei de prosperitate materială nu poate fi emblema unei civilizaţii ci doar a unei crize a civilizaţiei. Sunt lucruri evidente pe care însă mulţi dintre gânditorii contemporani le ignoră  sau le trec sub o tăcere complice cu proliferarea maladiilor veacului. Individualismul omului lui Camus nu e totuna cu individualismul profitorului amator de putere şi averi care caută să îşi sporească profitul. Comuna din Paris nu pretindea jefuirea, violarea şi profanarea unei culturi milenare, aşa cum a pretins ulterior comunismul. Isus nu le-a cerut preoţilor să ridice ruguri pentru păcătoşi ci şi-a împărţit chinul crucii cu doi tâlhari. A propovăduit iertarea nu pedeapsa… Şi ce au făcut iubitorii de averi şi de putere din creştinism? Ce au făcut comuniştii din solidaritatea cu clasa muncitoare? Ce au făcut conchistadorii veniţi să împărtăşească iubirea creştină din viaţa amerindienilor? Orice ”ism” poate fi periculos… indiferent cât de nobile ar fi ideile pe care se întemeiază. Dar nu ”ismul” ideologic e cel care corupe; e doar un antidot fals, un panaceu, un leac neputicios împotriva răului care cangrenează conştiinţa umană. Eu una nu sunt adepta nici unei ideologii, dar nici nu mă simt tentată să acuz prioritar ideologiile. Ele pot dărâma statui şi pângări temple, ele pot ridica fronturi şi graniţe, ele pot întemniţa sau chinui inocenţi, dar nu sunt, în fond, decât un pretext, un alibi pentru ură, hulă, acte sacrosancte, dispreţ, batjocură sau fărădelege. Sunt decorul necesar scenei crimei. Un om autentic, pur, cu un spirit puternic nu are nevoie de dialectică. Un artist, care e de obicei un om corcit cu un înger, nu se prea remarcă prin adeziuni ideologice. Ţăranii n-au nevoie de doctrine ca să semene şi să să secere recolta sau ca să ducă oile la păscut. Omul natural e cel care nu încearcă să transforme natura, să o de-natureze, să o subordoneze în aşa zisul lui folos. Celălalt  este un individ care vrea să ţină natura în sclavie, chiar şi atunci când e vorba de cea proprie, fizică sau lăuntrică. Ideologiile nu sunt decât lingura, furculiţa şi cuţitul de care se serveşte acest tip de om în încercarea de a îngrădi natura sau de a o înghesui într-o farfurie ca să o poată înfuleca.

Nu avem nevoie de ecologie, ci de oameni. Nu avem nevoie de socialism, liberalism, pragmatism, spiritualism, ocultism, raţionalism, trăirism sau feminism… ci de oameni. Dacă am fi suficient de umani n-am mai avea nevoie de asemenea cârje ideologice, de şcoala de corecţie a unei doctrine sau alteia.

Yves e o astfel de fiinţa umană. O fiinţă pe care strămoşii lui au înzestrat-o cu puterea de a citi gândurile cele mai ascunse, de-a desluşi limba păsărilor şi mamiferelor, de a interpreta foşnetele pădurii, de a înota cu focile şi somonii fără ca aceştia să resimtă vreo teamă sau de a urmări ce se întâmplă în şantierele castorilor, de a scruta în adâncul sufletelor şi de a alunga demonii… S-a luptat şi cu partea întunecată din mine. Şi eu m-am luptat cu neliniştea lui. Iubirea nu e altceva decât dorinţa asiduă şi dezinteresată de a face bine unei alte fiinţe. Oricine îşi îndreaptă înspre noi iubirea: om, animal, plantă, orice creatură din lumea vizibilă sau nevăzută ne este totodată un ghid spiritual. Învăţăturile lui Gellu şi ale Lygiei Naum pe care mi le-am însuşit în adolescenţă vorbesc despre acelaşi principiu cosmic al iubirii-rezonanţă pe care îl invocă şi amerindienii. Iubirea este totodată firească şi inexplicabilă, nu există eveniment exterior care să o declanşeze, vreun context empiric sau alte legităţi care s-o propage dincolo de necesitatea rezonanţei dintre fiinţe, de dorinţa acestora de a se ajuta pe drumul devenirii sau regăsirii de sine. Nu există întâlniri întâmplătoare. Sunt din ce în ce mai convinsă că mi-am visat destinul în copilărie, că toate acele chipuri care îmi colindau reveriile – ce treceau în ochii celorlalţi drept pură fantezie – erau ale celor pe care aveam să îi întâlnesc mai târziu, care aveau să îmi devină prieteni, rude, camarazi, iubiţi, călăuze. 

Ştrămoşii lui Yves sunt nativi Mi’kmaq din peninsula Gaspe, locul în care el s-a simţit întotdeauna cel mai bine şi pe care cred că îl vizitam şi eu în reveriile mele din copilărie. Avem o poză cu ei, îmbrăcaţi în straie europene, de la începutul veacului trecut. Uitându-mă la chipurile lor ostenite de muncă, poveri şi răspunderi îmi par asemeni străbunilor mei români. Culturile tradiţionale sunt ale omului-natural, ale omului care se simte parte inegrantă din cosmosul naturii.  

Nu pot să înţeleg resorturile vieţuirii oamenilor artificiali, nevoia lor de a subzista în condiţii de seră, de a perpetua artificialitatea, aspiraţia lor spre de-naturalizare. Nu pot să îi înţeleg pe cei pentru care o maşinărie preţuieşte mai mult decât un copac… pe cei ce pot valoriza mai mult un obiect decât o fiinţă. Înţeleg ataşamentul, simţul proprietăţii, dar nu pricep cum e să îmbolnăveşti cu bună ştiinţă o apă, să distrugi o pădure, să otrăveşti o palmă de pământ ca să le înlocuieşti cu un obiect inanimat, oricât de util aparent. O civilizaţie care se ridică împotriva naturii nu merită să îi supravieţuiască. Când se sparge câte un vas prin casă Yves spune mereu: “C’est rien. C’est que du materiel!”

Yves e acum amerindianul din Berceni. Îl cunosc toţi la aprozar, la alimentara, la piaţă… De multe ori umblă însoţit de câinii vagabonzi ai cartierului pe care îi hrăneşte. După mine se ţin pisicile.

Trăim după principiile culturilor ancestrale de care ne simţim legaţi. Poate că într-o zi vom lua calea Canadei şi ne vom stabili într-un sat de amerindieni. Cei care le-au luat în stăpânire pământurile prin înşelăciune i-au lăsat să trăiască asemeni unor marginali, la periferia aşa zisei “lumi civilizate”. Ca şi bună parte dintre ţăranii români peste care s-au abătut toate molimele morale ale ultimului veac, sunt izolaţi, alcoolici, sărăciţi, răpuşi de oboseală. Se simt dezrădăcinaţi. Aşteaptă din partea autorităţilor statului să le restituie o formă de demnitate şi de identitate, iar acest lucru e, ca şi în cazul nostru, imposibil. Eu una cred în puterea de regenerare a ţăranului român sau amerindian sau tibetan sau tuareg… Ei sunt altminteri singurii nemuritori pe care îi ştiu. Forţa şi frumuseţea lor au rezistat cataclismelor naturale, au rezistat eroziunii timpului, de ce n-ar rezista şi în faţa nebuniei oamenilor?

Această nebunie a goanei după glorii deşarte şi bunăstare materială poate fi vindecată? Nu ştiu.

Există însă câţiva imuni care ar merita să trăiască altfel, scutiţi de tirania rătăciţilor.

Recunosc că nu îi pot urmări pe cei mai mulţi dintre oameni, nu le pot urmări gâlceava, crizele de nervi, furiile gratuite, raţiunile de a dispreţui şi huli pe oricine, cel mai adesea nemotivat, din pur sentiment al separaţiei dintre sine şi celălalt.

Psihologii se străduiesc să justifice aceste enervări din nimic, aceste revărsări de cupiditate. Le pun în seama frustrărilor, neajunsurilor, nefericirii personale. Pe de altă parte cum se explică faptul că unii martiri, care au trăit experienţe cumplite, pot iradia calm şi căldură, pot fi plini de compasiune şi bunătate, dacă frustrările şi suferinţa sunt sursa sigură a mizeriei morale? Psihologii nu au de ce să justifice aceste comportamente hidoase… În faţa frustrării şi durerii oamenii puri reacţionează altfel. În consecinţa aceloraşi experienţe unii sunt dispuşi să scoată flăcări pe nări, să strivească şi să lovească tot ce le iese în cale, iar alţii să îndure cu îngăduinţă, cu smerenie, cu înţelepciune. Există suferinţe care urâţesc sufletele, suferinţe care te murdăresc şi suferinţe care te purifică. Suferinţele egocentrice te desfigurează interior. Psihologii n-au de ce să le justifice. Suferinţa de a detesta şi de a dispreţui poate fi crâncenă, devastatoare, cumplit de dureroasă, dar rămâne una infernală, oricât am încerca să o vopsim cu motivaţii.  Nu vreau un răspuns ştiinţific la întrebarea cum de unii simt nevoia să lovească într-o fiinţă deja rănită. Ştiinta modernă habar n-are care e criteriul diferenţial care face ca pe lume să existe ticăloşi şi sfinţi, oameni adevăraţi şi exemplare subumane. Nu poate să explice acele forme de nobleţe pe care le întâlnim şi la unele plante, cum remarca Gellu Naum. Mai degrabă un amerindian sau un bătrân ţăran român cunosc rostul acestor lucruri.

În cele ce urmează voi cita câteva proverbe şi poveţe amerindiene:

All plants are our brothers and sisters. They talk to us and if we listen, we can hear them. – Arapaho

When we show our respect for other living things, they respond with respect for us. – Arapaho

When you were born, you cried and the world rejoiced. Live your life so that when you die, the world cries and you rejoice. – Cherokee

Those who have one foot in the canoe, and one foot in the boat, are going to fall into the river. – Tuscarora

Do not judge your neighbor until you walk two moons in his moccasins. – Cheyenne

Our first teacher is our own heart. – Cheyenne

There is no death, only a change of worlds. – Duwamish

Native American
Code of Ethics:

Rise with the sun to pray. Pray alone. Pray often. The Great Spirit will listen, if you only speak.

Be tolerant of those who are lost on their path. Ignorance, conceit, anger, jealousy and greed stem from a lost soul. Pray that they will find guidance.

Search for yourself, by yourself. Do not allow others to make your path for you. It is your road, and yours alone. Others may walk it with you, but no one can walk it for you.

Treat the guests in your home with much consideration. Serve them the best food, give them the best bed and treat them with respect and honor.

Do not take what is not yours whether from a person, a community, the wilderness or from a culture. It was not earned nor given. It is not yours.

Respect all things that are placed upon this earth – whether it be people or plant.

Honor other people’s thoughts, wishes and words. Never interrupt another or mock or rudely mimic them. Allow each person the right to personal expression.

Never speak of others in a bad way. The negative energy that you put out into the universe will multiply when it returns to you.

All persons make mistakes. And all mistakes can be forgiven.

Bad thoughts cause illness of the mind, body and spirit. Practice optimism.

Nature is not FOR us, it is a PART of us. They are part of your worldly family.

Children are the seeds of our future. Plant love in their hearts and water them with wisdom and life’s lessons. When they are grown, give them space to grow.

Avoid hurting the hearts of others. The poison of your pain will return to you.

Be truthful at all times. Honesty is the test of ones will within this universe.

Keep yourself balanced. Your Mental self, Spiritual self, Emotional self, and Physical self – all need to be strong, pure and healthy. Work out the body to strengthen the mind. Grow rich in spirit to cure emotional ails.

Make conscious decisions as to who you will be and how you will react. Be responsible for your own actions.

Respect the privacy and personal space of others. Do not touch the personal property of others – especially sacred and religious objects. This is forbidden.

Be true to yourself first. You cannot nurture and help others if you cannot nurture and help yourself first.

Respect others religious beliefs. Do not force your belief on others.

Share your good fortune with others. Participate in charity.

This originally appeared in the “Inter-Tribal Times,” October, 1994

 

 

Pentru cei interesaţi de triburile Mi’kmaq aici sunt câteva materiale relevante:

http://mrc.uccb.ns.ca/brant.html

http://museum.gov.ns.ca/mikmaq/

http://www.muiniskw.org/pgCulture2.htm

http://museum.gov.ns.ca/arch/infos/mikmaq1.htm

şi  câteva secvenţe dintr-un film minunat, ”Paznicul Viselor”:

http://www.youtube.com/watch?v=nhVjc4S1Y_0&feature=related

Înțelepciunea lui Ernest Bernea

Când eram mică unchiul Ernest venea destul de des la Brașov să își vadă sora, cea care mi-a fost mamă-bunică. Îmi amintesc de gesturile lui calme, încărcate de o blândețe suavă, de căldura sa introvertită, dar lizibilă în timbrul vocii și în priviri, mi-l amintesc inspectând biblioteca mătușă-mii, îmi amintesc cum i se lumina chipul atunci când vorbea de câte o carte care l-a marcat. Îi asociez în sinea mea cu spiritul-elefant.

Ultima oară l-am văzut la spital, înainte de a se stinge. Era numai piele și os, iar ochii săi parcă deveniseră mai mari. Erau la fel de albaștri ca aceia ai bunicii mele care plecase între timp din lume. Am avut atunci impresia (una care mă urmărește și acum) că preț de câteva clipe sora lui m-a privit prin ochii lui și mi-a spus: ”să te bucuri de viață!”. Apoi m-a sărutat pe frunte. Câteva zile mai târziu unchiul Ernest s-a dus după ea. Când le-a murit mama el era adolescent, iar ea doar o fetiță și Ernest a făcut un legământ că îi va purta de grijă celei mici. N-a putut s-o lase singură dincolo… chiar dacă știa că e bine. A plecat pe urmele surorii lui, tăcut și liniștit, așa cum se duc elefanții.

Am ales niște fragmente din cărțile lui care surprind ceva din modul său de a înțelege viața și lumea, din bunătatea sa funciară, din esența înțelepciunii lui:

”Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viața din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentrucă este în ea.”

„Simplitatea dă o sigurantă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingentelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplitătii omul se împlineşte pentrucă trăieşte firesc şi esential.”

„De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.

De ce se chinuesc oamenii unii pe altii ? N’au loc sub soare ? Nu le ajunge pânza cerului ? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alţii.”

„Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.

Viaţa ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire fată de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.

De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alţii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor proprii nu ti-l poate lua nimeni ; îl ai odată cu viaţa.”

„Gândurile mari, credinţele, dorul unei vieţi mai pure şi mai frumoase sunt ale poeţilor, ale visătorilor ; omul “civilizat” n-are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că “nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce viaţa numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime”.

”Omul trăieşte mereu, trăieşte desgustător de plin toate libertătile făpturii sale căzute; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului ; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă vieata într’o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.

Aceasta pentru că omul nu a înteles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăţi care este o condiţie absolută a omeniei.”

”Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.”

”Cine râde de suferința lui şi a altuia, fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent, este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale sufletului omenesc.

Există totuşi un altfel de râs creator. E vorba de humor. Oamenii care sunt dăruiți cu acest simt al humorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este positiv, este luminat. Râsul lor este o bucată din dorul nostru de viață.

Humorul este blând ; batjocura este crudă. Humorul este uman ; râsul batjocoritor este inuman. Inteligenta este prezentă în humor ca şi în batjocură, dar această aleasă însuşire a omului este aci curată, nu este pervertită, drăcească cum e în al doilea caz.”

”Cetatea modernă cu cântecele sale de sirenă atrage, dar nu satisface setea celor ce caută frumusețea… Omul aici duce o viață deschisă mai mult zodiei sale biologice; e o goană continuă după cuceririle unei vieți exterioare”.

”Pentru mentalitatea curentă, o situație bună nu poate dobândi decât acela care se supune regulilor unei arte pe cât de riguroase pe atât de sigure: arta de a parveni. Succesul este rezervat îndeosebi celor ce sunt “deştepţi”, ceea ce vrea să spună că el revine oamenilor calculaţi şi egoişti, acelora care nu văd şi nu fac nimic dincolo de interesul personal – acela ce-l socotesc ei a le fi propriu – interes pentru care, la nevoie, cei ce apar în cale trebuie să cadă, toţi, ca spicele sub seceră.”

”Omul acesta prea personal, adesea rău şi nu rareori indiferent, se socoteşte deţinătorul unor virtuţi excepţionale şi magicianul adevăratului progres. În realitate el deţine numai secretele artei de a parveni, hrănite de un fond moral care pe cei buni îi poate nărui.”

”Întotdeauna au existat oameni căzuţi, dar niciodată până acum nu s-a făcut din aceasta o formă a superiorităţii. Un astfel de om a putut apărea oricând şi oriunde, dar el se recunoştea ca atare, nu se manifesta ca un reprezentant al progresului sau ca un simbol social.”

”Viaţa noastră se angajează tot mai mult în lumea exterioară. Prima consecinţă a acestei orientări a fost fragilitatea sufletească, neputinţa de a da un conţinut propriu şi un profil précis vieţii intelectuale şi morale.”

”Un om care trăieşte numai pe plan exterior se epuizează într-o lume de senzaţii şi aspiraţii periferice dezordonate, într-o lume întâmplătoare şi amorfă. Trăind exterior fiecare dintre noi ne punem la dispoziţia acestui exterior. În acest fel nu mai putem dispune de o forţă ordonatoare şi nici nu putem găsi puncte de sprijin durabile care să dea stabilitate şi unitate fiinţei noastre morale. Singura ieşire care ne mai rămâne este plăcerea.

În jurul nostru totul apare ca un anume făcut să ne îmbie, să ne poarte către împlinirea dorinţelor, nu rareori isvorâte din straturile cele mai impure ale făpturii noastre.Viaţa la zi, la epuizare. Setea noastră de cucerire este hrănită continuu de o ambianţă plină de plăceri efemere ce lasă-n suflet gust amar.

Totul pare orientat în aşa fel încât omul este tot mai mult antrenat pe un drum care îşi încheie toate momentele penibile într-o plăcere. Munca, socotită ea însăşi penibilă, este primită în speranţa că la sfârşitul ei vine compensaţia plăcerii.

Vedem în jurul nostru o viaţă febrilă, dar goală; goana după senzaţii cât mai tari; trăim o viaţă flămândă, de alungare, de schimbare continuă. Omul nu-şi este lui suficient şi nu suportă singurătatea. El caută să se distreze, iar dacă nu se distrează, se plictiseşte, stare născută din eşuarea năzuinţei continue către plăcere. Plictiseala arată cât de superficiale sunt năzuinţele noastre şi cât de goală ne este viaţa, viaţa care devine în acest fel o câmpie înşelător de colorată şi nerodnică, cântec de leagăn în margine de mormânt.

În fond, fluctuaţia, nestabilitatea, cele o mie şi unu de chipuri pe care suntem nevoiţi să le luăm zilnic, dau naştere unui tragism specific condiţiei noastre contemporane. Am cucerit lumea externă, dar ne-am pierdut pe noi înşine într-o continuă goană după un bine iluzoriu care ne epuizează în mod inutil.

Exterior orientat, omul vremii noastre nu mai poate trăi o viaţă personală, o viaţă intimă, proprie: el nu-şi mai aparţine, nu mai e liber pentru că trăieşte continuu sub domnia excitantului exterior. Mânat de puteri străine, acest om îndeplineşte rosturi dincolo de natura şi năzuinţele fireşti ale condiţiei sale; mai mult decît atît, viaţa sa sufletească se risipeşte după atît de variatele şi neprevăzutele chipuri ale datelor exterioare care îl solicită continuu. Omul acesta nu mai poate avea o viaţă sufletească, aşa cum legea de aur a naturii sale i-o cere; el nu mai are nimic din ceea ce îi înfloreşte făptura: structură, sensibilitate, viaţă interioară proprie. Cel ce-şi vede singur căderea, cel ce experimentează continuu goana fără rost a unei vieţi exterioare, acela se simte singur, în fiecare zi, în faţa gurii deschise a morţii, fără să moară.

Pe omul bogat sufleteşte şi stăpân pe rosturile sale proprii, de îl doare viaţa, el o ştie îndruma către un act de creaţie. Purtat de aceeaşi doruri albastre ale salvării, el face să rodească bogat fiecare clipă, fiece suflu până la temeliile lumii şi ale sufletului său însuşi. Acest om nu e frânt niciodată; el bea din plin, fără oprire, aburii calzi şi aromaţi ai vieţii. Poate fi trudit, poate fi întristat, dar niciodată nerodit, sfîrmat. El poate avea dureri că-i om, rămas om , alungat de doruri peste puterile sale, dar lui nu-i este furată clipa, stinsă prezenţa spiritului creator şi, în acest fel, înlăturată viaţa în condiţiile potrivite naturii şi destinului său propriu.

Omul vremii noastre nu are timp. E activ la disperare şi nici nu ştie măcar de ce; mărturiseşte deseori că-l forţează lupta pentru viaţă. El nu are timp pentru sine, pentru familie, pentru prieteni, nu are timp să cugete, să lucreze, să se odihnească, nu are timp să trăiască. Şi-a pus rotiţele lui Mercur la picioare şi i-a dat drumul.

Un mare industriaş american, când i-a venit sfârşitul, se spune că ar fi exclamat: “Ce-am făcut, unde e viaţa mea? Nu am trăit!”. Şi omul fusese foarte activ; dovadă averea pe care o acumulase. Ne lipseşte timpul interior, colorat şi viu, bogat în evenimente, singurul care ne-ar putea centra viaţa şi ne-ar da sentimentul că existăm în lume. Acesta este timpul meşterului medieval care a lucrat în lemn şi sidef o operă ce a durat 40 de ani, e timpul lui Fra Angelico care picta, cînta şi se ruga deodată şi a lui Antonie Mogoş ce a făcut dintr-o gospodărie ţărănească o operă de artă. Aceştia aveau timp.

Lipsa de timp a dus la lipsa de conştiinţă şi la superficialitate. Activ continuu şi grăbit, omul de azi nu are bucuria lucrului bine împlinit; el nu e stăpîn pe acel fior al conştiinţei superioare prin care se desăvîrşesc lucrurile, fie că învaţă litera, că sădeşte un pom, că face o spiţă la roată sau o poesie, că are răspunderea unei opere personale sau colective.

Pe acest om febril, consumat de ritmul unei vieţi trepidante, conştiinţa nu l-a mai cercetat, aspiraţiile nobile nu l-au mai tulburat şi răspunderile nu l-au mai cutremurat.

Măiestria sa în formă şi sens, păstrează continuu ceva din fiorul viu al creaţiei. Ţăranii vechiului sat, când muncesc cântă. Ei lasă ceva din fiinţa lor în fiece lucru, oricât de mărunt ar părea, lucru ce iese din mîna lor însetată. În acest caz meşteşugul şi fapta în general sunt în contact cu arta şi creaţia. (…) Cei mai mulţi dintre noi am pierdut aceste simţuri şi ne irosim inutil şi trişti.” 

                                                                                                                                                                                                              Ernest Bernea