Cronica ideilor tulburătoare de Matei Vişniec

 

Ultima apariţie de carte semnată de Matei Vişniec, pe care o recomand cu convingere, poartă titlul: „Cronica ideilor tulburătoare”. Este vorba despre o colecţie de eseuri pe teme de actualitate, care ne propune o meditaţie asupra punctelor nevralgice ale fenomenologiei sociale contemporane. Vişniec critică generalităţile mentalului postmodern prin raportare la ideal, nu la istorie. Nu dă soluţii, nu prescrie reţete ale despotmolirii şi în nici un caz nu scurmă după ele în cenuşa altor veacuri. Nu încearcă să fie profetic, să dea verdicte, constată doar, cu nelinişte, că nu suntem pe un drum prea bun.

O sa încep cu ce m-a tulburat cel mai tare. O înşiruire de statistici: „peste 250 de milioane de copii sunt obligaţi să lucreze la vârsta la care ar trebui să meargă la şcoală. Uneori, încă de la vârsta de 5 ani copiii robotesc ca nişte sclavi în mine, pe diverse domenii agricole sau în mii de ateliere asiatice. Peste 400 000 de copii, dintre care unii nu au mai mult de 8 ani, sunt antrenaţi şi obligaţi să ucidă în unele ţări din Asia, Orientul Apropiat sau America Latină cu un record în Africa: 120 000 de copii soldaţi. Numărul copiilor străzii este evaluat la 120 de milioane. În jur de 50% dintre aceştia trăiesc în America Latină şi peste 30 de milioane în Asia.

M-au „tulburat” şi textele care pun în discuţie în termeni problematici două valori cheie ale lumii postmoderne: toleranţa şi corectitudinea politică. Din punctul lui de vedere aceasta din urmă reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât o dictatură lexicală, un corset al limbajului care s-a transformat într-o „presiune asupra gândirii” care ar putea conduce spre o totală amputare a „spiritului critic”. Reflecţiile lui Vişniec ne duc cu gândul la posibilitatea de a ne confrunta în curând, literalmente, cu o poliţie a expresiei. Dreptul la expresie ar putea fi gestionat în limita „legii” impuse de normele corectitudinii politice. Deja, în spiritul ei, ne avertizează autorul, „a admira pe cineva sau creaţia cuiva este o blasfemie, pentru că înseamnă a recunoaşte inegalitatea dintre oameni.” Nu doar simţul critic poate fi cenzurat în acest fel ci şi acela care ne determină să ordonăm lumea pe criterii axiologice. Concluzia pe care o enunţă, tranşant, Vişniec este aceea că ravagiile făcute de sistemul de evaluare conceput în spiritul corectitudinii politice este „o formă de spălare a creierelor mai subtilă şi mai perfidă decât ideologia comunistă”.

Chestiunea toleranţei care derivă din trunchiul aceloraşi norme etice este abordată în aceeaşi cheie iconoclastă. Ne este prezentat portretul unui artist decis să sfideze opinia publică punându-i în faţă o oglindă prea puţin flatantă. Jan Fabre creează spectacole şocant dezgustătoare, „revoltat” şi „scârbit de lumea în care trăieşte”. „De atâta toleranţă, spune el, aţi ajuns să toleraţi şi cele mai sinistre ideologii, pornografia şi consumul de droguri, indecenţa şi prostituţia, prostia şi urâţenia, violenţa şi cinismul, într-un cuvânt, tot ce murdăreşte ideea de libertate, de democraţie, de umanitate…”

În România, există o delăsare de fond, o indolenţă în faţa problemelor majore ale lumii şi chiar ale societăţii autohtone. La noi totul e bine când se sfârşeşte cu bine, după cum totul e bine şi când se sfârşeşte cu rău…Cam asta e mentalitatea de bază. O reminiscenţă, probabil, a necesităţilor adaptative de care ne-am prevalat în comunism. Toleranţa noastră în faţa ticăloşiei este una fără limite. O toleranţă îngălată care ne ispiteşte pe calea acceptării a orice. Ne adaptăm, cel mai adesea, prin fraudă morală, prin duplicitate şi disimulare. Prin minciună.

Au ai mei un bun prieten care, înainte de 89, atunci când vorbind la telefon avea convingerea că e ascultat de securitate, întrerupea când şi când conversaţia şi spunea tare şi răspicat, ironic: e Bine tovarăşi! E foarte bine! Genul acesta de curaj, de sfidare a mecanismelor sociale opresive e foarte rar chiar şi acum, în aşa zisa democraţie în care trăim. Tendinţa este să spunem cu teamă, cu un soi de pioşenie, cu tandră ipocrizie „E bine tovarăşi!” pentru că ne simţim „la mâna lor”, suntem dependenţi de indiferenţa lor, de incompetenţa lor, de josnicia castei foştilor şi actualilor tovarăşi, ca de morfină.

Tema toleranţei este pusă în discuţie şi în articolul: „Sunt marile democraţii sinucigaşe?” printr-o caracterizare lucidă şi elocventă a „naivităţii occidentale” care cultivă, chiar în inima democraţiei, fundamentalişti sadea de toate soiurile şi regnurile, refugiaţi politici care au fost persecutaţi în ţările de baştină tocmai datorită ideilor lor extremiste. „ A fi persecutat într-o dictatură de dreapta pentru că doreşti instaurarea uneia de stânga” e un mod cel puţin discutabil de a concepe ideea de „persecuţie”. Pol Pot, sinistrul dictator, a studiat la Sorbona. E plin pământul de tirani, de apucaţi şi terorişti şcoliţi în cele mai respectabile instituţii de învăţâmânt. În aceste condiţii te întrebi, fireşte, de ce contează atât de mult un ecuson, o matricolă, numele unei universităţi inscripţionat pe o diplomă, de ce şansa de a fi sau nu apreciat socialmente depinde într-o atât de mare măsură de astfel de „garanţii” dubitabile şi prea puţin relevante în plan individual?

Majoritatea articolelor din volum tratează chestiuni de ordin internaţional, dar sunt şi câteva piese care surpind secvenţe din peisajul social românesc. Printre hibele specifice ale neamului pe care le are în vedere Vişniec sunt fanfaronada, încercarea de a epata, dispreţul faţă de mediu, invidia, pofta de harţă. „Românii, chiar dacă au aceeaşi părere, adoptă o atitudine de adversitate”, observă cu amărăciune, Vişniec după cum, tot românii sunt trezorierii celor mai multe gunoaie revărsate în natură de pe tot continentul.

Nu le-am găsit tulburătoare ci mai degrabă apetisante şi umoristice articolele despre „Smerenia hoţului”, „Dependenţa de spectacolul mediatic” şi „Excesul de premii literare”. Cu ironie amabilă, politicoasă, Vişniec ia peste picior tipologia autohtonă şi internaţională a vedetei, a ahtiatului după putere gata să se preteze la orice penibilitate sau gratuitate doar pentru a se face remarcat. „Înainte de a fura, hoţul îşi face şi el cruce şi îl roagă pe Dumnezeu să îl ajute”. Hoţul în politica românească umblă cu crucea de gât şi cu soboruri de popi după el, gata să îi sfinţească discursurile. „Politicieni certaţi cu legea” ţin să demonstreze public cât de bine se au ei cu Dumnezeu, remarcă Vişniec cu umor. Spectacolul mediatic este cea mai răspândită metodă de pseudo-consacrare a unei figuri publice. Cei ce aspiră la notorietate sunt nevoiţi să apeleze la mass media şi să joace după reguli stricte. Intruziunea mass media în intimitatea oamenilor este o consecinţă a faptului că oricine, oricât de banal, de mediocru, de stupid, de rău intenţionat, de parşiv poate ajunge peste noapte vedetă, prin acte exhibiţioniste, patetice sau prin scandal. Iar dintre cei care pătrund în lumina reflectoarelor prin astfel de tactici, omul politic este, după Vişniec, exponentul cel mai subversiv al vedetismului. El „penetrează ilegal retina noastră” în apariţiile televizate care se înteţesc din ce în ce. În loc să fie un slujitor al cetăţii se comportă ca un bufon al ei. Este omniprezent în presă, ca şi cum ar fi cel mai important om în societate. Extrapolând, putem spune că orice figură instituţională, orice individ care ocupă o funcţie de conducere într-o organizaţie publică este în mod ilicit plasat în bătaia reflectoarelor zi şi noapte. În loc să îşi facă treaba, aceşti exponenţi ai puterii se dau în spectacol, subjugă atenţia publică, îşi cultivă imaginea, în loc să îşi exercite profesia în virtutea căreia au fost numiţi în funcţie.

În „Excesul de premii literare” Vişniec se amuză copios de onorurile acordate arbitrar, haotic şi în cantităţi impresionante unor neaveniţi de către neavizaţi. E intrigat, ca mulţi dintre noi, de ce a căpătat atât de multă importanţă în evaluarea capacităţilor profesionale ale cuiva, faptul de a fi fost sau nu premiat. Există atâtea somităţi, din diverse domenii, care n-au luat nici un premiu. Şi există tot soiul de ageamii premianţi.

E la modă acum ca orice cronicăraş să întocmească topuri literare şi, în loc să le ţină la oracol, sub cheie, să le publice prin gazete culturale. Însăşi conformarea unui om cât de cât serios şi cultivat la o astfel de cerinţă de „marketing” este lamentabilă. Mass media are unele apucături dubioase, are multe obiceiuri vicioase, care frizează adeseori chiar imbecilitatea. Întocmirea topurilor este, se ştie, o frumoasă îndeletnicire adolescentină: o dispoziţie habituală a generaţiei pubere, ca să mă exprim delicat. De ce s-ar ţine nişte intelectuali cu pedigree de astfel de şotii?

Problema cu topurile şi cu inepţia celor care le încropesc nu e că n-ar recomanda creaţii reuşite ci că, inevitabil, o astfel de ierharhie este o calamitate, o infamie. Cum să întocmeşti un top trei sau zece fără să nedreptăţeşti un mare artist sau autor? Cum să trasezi o ierarhie chiar între autori şi artişti minori, de acelaşi calibru? şi de ce? mai ales de ce. Pentru ce să îi dăm publicului astfel de idei nocive? De ce să inventăm şi să instituim ierharhii acolo unde nu este nevoie? în plină criză generalizată de valori şi de repere.

Inevitabil, creaţii profunde, admirabile, sunt ignorate sau eludate în astfel de topuri. Cum ar fi, spre exemplu, chiar şi această carte a lui Vişniec.

Fie şi numai pentru povestioara numită „Centrul lumii este în Rădăuţi” volumul ar merita un braţ de flori. Un Nobel românesc. Şi totuşi nu apare consemnată pe listele „experţilor”. De ce oare?

Singur printre români de Horia Pătraşcu

 

 

În loc de Postfaţă

 

Colecţia de eseuri ”Singur printre români” semnată de Horia Pătraşcu este, în fond, un manual de diagnostic al patologiilor societăţii româneşti actuale. Fiecare eseu prezintă un set de simptome specifice, iar liantul dintre ele constă în intenţia autorului de a colecta şi reuni sub acelaşi titlu fenotipii ale diformităţii mentalităţilor şi deprinderilor celor mai mulţi dintre români.

http://www.filozofie.eu/index.php/component/content/article/171-vox/736-noua-aparitie-editoriala-singur-printre-romani-de-horia-patrascu.html

 

Singur pentru că singurătatea plasată într-un context social sugerează o formă de trăire alienantă. Ne simţim însinguraţi, exilaţi în mijlocul unui popor cu care nu putem rezona şi faţă de care suntem condamnaţi să ne simţim străini. Dacă eşti imun la bolile de care suferă o societate devii automat o anomalie, un exclus, un singuratic.

http://horiapatrascu.wordpress.com/2011/01/18/singur-printre-romani-editura-paralela-45-2009/

Fiecare diagnostic poartă un nume: ”oligocraţia”  este o democraţie devinată, ”hiperspovedania” este o malformaţie a credinţei, „pedagogia fricii” o intoxicaţie a spiritului, resemnarea expusă în lumina reflecţiilor din ”Mioriţa e un fals” este o cangrenă a simţirii umaniste care inhibă funcţia solidarităţii şi condescendenţei, ”meditaţia ca prostituţie” o perversiune. ”Homo stupidus” este un exemplar uman care suferă de intoleranţă la substanţa inteligenţei, ”Cetăţeanul turmentat” este cel care alege între lucruri care nu pot fi ierarhizate, ”Mocirliticul” este acel individ care se complace cu îngălare în mizeria vieţii cotidiene, ”Mârlanul”, ”Nesimţitul” şi ”Urâtul” sunt creaturi umane abrutizate, cărora li s-a atrofiat simţul moral sau care şi-au pierdut busola şi nu pot vedea mai departe de propria umbră, ”Bărbitorul” este acel specimen autotştiutor care se pricepe la orice, expertul de serviciu pe care îl curtează televiziunile, ”Securistul” este un turnător de carieră, un bârfitor profesionist care violează intimităţi cu o foame de lup şi care abia aşteaptă să răstălmăcească până şi cele mai nevinovate informaţii etc. Nu este neglijată nici boala conformismului la formalităţi oarbe, nici cea a simulării cerinţelor din fişa postului de la locul de muncă, nu sunt cruţate nici excesele birocratice sau practicile prea puţin ortodoxe prin care oamenii sunt ţinuţi sub observaţie de autorităţile statului, nici măcar ”sentimentul românesc al norocului ca excrement”.

 

Horia e în primul rând un umanist. El emite judecăţi şi elaborează critici din perspectiva căutătorului ingenuu de dreptate şi adevăr, de echitate şi virtute. Idealismul său transpare şi în tonurile grave şi în cele sardonice în care zugrăveşte profilurile degradării umane.  Deşi scrie cu un verb plin de nerv, acid, o face nu în mod cinic ci pe lungimea de undă a revoltei. Chiar dacă timbrul scriiturii este unul prea puţin elogiativ, viziunea de fond pe care se articulează eseurile e menită să aducă un omagiu umanităţii, nealterate de maladiile erei contemporane. Această umanitate este concepută ca esenţă a calităţilor speciei, nu din perspectiva unui curent de gândire anume, ci mai degrabă dint-un punct de vedere existenţialist-idealist.  Singur printre români este o lucrare de etică scrisă într-un limbaj liber, subtil, prea puţin didactic, dar contagios, o carte care aduce în scenă interpretări uimitoare, cu o tehnică de argumentare impecabilă.

Foarte interesantă este viziunea nesimţirii ca patologie morală… Eu aş merge şi mai departe şi aş spune, ţinând cont chiar de referinţele pe care le conturează Horia, că nesimţirea este o patologie psihică pur şi simplu, care ar merita corectată sau tămăduită pe cale medicală.  Aşa cum mania persecuţiei să zicem se intersectează simptomatic  cu efuziunile nesimţirii, putem spune şi că nesimiţirea, într-un grad mai ridicat capătă accente maniacale, obsesiv-compulsive sau chiar schizoide. Bolile psihice sunt afecţiuni ale gândirii sau simţirii, iar în nesimţire ambele sunt afectate. Nesimţirea nu poate coabita nici cu bunul-simţ, dar nici cu raţionalitatea. Cei mai puţin sensibili se pot baza pe intuiţii sau judecăţi intelectuale, dacă nu pot conta pe busola unui simţ înnăscut al măsurii. Doar o gândire strâmbă dublată de o tulburare afectivă poate alimenta nesimţirea.

Ceea ce mi se pare foarte important în reflecţiile lui Horia este faptul că reverberaţia lor te aduce până în punctul în care te întrebi dacă nu cumva orice maladie psihică are şi un substrat de patologie morală. Eu una sunt adepta psihoterapiei prin educaţie morală, civică şi umanistă. Prin educaţie filosofică elementară.

Un om echilibrat, deprins cu meditaţia, cu auto-obiectivarea, cu autocenzura, cu dorinţa permanentă de a-şi adecva comportamentul la un set de principii morale, un om înzestrat cu un simţ al empatiei şi compasiunii poate ajunge să aibă o tulburare histrionică sau să se pricopsească tam nesam cu o formă de megalomanie? Mă îndoiesc. Aceste tulburări de personalitate nu sunt întâmplător numite aşa: personalitatea are şi o dimensiune morală şi atunci când aceasta este afectată, invadată de conţinuturi maligne şi celelalte aspecte ale personalităţii sunt infestate.

Educaţia morală are cu siguranţă şi efecte terapeutice. Profilul nesimţitului schiţat de Horia lasă impresia unui ins torturat de propriile neajunsuri şi defecte, a unui tip bolnav de sine însuşi, maltratat de propriile porniri incontrolabile, un om care se degradează progresiv sub presiunea unor imbolduri egomorfe, un dependent de narcoticul autoflatării, care trăieşte convulsiv o criză a neputinţei de a iubi, respecta sau înţelege alte foruri subiective. Copleşit de propria importanţă cade victimă trufiei şi aroganţei. Patologia morală însă iradiază malign şi pe alte planuri. Cum poate fi echilibrat, liniştit, pacifist, împăcat un om care îşi detestă semenii sau care vrea să îi subordoneze voinţei proprii, un om al cărui eu hipertrofiat nu poate accepta coabitarea paşnică şi inofensivă cu alte euri?

Profilul nesimţitului conturat de Horia este cel al unui individ bolnav, îmbolnăvit în consecinţa unei educaţii morale deficitare. Această ipoteză este preluată şi dezvoltată şi în capitolul ”Mioriţa e un fals” în care ne confruntăm cu portretul unui părinte care se arată total imun, ”resemnat” în faţa agresiunii la care i-a fost supus copilul. Mostră de nesimţire sau laşitate? ne întrebăm, holbându-ne perplecşi la acest sortiment de indiferenţă. Răspunsul pe care ni-l sugerează Horia este că indiferenţa este în sine o lacună morală, nu e un mijloc de auto-apărare ci o atitudine pasiv-agresivă, ea nu poate fi neutră niciodată. Indiferenţa, care este o altă faţă a resemnării, este un ţesut moral malign. A ignora răul,  violenţa, ticăloşia, crima nu reprezintă un act pacifist ci unul care îi dă răului o şansă în plus, care îl încurajează tolerându-l.

Într-un spirit mai degrabă maniheist, Horia Pătraşcu consideră că nu poţi fi decât de o parte sau alta a baricadei: nu există neutralitate morală.

 

Confruntarea cu avatarurile din trecut ale sinelui, din eseul ”Viaţa mea e un roman”, este redactată cu umor caustic cu accente autoironice, amare pe alocuri.  Acum vreo câţiva ani mă întrebam şi eu cum ar fi dacă am putea organiza o întâlnire în eurile noastre interioare din momente de timp disparate. Probabil, mi-am spus, am asista la o gâlceavă socială de mari proporţii, la o polemică înfocată, la o încrâncenare conflictuală de anvergura unui război civil. Horia Pătraşcu surprinde, revelator, câteva instantanee din această dispută între euri separate în timp.

”Prostul” ca specie autonomă este descris şi analizat până în cele mai fine detalii. Prostia nu este o inteligenţă mai redusă ci altceva. Nu trebuie măsurată pe scala inteligenţei. Ea este altceva, dar n-are grade comparative, e absolută. Observaţia autorului este cât se poate de justă şi în consonanţă cu acele teorii care excomunică, spre exemplu, kitschul din domeniul artei. Prostia este o eclipsă a inteligenţei, e non-inteligenţă aşa cum kitschul este nu o formă de artă hibridă sau de pseudo-artă ci non-artă, o formă de expresie care nu iese din spectrul imitaţiei pure, convenţionale este o categorie a banalului şi nu a esteticului. În mod analog prostia nu este o categorie a inteligenţei după Horia Pătraşcu ci una a inadaptării şi inadecvării, prostul este inadaptatul inferior aşa cum geniul este adeseori inadaptatul superior. Geniul sfidează şi transgresează limitele de sus ale inteligenţei, prostul cade sub limitele de jos, aşadar se află în afara spectrului inteligenţei. Nu pot decât să subscriu la raţionamentul lui de vreme ce fac parte din tabăra celor care consideră kitschul o formă subestetică, maneaua una subculturală şi vulgaritatea o tară a civilităţii. Prostia este în raport cu inteligenţa ceea ce este pornografia în raport cu dragostea fizică şi vulgaritatea în raport cu arta. Ele nu pot fi plasate în aceeaşi categorie generică, nu pot fi concepute decât într-un raport antinomic.

Paginile scrise de Horia Pătraşcu referitoare la mocirlosul mioritic ca stil de viaţă, m-au dus cu gândul la hâtra teorie a soţului meu cu privire la vocaţia românilor de a munci în papuci. Indiferent dacă sunt zilieri, constructori, mecanici, măturători, portari sau medici, românii au o chemare aparte pentru mersul în papuci. Vezi adeseori chiar sudori sau oameni de şantier trebăluid în papuci pe stradă. Acest tip de încălţăminte, ultracomodă, îţi creeaza o stare de confort şi relaxare care îţi încetineşte ritmul de muncă. Totul se petrece la relanti… Cei ce lucrează în papuci nu simt presiunea urgenţei sau a vreunui dead-line. Se mişcă agale, leneş, în ritmul impus de papuci.

Să ne imaginam că acest trib iubitor de papuci e nevoit să avanseze prin noroaie. Care e rezultatul? Când picioarele sunt ude şi murdare de glod, mersul devine o corvoadă.  În spiritul acestei parabole, Horia ne vorbeşte despre cele patru ”modalităţi de simţire” şi ”categorii ale sensibilităţii româneşti”: „împotmolirea (înglodarea), scurgerea timpului, reumatismul, alunecarea de teren.”  … ”Mocirla exterioară este dublată de un orizont stilistic „mocirlitic”, de un sentiment al mocirlei funcţie de care se articulează universul valoric şi în general spiritual al poporului român”.

În eseul ”Un lot de cer”  ni se atrage atenţia că am încetat să ne mai rostuim vieţile privind, contemplând sau căutând contactul cu cerul – în sens extensiv – cu cele cereşti: …”în ţara în care trăiesc, oamenii au uitat complet de cer; desprinşi de jugul care le dădea uşurinţă, oamenii s-au împotmolit în glod, înoată în el până la gât, şi pare că le place” ... ”Un om care a uitat că stă sub un cer nu ştie nici cum să păşească pe pământ. Cu atât mai rătăcit va fi un popor care nu mai ştie decât să-şi plece capul chiar şi când vrea să privească în sus. Momentele de dialog tăcut cu cerul ne vor aminti, negreşit, şi de legea morală din noi.”

În capitolul dedicat bovarismului, acesta este citit într-o cheie profund valorizantă, în povida postulatelor şi interpretărilor furnizate de simţul comun, potrivit cărora bovarismul e un soi de tulburare premenstruală, o specie de isterie feminină. ”Dorinţa de a fi fericit defineşte, prin urmare, specia bovaricilor, o dorinţă lipsită de renunţare şi de resemnare: unde este renunţare, acolo nu este nici fericire, nici aspiraţie spre fericire, deci nu poate fi nici bovarism”, spune Horia. În ceea ce mă priveste am contrat întotdeauna simţul comun şi judecata sa abuzivă făcând apel tocmai la cheia oferită de Flaubert : acel „madame Bovary c’est moi” deschide poarta unei meditaţii complexe asupra androginităţii sprititului omenesc. Faptul că eul fictiv al unui bărbat poate fuziona cu cel al unei femei, că se poate dedubla fără probleme mi se pare mai important decât orice alt mesaj care s-ar putea desprinde din carte, un preambul al doctrinelor feministe, care încearcă să corecteze fundamentele culturale ale sexismului. Asumându-şi identitatea Emmei Bovary, Flaubert poate fi considerat un precursor al feminismului de prin val. Identificarea autorului la nivel de persona literară cu o femeie este în esenţă un act contra-sexist şi de aceea este total aberantă proiectarea unei atitudini funciar misogine asupra termenului de bovarism. Cartea în sine (M.Bovary) are, desigur, numeroase implicaţii semantice. Este, aşa cum remarca Horia Pătraşcu o meditaţie asupra rolului pe care îl joacă aspiraţia la fericire în destinul individual. Practic o întreagă cultură modernă, bazată pe o morală pragmatică gravitează în jurul idealului de fericire. Pe de altă parte, fericirea pe care o invocă Horia nu este nici cea contractuală contemporană descinsă din gândirea anglo-saxonă, nici cea ultilitaristă a la J.S. Mill, nici cea a psihologiei moderne care vizează nevoia de valorizare şi succes sau de afiliere, nici fericirea plaisiristului, nici cea a vânătorului de himere, nici cea a idealistului dezabuzat ci fericirea kantiană, care are rădăcini morale sau cea platonică care se trage din cunoaşterea şi asumarea idealităţii. Deşi kantian în verdicte şi interpretări, Horia e contemporan în spirit cu lumea anticilor. Grecia este pentru el ţara în care îşi simte înfipte rădăcinile sufleteşti, o ţară în care casele sunt construite în aşa fel încât din ele să se vadă bine cerul.

Horia Pătraşcu este un exemplar uman atipic din toate punctele de vedere. Exponent de elită al şcolii de filosofie din Iaşi, în loc să se autoizoleze în bibliotecă, în loc să se retragă savant în umbra unui discurs academic canonic a ales să străbată noroaiele unei realităţi sociale sordide şi să încerce să le fie călăuză celor care riscă să se împotmolească în zoaie sau să cadă victime unei maladii sau alteia, celor cărora le dă târcoale fie resemnarea, fie obnubilarea, fie tentaţia adaptării la anormalitate. Este unul dintre foarte puţinii doctori în filosofie pe care îi cunosc care a ales calea implicării în ”viaţa cetăţii”, în probleme infra-mundane, unul dintre foarte puţinii dispuşi să-şi vâre penelul în gunoiul cotidian, învingându-şi repulsia. Mulţi, în locul lui, ar fi ales calea aseptică a studiilor laborioase care tratează într-un limbaj extraterestru probleme care depăşesc cu mult spectrul existenţei şi preocupărilor celor mai mulţi dintre noi. Înclinaţia de a filosofa pe tema impasului social în care ne aflăm este adeseori taxată, în cercurile elitiste, drept o frivolitate. Starea de criză permanentizată o resimţi mai puternic în stradă, decât închis în turnul de fildeş al tomurilor academice, ce-i drept. Chiar dacă spiritul filosofic e constant acelaşi, registrul de emisie al ideilor trebuie mereu remodelat în funcţie de constituţia schimbătoare a lumii şi de necesităţile care devin prioritare la un moment dat. Da, cred că e necesar un liant între gândirea filosofică şi limbajul literar tocmai pentru ca ideile filosofice să poată într-adevăr avea un ascendent asupra mentalului colectiv. Meritul lui Horia Pătraşcu este acela de a fi reuşit să facă inteligibile într-un mod penetrant şi sintetic o suită de idei cardinale care conduc spre cheia de lectură justă a contextului socio-cultural în care suntem nevoiţi să (con)vieţuim.

Aşteptăm urmarea acestui manual de diagnostic: o carte în care să ni se ofere şi sugestii de tratament.

http://atelier.liternet.ro/articol/10511/Horia-Patrascu/Singur-printre-romani.html

http://atelier.liternet.ro/articol/10513/Ilinca-Bernea-Horia-Patrascu/In-loc-de-Postfata.html

 

 

Poeme de Sorin Vieru

 

Dincolo de faptul că a “moşit” socratic zeci de generaţii de studenţi şi doctoranzi în filosofie, profesorul Sorin Vieru este o piatră de temelie în cultura română contemporană, un reper indubitabil, o personalitate complexă, fermecătoare, contagioasă. Dincolo de studiile, lucrările şi traducerile nepreţuite pe care ni le-a dăruit de-a lungul prodigioasei sale cariere, domnul profesor Vieru ne provoacă mintea, ne tulbură sufletele, ne răscoleşte conştiinţele şi cu superbe poeme filosofice. Cel mai recent volum de versuri semnate Sorin Vieru se numeşte: „Sala de fulgere” şi poate fi citit aici:

http://www.bibliothecavirtualis.org/Sorin_VIERU_Sala_de_fulgere_EIS_ART_2010.pdf

Andre Glucksmann şi discursul urii

La mai bine de un secol după ce ”Omul resentimentului” a făcut înconjurul lumii, te aştepţi ca o carte despre ură să fie încă şi mai nuanţată, să dezvolte teza lui Sheller, să o împingă mai departe sau barem să o contrazică printr-o analiză de aceeaşi complexitate. ”Discursul urii” nu este însă nici pe departe o lucrare care să poată rivaliza cu cea care, practic, a deschis drumul interogaţiilor asupra fenomenului resentimentar pentru că autorul ei, Andre Glucksmann, focalizează ura doar din perspectiva trăirii fobice, de ordin colectiv. El dezbate ura ca prejudecată, ca factor catalizator al opresiunii şi persecuţiei sociale, nu vizează însă celelalte sortimente de ură, atât de vitale, de omniprezente în trăirea persecutatului, spre exemplu, nu se ocupă şi de ura victimei, a rebelului, a dezamăgitului, de ura –frustrare, de ura provenită din dorinţă neîmplinită sau din faptul de a fi fost minţit, trădat, umilit, de ura îndrăgostitului părăsit, cum e cea din blestemele româneşti, de ura celor care se simt sau se ştiu inferiori faţă de cei care îi surclasează, de ura dintre fraţi provenită din invidie, de ura-gelozie, şamd. Glucksmann evită în mod deliberat să se ocupe de acele forme de ură care pot fi explicate, care ar avea la bază un filon de motivaţii mai mult sau mai puţin rezonabile. Evident, nici o formă de ură nu este justificabilă sau dezirabilă, însă unele pot fi justificate, înţelese, explicate. E mult mai simplu să scrii despre ură ca ură, ca expresie nemotivată a agresiunii şi răutăţii, decât despre ură ca derivat al iubirii sau ignoranţei, al neînţelegerii, al erorii de evaluare a unei situaţii, ca eşec al unei acţiuni valorizante, ca revers însuşi al valorii sau ca proastă întrebuinţare a unei axiologii.

Cartea are mai degrabă un caracter descriptiv decât explicativ şi simplifică reducţionist fenomenologia urii. Nici măcar morala creştină – care este cea mai puritană în privinţa iubirii – nu exclude ura şi nu o condamnă întru totul ci încearcă să o neutralizeze prin iertare. Creştinismul condamnă iubirea de sine exclusivă – concepută şi ca stimulent al urii – însă nu ar fi putut iniţia o doctrină a iertării fără să ţină cont de faptul că ura este, în anumite cazuri, firească. Iertarea presupune un triumf personal asupra urii, însă există chiar şi în cea mai îngăduitoare mistică o limită a acesteia. Nu poţi ierta un genocid, acte de terorism, violuri, orori, acele ”creaţii” ale urii pe care le evocă Glucksmann. Atunci când ura este doar o pornire tenebroasă a sufletului, o eclipsă a conştiinţei, un act de cruzime gratuit, nu se pune problema iertării şi aş zice că nici măcar nu este vorba de ură ci de un soi de turbare, de o manifestare malefică deviantă în raport cu condiţia umană.

O ură fără sens, fără fundamente este, desigur, mult mai uşor de condamnat decât una alimentată de ideal, cum ar fi acela de libertate, care a călăuzit revolta sclavilor spre exemplu. Însă este mult mai interesantă o lectură a unei dezbateri despre caracterul ambivalent al urii, decât a uneia care îi atribuie proprietăţi exclusiv malefice. De asemenea terorismul, în accepţiunea sa actuală, este supralicitat aş zice pentu că noţiunea este vehiculată cu spectru de semnificaţie restrictiv. Acelaşi gen de acte descreierate, de sadism gratuit, sub altă titulatură, a făcut ravagii şi în evul mediu. Ce altceva sunt invaziile barbare decât forme de atac dement la adresa unor nevinovaţi, a unor victime arbitrare? Dar politica de înfometare a poporului şi de continuă ameninţare pe care o practică aici şi acum guvernul en titre nu poate fi considerată o formă de terorism lent? Poliţia politică a regimului ceauşist nu era o practică teroristă? Stalin n-a fost şi el un terorist?  Dacă titlul cărţii ar fi fost ” Faţete ale terorismului în lumea contemporană” sau ”terorism şi holocaust” ar fi fost o creaţie cu miza perfect împlinită. Dar ar fi avut pesemne mai puţin cititori. Ura umană însă se întinde pe teritorii mult mai vaste şi pătrunde în capilare ale trăirii mult mai întortocheate decât lasă se se întrevadă această carte.

 

Lecturile pe timp de criză

Cine să se mai ocupe de cărți când țara e în derivă, cum să te mai dedai voluptăților lecturii când ziua de mâine te pândește de după ușă rânjind ca un strigoi? Cine mai are tihna să citească? te întrebi uneori, rușinat de imboldul de a recomanda câte o carte . După o, imatură probabil, chibzuință, am ajuns la concluzia că avem mai multă nevoie ca oricând de tovărășia unei lecturi de calitate. Nu poți trăi în priză directă cu realitatea înconjurătoare fără pauză, fără refugii, fără să îți tragi sufletul, fără să te anesteziezi măcar cu o vorbă de duh, fără să ai parte de mângâierea unei parabole, de căldura unei metafore. Cititul în general te primenește are proprietățile unui rit de purificare.

Avem nevoie însă de cărți puternice, magistrale, de calibrul unor simfonii clasice ca să răzbatem prin coșmarul cotidian. Frescele și pictogramele realității surprinse de majoritatea creațiilor literare contemporane sunt un amplificator al stărilor dizarmonice, cutii de rezonanță ale angoasei, reproduceri fidele ale derivei și nebuniei înconjurătoare. Hiper-realismul livresc, ca și muzica actuală, de e cântată la Ateneu,  poate fi nociv atunci când ești déjà, suprasaturat, epuizat, înfrânt de splendoarea mediului.  La ce ne servește o muzică reflectorizantă a zgomotului și scrâșnetului contingente sau o carte care refuză programatic transfigurarea estetică? Ce să facem cu această extra-doză de anodin și prozaicitate ?

Există orori sociale despre care mari autori au scris într-un mod poetic, electrizant, filosofic, transfigurând așadar materia primă inspiratoare.

Iar unul dintre acești scriitori de geniu este Stansislaw Lem. Ciberiada sa este o suită de parabole care fac aluzie la multiplele defecte congenitale ale diverselor orânduiri mundane. Am avut acut sentimentul că este, poate, cea mai bună carte pe care am citit-o, vreodată?! că mă aflu în fața unei construcții literare perfecte. Cu un dens substrat filosofic, de o subtilitate fabuloasă, scrisă cu un umor irezistibil, Ciberiada deconspiră caricatural imaginea unei omeniri dezaxate, infantile, primitive, inapte să își gestioneze favorabil destinul. O specie pestriță, excentrică și plină de vicii, orgolioasă, ridicolă, împiedicată e personificată de locuitorii diverselor planete descrise în carte. După cum o recomandă și Mihai Mitu, ”Ciberiada este, la drept vorbind, o alegorie, o alegorie în cea mai bună tradiție a speciei. Nimic din ceea ce pe plan uman poate constitui obiect de satiră nu-i scapă autorului: birocrația, lăudăroșenia, parvenitismul, megalomania, goana dupa avuții, atentatul la libertatea de gândire, gratuitățile cu pretenții de artă, filozofia goală, lipsită de continut, folosirea dreptului forței, fariseismul politic, tendințele belicoase ale unor conducători…”.  Lem reușește să ne convingă de faptul că nu suntem nici pe departe o specie evoluată, că restorturile existenței noastre sunt unele fragile, dubioase, că încercările noastre de a construi societăți sunt, mai mereu, dezastruoase și că suntem foarte departe de ideea de civilizație cu care ne împăunăm. Chiar și limitele gândirii și imaginației umane sunt ironic decantate și cântărite. Intenționat probabil, Lem și-a asumat calitatea de autor de romane științifico fantastice. Atlminteri n-ar fi reușit să își comunice mesajul în Polonia comunistă. Majoritatea lumilor pe care le evocă în carte, indiferent dacă sunt plasate într-un decor medieval sau de eră industrială, dacă sunt populate de ființe biologice sau de roboți sunt stăpânite de dictaturi, sunt prada unor nelegiuiri sociale, a unor excese, a unei forme sau alta de nebunie colectivă. Nu există maladie civică din trecutul sau prezentul omenirii pe care Lem să nu o ia în bătaia puștii. Printre parabolele sunt presărate și unele anecdote, pline de haz, cu miză filosofică, cum e cea în care constructorul Trurl creează ”cea mai proastă mașină inteligentă din lume” care se dovedește a fi și deosebit de ranchiunoasă și răzbunătoare sau cea în care, mașina care poate materializa orice cuvânt care începe cu litera n, ajunge să genereze neantul din orgoliu.

Teatrale, în sensul cel mai bun al cuvântului, povestirile lui Lem din Ciberiada înscenează situații virtuale calchiate după chipul și asemănarea năravurilor omenești, cu o imaginație magnifică, cu inflexiuni de limbaj uluitoare. Dar cel mai impresionat este că această satiră excepțională a fost concepută și publicată într-o dictatură, fapt care dă o șansă de reabilitare umanității și îi spală cumva obrazul mânjit.

 

Stanislaw Lem

Stanislaw Lem

Despre cărţile proaste e uşor de scris, despre cele bune e mai dificil, iar despre cele excepţionale e aproape imposibil. Cu cât o piesă literară sau artistică e mai reuşită cu atât rezistă cu mai multă încăpăţânare tentativelor criticii de a o exfolia, de a o „traduce”, comenta, evalua…

Tot ce ai putea spune în contul unei capodopere, pe marginea ei, sună penibil, fals, facil, banal. Adevărata artă nu se lasă povestită, reiterată într-un alt limbaj.

Stanislaw Lem e fabulos. Este unul dintre cei mai înzestraţi prozatori ai tuturor timpurilor. Oricât mi-aş dori să îndrug câteva cuvinte la adresa cărţilor lui, simt că aceasta ar fi un sacrilegiu, un act reducţionist, nerelevant, ar fi ca şi cum aş împacheta o comoară în hârtie de ziar.

Cumva, îmi pare că lumea, aşa cum o cunoaştem noi, e incorporată în literatura lui, ca istorie, e deja trecut sau ficţiune, aşa cum este pentru noi, cei de azi, imaginea antichităţii. Totuşi e impropriu spus că Lem ar scrie proză de anticipaţie. Tocmai pentru că anticipaţia e o deschidere dinspre acum spre viitor, în vreme ce Lem scrie din viitor despre acum sau, de undeva din afara timpului, despre o sumedenie de posibile realităţi viitoare.

Ficţiunea, în cazul lui, este corp comun cu realitatea, ceea ce el imaginează nu se petrece într-o altă dimensiune sau într-o cuvă a imaginaţiei cum se întâmplă, spre exemplu, în proza lui Marquez care cerne prin sită materia din care se încheagă miturile, nu, universul lui Lem ţinteşte realitatea pură, cea care sălăşluieşte acolo unde apun iluziile noastre despre realitate. Să ne înţelegem. Ceea ce credem noi acum sau am crezut cândva că e posibilul, realul, adevărul sunt simple fabulaţii, himere, păreri trunchiate şi trucate despre ceea ce e în sine, universul. Concepţii care se aştern ca un voal umbros peste ceea ce există, ocultând peisajul.

Lem trage la o parte acest văl şi ne sugerează cum stau lucrurile de fapt. Marquez sublimează ficţiunea şi îi extrage parfumul. Lem, dimpotrivă, înlătură ficţiunea care delimitează realul conceput de noi, pentru lăsa să se întrevadă ce e dincolo de lumea închipuită. Ce obişnuim să numim real e tot ficţiune, tot mitologie, tot imaginaţie. Limitele pe care le atribuim acestei prezumptive realităţi sunt ale minţii şi înţelegerii noastre.

La drept vorbind, ceea ce scrie Lem este mai mult ştiinţă decât ficţiune.

Solaris e locul în care trăim deja, dintotdeauna. Pământul, viaţa contingentă sunt doar vis.

Catarul este o carte de matematică, despre teoria probabilităţii, implantată într-o desfăşurare epică care te ţine cu sufletul la gură.

Partea ce mai savuroasă însă, în scriitura lui Lem, este umorul. Unul care respiră în textura frazei, chiar dacă situaţiile ilustrate nu sunt câtuşi de puţin comice. Citindu-l, realizezi că umorul e o particularitate plastică a spiritului şi nu neapărat un ingredient ilariant. Poţi să ai haz şi dincolo de comic.

„În curând am să fiu şi eu bătrân, îmi ziceam, şi asta mă surprindea, de parcă mi-aş fi spus că în curând am să fiu vacă.”

„Civilizaţia începe de la apa curgătoare. Spălările sunt întotdeauna oarecum simbolice”.

„Credinţa este, în acelaşi timp, absolut necesară şi imposibilă.”

„Până şi ignoranţa lui era enciclopedică”.

„Suntem umanitari şi nobili, nu vrem să subjugăm alte rase, vrem doar să le transmitem valorile noastre şi să le preluăm moştenirea. Ne considerăm cavalerii sfântului contact. Este o a doua minciună. Nu cautam pe nimeni, în afara oamenilor. Nu avem nevoie de alte lumi, ci de oglinzi. Nici nu am şti ce să facem cu alte lumi. Una singură, a noastră ne ajunge, dar n-o putem accepta aşa cum e.”