”Copacul vieții” / trei abordări diferite

”Tree of life” – un film supraevaluat

Pentru cineva care e cât de cât familiarizat cu cinematografia europeană și care a ”servit” și filme de cinematecă sau de artă, care a văzut capodoperele lui Tarkovski, Visconti, Bunuel, Bergmann sau Wajda, faptul că o peliculă recurge la un limbaj liric și nu proeminent epic sau că narează din perspectiva unui monolog interior și nu a unui unghi subiectiv (obiectivizat) nu pare nicidecum vreo “cucerire” care să dea pe-afară de originalitate. Sigur că pentru publicul american, deprins cu schemele convenției ”realiste” în cinema, un film a la Tarkovski poate fi o revelație… E un limbaj cu care nu sunt obișnuiți și care îi poate tulbura din cale afară. Dar acest mod de a face cinematografie a fost demult experimentat în Europa și, realist vorbind, originalitatea ar trebui să constea și în altceva decât în abordarea respectivei formule narativ-expresive. Au făcut americanii un film liric. Bravo lor! Canadienii fac demult astfel de filme. Pentru Hollywood o fi o noutate, vreun ”șoc” cultural, dar pentru restul lumii?!

 

Spre deosebire de filmele mai sus amintiților, ”Tree of life” propune doar o temă pe care fredonează liric-vizual, nu are și vreo problemă reală, vreun subiect sau vreo miză clar conturată. Singura idee se articulează pe o dihotomie concepută pueril, exagerat, reducționist și, de ce să n-o spunen, patetic între ”calea lumească” și ”calea cerească”, unde calea lumii este una a conflictului, competiției, efortului și încercării de a obține o împlinire personală, iar calea cerului este una a iubirii necondiționate, a frăției și armoniei perfecte… Ca și cum chiar ar fi posibil așa ceva, ca și cum doar de îndrăciți ce sunt oamenii refuză calea armoniei și a iubirii când le e atât de la îndemână! Mai penibil încă, reprezentanta acestei ”căi a inimii” este o mamă casnică, adică întreținută, o mamă din ”lumea veche” care își permite să își imagineze ”all the people living life in peace”, în condițiile în care bărbatul ei ”cel rău” (filmul nu justifică deloc de ce tatăl familiei interpretat excelent altminteri de Brad Pitt ar fi personajul ”negativ” – așa cum apare reflectat în ochii fiului care îi contestă autoritatea și începe să-l urască progresiv- pentru că e un tată cât se poate de devotat, de cald, de uman: e un pianist sensibil, dar ratat care își întreține familia făcând o muncă la care nu consimte, adică se sacrifică, iar faptul că e autoritar nu îl incriminează – nu în condițiile ilustrate de film – ci îi amplifică singurătatea). Sincer, personajul cu care am empatizat a fost exact tatăl. O mamă care nu face nimic toată ziua ci doar udă grădina în care se zbenguie cu copiii nu poate fi un etalon de moralitate. ”Filosofia” ei de viață nu a fost testată în afara grădinii așadar nu e credibilă, e doar o variațiune a candorii și naivității, o fantasmă pe care ți-o poți permite trăind sub clopotul de sticlă. Dacă aceasta a fost și intenția regizorului, atunci filmul e făcut brambura, pentru că mama apare drept pol al ingenuității și bunătății, al dăruirii, iar tatăl apare drept ”egoist” ori felul lor de a fi, actele și faptele lor se prezintă exact pe dos : mama trăiește egoist-plaisirist, în vreme ce tatăl se ”luptă cu lumea” pentru supraviețuirea familiei și armoniei acesteia. În plus tatăl e permanent lucid, conștient de propriile-i limite, exagerări sau neajunsuri. E destul de supărător și faptul că filmul e tezist-religios căci acea ”cale a inimii” e asociată forțat practicii și ”învățăturii” religioase. Ni se sugerează că nu se poate ajunge la acea cale decât prin credință mistică.

Întâmplarea face că ultimul film pe care îl văzusem înainte de ”Tree of life” este o producție Bollywood : ”My name is Khan”, peliculă care tratează aceeași temă, însă într-un mod mult mai complex, mai nuanțat și mai relevant sub aspectul conturării mesajului : ”există și o cale a iubirii și e practicabilă”! dar în cu totul alți termeni.

E interesant de remarcat și de spus că deși ”Tree of life” face propagandă religioasă, ”My name is Khan” este un film despre religioși pur sânge și despre diferențele dintre ei, un film care arată că religia poate fi pentru unii sursă de inspirație și purificare, iar pentru alții sursă de învrăjbire și încrâncenare, că religia, în fond, e neutră, iar ceea ce e bun sau rău nu e în doctrină ci în conștiința fiecăruia… Efectul de distanțare față de o doctrină anume pe care îl induce filmul indian te face, ca spectator, să vezi religia într-o lumină crudă, dar limpede, vie, tulburătoare ca aceea a unui crepuscul sau a unui răsărit, în vreme ce propaganda pe care se articulează celălalt te îndeamnă la scepticism.

 

Deși ”My name is Khan” este un film care suprinde o varietate impresionantă de profiluri și manifestări umane, este gândit în spiritul unei concepții universaliste despre valorile fundamentale. ”Pluralismul valorilor” e o chestiune care ține de formă, de reprezentare, de rit, de cutumă și nu de fond… Probabil că și faptul că filmul e calchiat pe acest profil etic kantian m-a captivat : mizează pe imperative categorice, pe universalitatea valorilor esențiale. Deși filmat într-un limbaj convențional, nu e câtuși de puțin arid sau plicticos, nu are ”locuri comune” decât în măsura în care toate marile epopei cinematografice au locuri comune. Emoțional este plin de culoare : sunt fabuloase scenele de solidaritate dintre creștini și musulmani, dintre afroamericani și hinduși sau arabi, dintre oameni și oameni, dincolo de religie. Tocmai asta e : religia ar trebui să te apropie de semeni nu să te îndepărteze. Povestea este a unui emigrant indian musulman care suferă de un handicap psihic (are o formă de autism) și care, în urma evenimentelor de la 11 Seprembrie, are de îndurat și înfruntat mostre de fobie colectivă și de ostilitate țintite la adresa oricărui musulman. ”My name is Khan and I am not a terrorist” este fraza cheie a întregii narațiuni cinematografice. Bogăția emoțională și caracterială a personajelor amintește de excelentele filme ale lui Radu Mihăileanu. E remarcabil și mesajul contra-sexist inserat în textura epică a filmului: O mamă singură își crește copilul, iar soțul adoptiv, Rizvan Khan, îi devine copilului cel mai bun prieten. El e exact contrariul tipului ”autoritar”, iar mama e o femeie emancipată. Din contră, în ”The tree of life” antinomia trasată între profilul matern și cel patern este de-a dreptul scandaloasă pentru că ține de clișeele de gândire patriarhală cele mai virulente ca să zic așa : tatăl e dur, agresiv, smucit, autoritar, alăturea cu drumul în ce privește comunicarea cu ceilalți membri ai familiei, dar mereu pe ”drumurile lumii”, iar mama e un monument de blândețe, compasiune, înțelepciune… Doar un conservator turbat și cu un coeficient de inteligență concurent cu al găinii ar pune problema în felul ăsta. Mesajul e subliminal : e o reclamă făcută patriarhatului prin OMAGIEREA nejustificată a condiției femeii-casnice. Să fie clar. Acest film se articulează pe o minciună de fond și anume aceea că ar exista femei întru totul absente din lume și întru totul împăcate cu situația, femei care nu își doresc decât să își crească copiii în armonie și liniște, care nu au nici o aspirație extra-maternală. Femei a căror unică vocație este aceea de mame. Femei-mașini-de-iubit care nu se revoltă niciodată, care nu au niciodată tentații, pentru care nu există nici o alternativă la bunăstarea căminului și nimic dincolo de aceasta, femei cu o conștiință tasată și netedă ca patinoarul… Sunt obosită de sexism până peste. Părinții mei au fost amândoi la fel de buni, de dăruiți, de indulgenți sau autoritari acolo unde și atunci când era cazul, au muncit amândoi pe rupte ca să ne întrețină pe mine și pe fratele meu așa că, sincer, nu pricep nimic din film : mi se pare neverosimil ca un tată care seamănă cu ambii mei părinți să fie ăla ”rău”, iar o mamă care seamănă cu ce detest eu mai mult pe lume – ”femeia fără ocupație” – să fie aia bună. Pentru mine, feminismul, la care consimt cu toată ființa înseamnă : ”femei puneți mâna pe carte!”. Atât. Emanciparea înseamnă lectură, libertatea este o consecință a lecturii… Vrei să fii un om liber? Citește. Vrei să fii fericit? Cultivă-te. Mergi la muzeu, la filarmonică, la bibliotecă. Patriarhatul a fost o pușcărie pentru femei pentru că nu aveau acces la cultură. Pentru că stăteau acasă și udau grădina. Acum ce le mai reține? În occident, vreau să spun.

Trebuie spus că ”My name is Khan” este un film nominalizat pentru Oscar în 2011. De asemenea ”Tree of life” merita cu prisosință Oscarul pentru Imagine. Dar atât. La capitolul scenariu are hibe serioase. Sigur că, din punct de vedere al imaginii și al limbajului filmic propriuzis, ”My name is Khan” e un film banal, iar ”Tree of life” spectaculos. Dar dincolo de aparențe sunt exact pe dos. Pelicula indiană este una cât se poate de contemporană în gândire, iar cea americană e retrogradă și anacronică; cea indiană se înscrie într-o paradigmă umanist-sensibilă, cealaltă se înscrie pe orbita unui pseudo-umanism descins din punerea în ecuație a unei problematici false, artificial construite. Nu are, ca să o spun direct, acoperire în plan ontic, nu tratează probleme existente sau ale existenței ci le eludează, punându-le în pagină într-o perspectivă ”imposibilă”. Oricât ai vrea să ”transcenzi” lumea, trăiești în ea, ai de-a face cu ea, trebuie să supraviețuiești în ea, iar ”transcendența” chiar de-ar fi posibilă, e ceva mai mult și mai complex decât refugiul în grădină. Răspunsul pe care îl dă regizorul Terrence Malick este unul simplist și pueril.

Un film cu adevărat BUN, conceput în același limbaj poetic ca și ”Tree of life” și filmat cu aceeași dezinvoltură imaginativă care sfidează canoanele convenției realiste, este o producție independentă – făcută cu a zecea parte din bugetul unui film de Hollywood – care se numește ”Another Earth”.

E un film profund (chiar filosofic) despre ”calea” pe care o alegi într-o situație limită și care nu e nici mistică, nici fantastică, nici terestră, nici extraterestră ci umană în sensul cel mai deplin al cuvântului. O tânără femeie, abia ieșită din adolescență, hipercultivată și capabilă de performanță este autoarea involuntară a unui accident grav, mortal. Remușcările care o devorează o fac ca, la ieșirea din pușcărie, să-și prelungească pedeapsa pe termen nedefinit… devenind femeie de serviciu, deși ar fi putut fi avocată. Pentru că penitența autoimpusă nu o ajută să-și depășească starea de fond de vinovăție se face menajeră fără plată în casa unicului supraviețuitor al accidentului pe care îl provocase. Povestea cu ”celălalt pământ” e o metaforă… Film minunat, realizat impecabil, cu buget redus. Poate că Hollywood-ul ar trebui să intre în regim de austeritate ca să-și mai cizeleze ideile.

Mister Nobody

Motto: “Sunt nimeni și lumea e împărăția mea”

                                                                                             Claudiu Komartin

A durat ceva să mă hotărăsc să scriu despre filmul meu preferat. Unele creații ne sunt într-atât de apropiate și de scumpe încât ne pare că le-am macula vorbind despre ele. Confesiunea unei mari iubiri poartă întotdeauna amprenta unui soi de sacrilegiu… N-are sens să explic de ce. S-ar cuveni mai degrabă să spun ce-mi veni, așa, dintr-odată să vorbesc despre filmul care m-a marcat într-atât încât a căpătat în sinea mea proporțiile unei taine. Am citit niște cronici, unele favorabile, altele negative, însă toate făcute din perspective prea puțin înrudite, din punctul meu de vedere, cu miza și miezul filmului. Atunci când resimți o intensă afinitate estetică față de o anumită operă de artă tinzi să o percepi din interior și nu de la distanța unor constructe și reprezentări intelectuale. Același lucru e valabil și pentru ființe. E greu să definești în termeni obiectivi și schematici caracterul cuiva cu care ai o legătură intimă. Și nu e vorba de o împotmolire în detalii, ci de o fuziune între eu și celălalt care te împiedică să mai faci apel la acea ”privire din exterior”, fotografică, detașată. O operă de artă pe care o percepi din interiorul ei nu ți se arată în aceeași lumină cu una pe care o evaluezi critic, în virtutea unor repere valorice suprapersonale. O operă de artă este o ființă. O ființă față de care poți experimenta toată gama de reacții și sentimente posibile, inerente comunicării interumane. Unele opere îți cuceresc respectul fără a-ți stârni însă pasiunea, altele îți provoacă stări contemplative, unele te pun pe gânduri, altele te bântuie și te hăituiesc cu întrebări, unele îți declanșează nevoia de introspecție, altele îți sunt sfetnici sau ghizi spirituali, altele te învață sau te agresează, te jefuiesc de reverii sau, dimpotrivă, îți pun în mișcare mașinile de zbor ale fanteziei. Există în toată această agoră de creații și unele de care te îndrăgostești, spontan sau în timp, unele cu care rezonezi la modul cel mai intim. Eu una am pățit-o cu câteva cărți, cu simfonii, concerte și sonate, cu vreo două-trei filme… Dar cum fiecare nouă iubire ne pare mai intensă și mai spectaculoasă decât anterioarele tocmai pentru că trebuie să-și câștige un loc de cinste într-o inimă déjà populată, iar actul de îndrăgostire e un fel de consacrare (în senul atribuit de Eliade termenului) ; putem spune că pasiunile noi sunt cele care ne însuflețesc spațiul vital interior, reenergizându-l, adăugându-i o dimensiune în plus. Cu fiecare nouă iubire, ni se deschid în suflet noi odăi interioare, apar ferestre în zonele în care înainte erau doar mobile sau ziduri, aflăm câte ceva inedit despre propria ființă, smulgem neantului fâșii dintr-un chip lăuntric căruia nu îi găsisem încă o oglindă.

Filmul de autor al regizorului belgian Jaco Van Dormael ”Mr. Nobody” a fost pentru mine o revelație. A reușit să scoată la iveală lucruri adormite, confuze sau ocultate, care sălășluiau lantent în mine, idei care mocneau, dar n-aveau resurse să se aprindă. S-a spus că este un film despre universuri multiple, despre relativitatea realului, despre imortalitatea și natura sufletului, despre destin și despre imposibilitatea de a alege între două drumuri interioare… S-au spus și aberații, descinse dintr-o foarte greșită înțelegere a tematicii și construcției cinematografice. Însă nici una dintre cronicile pe care le-am citit nu pomenește nimic despre faptul că acest film pune în discuție însăși concepția generală cu privire la integritatea și consistența imaginii de sine, este o creație vizuală ce problematizează dilema jungiană referitoare la unitatea conținuturilor eului. Psihanalistul afirma că eul se poate oricând fisura, fragmenta și descompune sub presiunea unor tensiuni interioare. Identitatea eului este o vacuitate, este mai degrabă un nod de sensuri și stări, un câmp de forță care încheagă universul lăuntric și nu un profil, un portret cu trăsături clar definite. Portretul îi este asociat, dar se poate destrăma oricând. O primă idee pe care se articulează această temă în contextul narațiunii cinematografice este aceea că trecutul individual este făcut din același aluat cu ficțiunea, are aceeași substanță cu cea a proiecțiilor sufletești legate de un viitor fantomă, trecutul este în fond tot o proiecție, o interpretare a unui prezent ”intangibil”, a unui timp pe care nu îl poți străbate decât cu mintea. ”Mr. Nobody!” ne spune în primul rând *(vezi chiar titlul) că identitatea individului este o chestiune incertă… că este făcută din praf de vise, din impresii, intensități, tensiuni, dileme, amăgiri, că o ființă temporală nu poate avea o formă strictă și ne mai spune că natura timpului este una cu desăvârșire metafizică. Nu există decât magma unui prezent continuu în care decantăm ficțiuni, în care îmblânzim himere, un proces neîntrerupt de creație a unei identități proprii. În paranteză fie spus comparativ cu romanul lui Kundera ”Identitatea” care atacă același subiect, însă cu mijloace improprii, prea discursive și adeseori facile, filmul este o capodoperă. Uneori descrierea unui fenomen este mai profundă decât explicația avansată în contul lui.

Trecutul e o fantasmă ca și viitorul. La capătul vieții devenim conștienți de asta. Trecutul e materia primă din care ne putem ciopli un chip, orice chip. Memoria este doar un alt nume dat închipuirii. Totul e vis și totul se rezumă, pe patul de moarte, la ceea ce am iubit… la acele ființe, locuri, lucruri pe care am apucat să le consacrăm în inimă și nu în acea memorie perisabilă care înfulecă de-a valma vrute și nevrute, amintiri care au sau nu legătură cu ceea ce suntem, în esență.

Adevărul despre trecut nu este că am făcut o școală, că am avut o meserie, un certificat de căsătorie, căci nu trăim în aceeași dimensiune cu ceea ce apare redactat într-un curriculum vitae, nu trăim în același plan cu asfaltul, nu suntem decât întâmplător și fără voie în contact cu elementele din care e făcută lumea exterioară. Nu suntem doar o biografie, ci infinit mai mult și altceva. Trăim cu toți cei pe care îi invocăm în sinea noastră, cu cei pe care îi pomenim în gând în singurătate, cu cei pe care îi dorim, cu cei pe care îi simțim în prelungirea ființei proprii, oricât de departe s-ar afla în timp sau în spațiu. Trăim concectați printr-o rețea de vise, de așteptări, de căutări, de doruri într-o mai mare măsură decât prin contactele epidermice sau vizuale cronice pe care le avem în realitatea imediată. Memoria profundă nu absoarbe mâlul vieții cotidiene, reziduurile toxice ale conflictelor, tensiunilor, resentimentelor, ci doar imaginea celor ce ni s-au dezvăluit în lumina pasiunii. Iar faptul de a te îndrăgosti de un om, de o carte, de o simfonie este opera destinului, niciodată un act de alegere individuală.

Filmul lui Jaco Van Dormael ne spune că suntem făcuți doar din ceea ce iubim, că iubirea e singura oglindă a sufletului, singura netrucată. N-am văzut nici o recenzie care să pomenească despre așa ceva, deși Mr. Nobody este, la modul cel mai explicit, un film despre dragoste… Mulți l-au calificat drept o producție science-fiction, făcând o confuzie jenantă între parabolă și ne-realismul creațiilor cu elemente fantastice. Mai ales criticii de film americani au dificultăți în a înțelege că dincolo de convenția realismului în artă există zeci de alte posibilități de a nara, de a ilustra și de a reprezenta estetic o temă, un subiect etc. Cinstit vorbind, convenția cinematografică tipic americană, aceea așa zis realistă – care derivă din învățăturile lui Stanislavski în materie de teatru – a devenit un șablon greu digerabil datorită faptului că nu mai poate produce nimic original la nivel de limbaj. Formele estetice suprasolicitate devin sterile la un moment dat, nu mai au aceeași putere de contagiune, nu mai suscită același interes, tocmai pentru că exploatarea lor excesivă le-a transformat în produse de serie.

Dincolo de romantismul demn de un Schopenhauer sau un Novalis pe care îl îmbrățișeză în esență, ca modalitate de expunere filmul este o creație specific postmodernă care pledează pentru teza romanticilor germani cu mijloacelele artei și școlilor de gândire deconstructiviste. Mr. Nobody deconstruiește deopotrivă convenția realistă a limbajului cinematografic propunând în contrapartidă un cod estetic cu totul insolit și pe de altă parte dezarticulează însăși ideea comună de realitate, prin modul în care problematizează consistența lumii ”materiale” și ceea ce numim, de regulă, eveniment.

Spre rușinea mea nu știu prea multe despre tradițiile culturale flamande, dar intuiesc că o parte din tezaurul spiritual al acestui neam se regăsește în fibra sensibilă a cineastului, atât de transparentă în textura estetică a peliculei. Este poate primul film cu adevărat filosofic din istoria cinematografiei, în sensul că recurge nu doar la decantarea unor idei din regnul metafizicii, ci propune și un limbaj prin care acestea să poate fi urmărite în desfășurare, în plin proces exploratoriu, dacă pot spune așa.

Tarkovski, Abuladze fac în film filosofie morală…. Aluziile lor la transcendență sunt sugestii sau trimiteri directe la anumite concepții metafizice, însă unele cu caracter concluziv: apelul lor la anumite concepții filosofice ține mai degrabă de arta invocației. Operele cinematografice ale mai sus amintiților, chiar dacă filosofice în substrat, nu au proprietățile unei argumentații de tip analitic, în vreme ce Mr. Nobody este un film care filosofează în sensul cel mai propriu cu putință. Existența acestui film e un salt imens în istoria cinematografiei, o adevărată mutație.

Dar toate acestea nu mă fac decât să prețuiesc și să admir geniul lui Van Dormael. Ceea ce m-a făcut să mă îndrăgostesc de film ține de expresivitatea compoziției cinematografice, de acel ”quelque chose” de sorginte lirică, de poezia ce străbate înlănțuirea de imagini, de ritmurile frânte ale succesiunii narative, de farmecul trist care însoțește scenele cele mai dramatice, de melancolia care răzbate din fibra intimă a ”emoțiilor” puse la bătaie în film, de gustul libertății care însoțește întreaga peliculă, de parfumul halucinogen al absolutului după care tânjește personajul principal și de liniștea care îl cuprinde pe patul de moarte, de acea liniște pe care doar un om care a făcut pace cu destinul său de ființă limitată o poate cunoaște. Mr. Nobody este o parabolă existențialistă despre natura sufletului și despre eternitatea stărilor de grație, despre sublim, în sens kantian. Orice întâlnire pe care o avem cu sublimul rămâne imortalizată în eter, într-o metamemorie a unei metaconștiințe care trăiește pururi în afara timpului și care nu e a cuiva anume ci a omului, ca exponent al speciei: Mister Nobody.

 http://www.youtube.com/watch?v=IA7002Z5MI0

8 Martie

Pope Joan

Încă un film care deconspiră oligarhia misogină a lumii de ieri şi de azi şi care trece neobservat şi necomentat prin părţile noastre: Pope Joan. Nici măcar reprezentanţii mişcării feministe de la noi nu s-au obosit să scrie sau să îndruge o vorbă două despre peliculă. Din punct de vedere artistic este o producţie reuşită care nu îşi propune să însăileze vreun brocart tezist ci doar să atragă atenţia asupra statutului femeii în preceptele şi dogmele bisericeşti. Că e o ficţiune, o ecranizare a unei legende, este limpede. Mă îndoiesc că Papesa pe care o evocă, printr-o arcană majoră, chiar şi cărţile de tarot a existat aievea. Pe de altă parte multe persoane, ba chiar popoare întregi consideră că şi existenţa şi învierea lui Isus sunt legendare şi totuşi nici unul dintre cei îndrituiţi să evidenţieze acest lucru nu a protestat vreodată pe motiv că filmele sau cărţile care ilustrează viaţa mântuitorului nu ţin cont de faptul că nu există evidenţe ale biografiei sale istorice sau ale miracolelor şi învierii sale. Habar n-avem şi nici nu are importanţă dacă Papesa Ioana a avut vreodată un trup de carne, după cum nici persoana istorică a lui Isus nu este şi nu ar trebui să fie cea care justifică raţiunea de a exista a bisericilor creştine sau a creaţiilor artistice care o invocă. Exponenţii Vaticanului însă şi-au permis să protesteze la adresa filmului Pope Joan prevalându-se de faptul că nu există mărturii sau dovezi ale existenţei sale mundane. Păi ce, dovezi ale existenţei lui Isus există? Şi totuşi mai bine de jumătate din creaţiile lumii occidentale îi sunt dedicate şi nimeni nu ridică pretenţia de ”verificare” sau ”chestionare” a surselor. Credinţa în existenţa legendarei papese este la fel de justificată, de legitimă ca oricare alta. Nu există probe palpabile care să ateste vreo legendă pe lume. Tocmai de aceea trăirile şi convingerile mistice aparţin domeniului credinţei. Iar dreptul de a exprima printr-o formă artistică sau ritualică o credinţă este al oricui.

Pe acelaşi criteriu al neverosimilităţii sau non-corespondenţei istorice catolicii ar putea blama filme dedicate unor eroi ai mitologiilor africane, sudamericane, asiatice… Cu aceeaşi aroganţă cu care a anatemizat secole de-a rândul orice altă credinţă, etichetând-o drept păgână, biserica catolică se asmute vocal şi în zilele noastre asupra filmului Pope Joan, sugerând că ar fi o erezie. Din perspectiva unui credincios eretică sau păgână este orice mitologie ale cărei rădăcini nu se află în cultul la care subscrie. Şi totuşi credinciosul nu are decât dreptul la o credinţă sau la câte vrea, nu şi dreptul de a anatemiza credinţele altora. Credinciosul e nevoit, într-o civilizaţie umanistă, să convieţuiască paşnic cu credinţele celorlalţi.

Pe acelaşi criteriu exponenţii papalităţii ar putea califica drept erezii şi cărţile lui Dostoievski, pentru că nu cadrează întru totul cu dogmele catolice. Ar putea protesta şi la adresa filmelor cu Harry Potter sau împotriva celui cu 101 Dalmaţieni, că doar nu există probe că povestea ar fi reală… O fi existat o nebună care o fi vrut să îşi facă o haină din blana unor bieţi căţeluşi, o fi furat câţiva, dar poate nu chiar 99. S-ar putea inflama şi la filmele care ilustrează legenda Ioanei D Arc, că doar tot legendă e. Dar nu, biserica s-a simţit direct lezată, atacată prin faptul că povestea Papesei îi subminează autoritatea, într-un anume sens, oferind publicului o cheie de lectură a doctrinei creştine contrară oricăror concepţii misogine. Practic o formă de creştinism umanist, într-o lume occidentală în care femeile se emancipează pe zi ce trece, ar putea detrona dogmele arhaice ultraîmbibate de misoginie. Ce crimă a făcut, la nivel de mesaj, acest film? A afirmat că femeile ar trebui să aibă aceleaşi drepturi şi acelaşi statut în faţa divinităţii ca şi bărbaţii. A afirmat că femeia e om, aşadar o fiinţă spiritualizată, de acelaşi rang ontologic cu bărbatul. A afirmat că harul preoţiei a fost atribuit bărbaţilor într-un mod ilicit, abuziv, în virtutea unor principii care nu sunt de sorginte creştină, ci mult mai degrabă păgână. Faptul că biserica le-a refuzat femeilor dreptul la educaţie secole de-a rândul este o barbarie şi nicidecum o extensie a moralei creştine. Nu e nimic creştin, nimic care să aibă de-a face cu morala creştină în dispreţul purulent pe care bărbaţii l-au arătat faţă de femei, profitând de forţa lor fizică, de faptul că le puteau agresa, silui şi ţine sub teroare. Să ne gândim doar la faptul că în societăţile fundamentalist religioase, în continuare femeile sunt supuse aceluiaşi tratament. Prin acest film care, insist, este ecranizarea unei legende, clerul e pus la zidul infamiei şi arătat cu degetul. Este un film filo-creştin însă foarte critic la adresa dogmelor religioase şi interpretărilor clericale. Care este diferenţa dintre biserica lui Cristos şi cea a celor care l-au răstignit? Cu ce sunt mai buni cei care fac crime, abuzuri şi discriminări în numele Lui decât cei care o făc negându-l? Se simte oare Isus reprezentat de papi pe pământ sau mai degrabă ponegrit prin faptele acestora? Ceea ce sugerează filmul este că biserica – instrument al puterii – a convertit şi pervertit mesajul cristic, l-a adaptat insidios propriilor ţeluri şi interese. Nu e nimic original sau inedit în această idee. Faptul că la scară istorică biserica a avut mai ales un rol politic este o realitate incontestabilă. Ceea ce este special în film ţine de ingenuitatea naraţiunii. Nu cunosc nici o altă creaţie cinematografică sau literară care să expună, cu o atare forţă a evidenţei, o problemă ultradisputată şi disecată de-a lungul unor milenii de civilizaţie. Chiar atât de simplu e: femeia e om şi pentru a fi responsabilă trebuie să fie liberă să aleagă. Femeia poate avea orice har omenesc, inclusiv cel al preoţiei. Femeia are dreptul la cunoaştere în calitate de om. Are dreptul să fie mai mult decât o slujitoare analfabetă a bărbatului. Ce anume găsesc reprezentanţii catolicismului nociv şi ultragiant într-un astfel de mesaj?

Tocmai faptul că e o legendă în joc şi nu un fapt istoric conferă mesajului o greutate în plus. Caracterul mitologic plasează povestea într-un plan abstract, ideatic, simbolic, o transferă pe o coordonată transistorică, o transformă din biografie în parabolă. Nu s-a întâmplat atunci, în secolul VII, ci se întâmplă cândva undeva într-o lume distopică în care femeile ”nu au dreptul să înveţe, nici să îi înveţe pe alţii”, potrivit scripturilor religioase, în care cultul respectiv are rang de doctrină de stat. Se întâmplă acolo unde cupiditatea, frustrarea, vanitatea, cruzimea umană se autoservesc din Biblie cu ceea ce le convine, acolo unde răutatea, sadismul şi trufia umană aleg ce texte să fie declarate sacre ca să se poată manifesta, ”legitim”. Statutul de creatură secundară al femeii este o atrocitate culturală, o inepţie propovăduită de mai toate cultele religioase ale lumii, prin voinţa bărbaţilor şi cu consimţământul laş şi tacit al femeilor. Cum se poate împăca morala creştină a iubirii de aproapele cu nevroza misogină instituită pe calea dogmelor creştine este întrebarea cheie pe care o ridică filmul. Dispreţul şi fobia faţă de femei pot coexista cu principiile învăţăturii cristice?

Un film care să surprindă scene din mitologia greacă nu ar fi deranjat pentru că acele credinţe s-au stins, sunt doar nişte pâlpâiri ceţoase în conştiinţa contemporanilor. Pope Joan a deranjat pentru că apare într-un context în care din ce în ce mai multe femei creştine îşi cer dreptul la preoţie. Acum două sute de ani părea imposibil să existe o femeie academician, acum o sută de ani părea o anomalie femeia chirurg, acum cincizeci de ani părea imposibil să apară femei-dirijor şi iată că se întâmplă. Peste încă vreo câteva decenii probabil vom avea realmente o papesă la Vatican. Uneori sâmburele de realitate şi adevăr al legendelor încolţeşte şi dă roade.

 

 

 

 

 

 

American History X

Oamenii au registre de percepţie a violenţei foarte diferite în plan imaginar, iar când violenţa este ilustrată în opere de artă, în literatură sau producţii cinematografice, ceea ce pentru unul poate fi de nesuportat pentru altul poate fi un simplu joc de idei şi umbre.

Mi s-a întâmplat doar de două ori să fiu depăşită de violenţa ilustrată pe peliculă. Să mă urmărească apoi, chiar şi trează fiind, o stare de coşmar: atunci când am văzut ecranizarea din 1984 cu John Hurt a romanului lui Orwell ”1984” şi apoi, câţiva ani mai târziu, când am văzut ”Portocala mecanică”, două filme care au făcut vâlvă altminteri, foarte bine cotate de critică. Am făcut destul de urât în cosecinţă, am avut stări de panică, insomnii, momente de angoasă şi teroare intimă, însă îmi amintesc perfect că îmi repetam în gând că răul din aceste filme, contagios, are o componentă demonică, nu este un rău de sorginte umană asemeni celui imortalizat în majoritatea cărţilor, spectacolelor şi filmelor. Am încercat să mă fac înţeleasă, dar se pare că n-am reuşit pentru că apropiaţii mei s-au străduit, în consecinţa mărturisirilor mele, să mă ţină departe de pelicule absolut inofensive, de-a dreptul duioase, în care apar niscaiva scene de violenţă cum ar fi American History X sau ”7” sau chiar delicioase poveşti despre Anticrist. Nu îmi dau seama ce socoteli şi-a făcut Yves când a găsit de cuviinţă să mă convingă să văd ”Crash”, în schimb a refuzat categoric să vizionăm împreună ”American History X ” care este un film pe aceeaşi temă, făcut într-o manieră asemănătoare, cu fix aceeaşi doză de violenţă, cu acelaşi mesaj umanisto-pacifist în background etc.  E clar că nu m-am făcut înţeleasă, pentru că violenţa din ”Fight Club”, de exemplu, atinge nişte piscuri, iar eu am receptat filmul într-o cheie de parabolă, foarte reuşită, am văzut în el idei şi umbre, subiecte de meditaţie, o satiră socială savuroasă şi nicidecum bălţi de sânge. Diabolicul, aşa cum îl resimt, nu e nici măcar cel din operele religioase sau din filmele cu posedaţi, care îmi par la rândul lor, pitoreşti : au ceva de basm, prezintă un monstruos mitologic care face şi el parte cumva din natură sau din subteranele culturii. Răul care mă înspăimântă pe mine este unul contra-uman şi total gratuit, unul a cărui miză pare să fie tocmai extincţia substanţei umane. Albii care împuşcă negrii şi negrii care împuşcă albi prin filmele despre rasism sunt toţi victime ale urii rasiale, sunt violenţi de frică sau de disperare. Răul pe care îl propagă are rădăcini cât se poate de umane. Pe când răul din ”Portocala mecanică” este unul nejustificat de resentimente, de frustrări, de ură, este însăşi esenţa perversiunii, unde perversiunea este forma ultimă a violenţei, cea care dezumanizează, iar cel mai supărător la acest film este, din punctul meu de vedere, faptul că nu face recurs în subsidiar la vreo morală umanistă, nu se raportează la ideal ci la haos, nu are în spate un sistem de referinţă care să îi confere, direct sau indirect, un mesaj benefic, este un film rău despre rău şi care nu contrapune răului nici o soluţie şi nici o alternativă. Nici în ”1984” nu există salvare, posibilităţi de evadare din imperiul răului sau vreo explicaţie de factură psihiatrică aptă să justifice cruzimea şi atrocitatea. Doar o voinţă diabolică poate face din rău un scop în sine. În majoritatea creaţiilor cinematografice care tratează chestiunea violenţei răul nu este decât în planul mijlocelor. Rasiştii, misoginii, homofobii cred, atunci când acţionează vindicativ agresiv, că fac bine,  că luptă pentru o cauză bună. Războaiele umane sunt, toate, într-un anume sens iniţiate în numele unei valori anume sau unei raţiuni care evocă un tip de bine. Mai toate formele de violenţă umane se hrănesc din acest dualism act-scop şi din această discrepanţă abisală dintre ţel şi mijloace. Ieri am văzut de capul meu American History X, un film excepţional şi totodată indulgent cu condiţia umană, care focalizează acest gen de violenţă. Personajele au chiar ceva fragil şi sentimental, sunt perfect acoperite psihologic în acţiunile lor ce propagă şi amplifică agresiunea şi conflictul. Din iubire şi angoasă faţă de pericolul care îi pândeşte pe cei dragi, din revoltă faţă de moartea absurdă a tatălui, dintr-un amestec inflamabil de iubire şi spaimă tânărul neo-nazist din film devine militant şi  violent. Filmul, nu doar că nu m-a umplut de anxietăţi, m-a încântat de-a dreptul… Convertirea personajului principal este fabulos realizată.

În schimb, în ”Portocala Mecanică” răul nu are rădăcini în sentimente omeneşti ci într-un vid de sentiment, este un rău-aspiraţie, un scop în sine, un rău câtuşi de puţin dual. În această distincţie dintre răul care se ridică peste scheletul binelui şi îl parazitează şi cel pur care subzistă dincolo de orice sens al binelui constă diferenţa dintre uman şi diabolic.

Diabolicul mitologic are ceva din lupta dintre elementele cosmice primare, e un tip de combustie cosmică demnă de pus în ramă într-un muzeu al filosofiei buddiste. Însă diabolicul despre care vorbesc aici nu are nimic ”natural”, după cum nu e nici omenesc, nici bestial, nu e alimentat nici de frică nici de patimă nici de răzbunare nici de foame nici măcar de ură (ura este un sentiment gestionat şi el, ca toate celelalte, de o funcţie a valorii) ci de o misterioasă forţă tenebroasă care sfidează ordinea cosmică şi orice sens posibil. Cutremurul ucide, dar nu e o expresie a răului, ci o forţă a naturii. Rasistul ucide, dar de cele mai multe ori o face din grijă şi dragoste pentru ai lui. Misoginul ucide, dar de cele mai multe ori ajunge misogin din iubire dezamăgită sau rănită pentru femei, din cauză că le-a idealizat sau a investit prea mult cândva în ele. Nu există rău natural care să nu aibă o cauză fizică, metafizică, psihologică, o cauză însemnând totodată şi un sens. Cutremurul echilibrează faliile tectonice, el nu intenţionează să ucidă. Rasistul din American History X nu e un ucigaş cu vocaţie, el nu vrea să omoare ci ar fi vrut ca tatăl lui să nu fi fost împuşcat. Tot ce face în consecinţă este din revoltă, din suferinţă, din teroare… Desigur, nu tot ce are sau conferă sens e şi de dorit sau benefic. Însă răul natural ţine de un lanţ determinist, de o înseriere de consecinţe. Pe când cel pe care îl numesc diabolic nu are nici o tangenţă cu necesitatea, cu determinismul, este unul gratuit: perfect evitabil. Când eşti un copil de bani gata răsfăţat poţi evita fără probleme să violezi, să umileşti din plăcere sadică. Când ai avut un tată care a murit la Auschwitz e mai greu să simpatizezi germanii. Dacă un copil al cărui părinte a fost victima holocaustului se apucă să omoare nemţi, nu îl încurajezi, dar îl înţelegi… American History X e un film chiar prea blând şi înţelegător pentru că justifică demenţa personajului şi îi plasează toate actele într-un cadru de nebunie temporară.

Ceea ce nu suport să văd sau să citesc (culmea ”1984” filmul e mai tenebros decât cartea) sunt ilustrări ale maleficului fără comentarii, justificări sau invocaţii implicite ale binelui. Dacă mai sunt şi alte filme sau cărţi gen ”Portocala mecanica ” e bine să fiu avertizată să nu intru în contact cu ele.

Filmul sărac şi noul val de cineaşti

Faptul că a obţinut la renumitul festival de film din Moscova Premiul Special al Juruiului este o recomandare arhisuficientă pentru ca un film cu buget mic, fără artificii de acţiune, fără intrigi rocamboleşti, fără efecte speciale, fără decoruri şi fără muzică, să devină o atracţie culturală. Aviz cinefililor, este vorba despre o nouă producţie românească, semnată de Tiberiu Iordan şi Mihai Ionescu: http://www.desprealtemame.ro/

În replică la ”teatrul sărac” al lui Grotovski tinerii cineaşti români ne arată cum e posibil un film ”sărac” de calitate, curajos, care sfidează clişeele şi convenienţele de limbaj cinematografic « de succes » şi care îşi croieşte propriul drum pe un teren încă nedesţelenit prin părţile noastre. Dacă se poate face teatru din deşeuri cu o mână de actori, slab plătiţi, se poate face şi film, la o adică, singura condiţie fiind aceea a devoţiunii şi implicării protagoniştilor.

”Despre alte mame” este o parabolă care abordeaza tema aşteptării, într-o cheie de cine-verite şi în care noţiunea de mamă este trecută prin filtrul unor multiple unghiuri subiective şi reprezentări. Eroii filmului sunt anti-eroi, prezentaţi, însă, cu simpatie şi căldură şi nu în virtutea concepţiei care face din astfel de personaje nişte creaturi deplorabile, nesuferite, care strârnesc repulsie sau lehamite. Sunt nişte loseri cu farmec şi cu haz, portretizaţi cu un soi de tandreţe şi complicitate.

Avem de-a face cu un film în film, cu elemente de docu-dramă şi cu toate sortimentele de comic : de limbaj, de situaţie, de caracter, cu multe poante textuale şi cu o lectură ironică a contextului narativ. De asemenea ne întâlnim cu imagini tipic româneşti, cu mostre de umor neaoş sau cu ambianţa socială demotivantă în care sunt nevoiţi să trăiască, să muncească, să spere, să aştepte, tinerii din ziua de azi. Ceea ce ne scoate însă din parametrii atmosferei de documentar este implicarea realizatorilor, apropierea pe care ne-o sugerează volutele filmării, unghiul subiectiv al regizorului care se suprapune peste cel al personajelor. Jocul actorilor este foarte bine condus şi probează o naturaleţe şi o spontaneitate de tip contingent care condimentează pelicula, conferindu-i veridicitate. Există momente savuroase cum ar fi cel în care un vagabond dotat cu chitară spune pe ritm de rap bancuri cu Bulă sau replici memorabile cum ar fi: „atunci cand nu faci nimic, oare cand termini?”, ”muncim puţin în pauza de bere”, etc.

Inspirat de un caz real din viaţa marelui regizor polonez Krzysztof Kieslowski, povestit într-un interviu, subiectul filmului surprinde o echipă restrânsă de realizatori care fac un documentar despre oameni care aşteaptă. La un moment sunt surpinşi de nişte poliţişti care le cer să să le prezinte materialul filmat ca să verifice dacă nu cumva există înregistrat întâmplător pe peliculă ceva care ar putea constitui dovada unei crime. Spre deosebire de situaţia relatată de artistul polonez, în care poliţia nu descoperise nimic relevant, în filmul care face aluzie la ea, rezultatul investigaţiilor este unul fructuos, iar criminala este demascată deoarce fusese filmată, involuntar, de membri echipei de cineaşti într-un cadru descriptiv al atmosferei din gară.

Dar nu există intenţia unei intrigi plasate în jurul acestui eveniment poliţist. Filmul este un poem în proză despre aşteptare şi, poate, în subsidiar, despre aşteptările, mai mereu neîmplinite, ale mamelor.

 

 

“AGORA”

Hypatia

Am citit astăzi o groază de cronici şi articole în toate limbile cunoscute despre filmul dedicat gânditoarei şi femeii de ştiință care a fost Hypatia, film care poartă numele de ”Agora”. Recomandarile sunt, în marea majoritate, pozitive, comentariile pertinente, dar simțeam că toate trec pe lângă ceva care ar trebui numit, că unghiul de abordare e forțat sau că eludează un ce nedesluşit… ”Elipsa” probabil! (zic pentru cei care au vazut filmul). Cât sunt eu de feministă şi de agnostică şi de certată cu bisericile şi religiile, de iubitoare de filosofie, nu cred că o lectură a filmului în cheia: „violenței mistice” sau a cruzimii ignoranței la adresa înțelepciunii este altfel decât reducționistă. Violențe, crime şi fărădelegi au fost făcute deopotrivă şi în numele ştiinței, şi în numele cunoaşterii şi în numele artei; în numele oricărei valori, virtuți sau ideologii au fost comise acte de demență şi fanatism. Ateismul a făcut victime ca şi fundamentalismul religios. Stalin omora invocând lipsa lui Dumnezeu aşa cum alții omorau pe socoteala lui. Când reuşeşti să treci prin pădurea ispitelor partizane şi să ieşi din ea nevătămat sau doar cu niscaiva entorse de gândire, nu mai vezi în încăierările religioase care se lasă cu vărsare de sânge forme de violență mistică, după cum în faptul că o haită de masculi înarmați lovesc atroce o femeie sau o violează sau o ucid nu mai desluşeşti o expresie a unor porniri misogine, ci forme de turbare pură, socială. Nu ştiu dacă povestea cinematografică a Hypatiei este o propunere de reflecție asupra isteriei colective care se instalează inevitabil în preajma unui cult religios nou consacrat, asupra abuzurilor patriarhatului sau asupra nesăbuinței cu care o gloată furibundă, înfierbântată de ură se năpusteşte asupra unui gânditor paşnic pe care îl detestă pentru că îi adulmecă puterea superioară şi neînțelegându-i-o, de teamă, acționează criminal bezemetic, nu cred că este un film despre un tip de violență anume, gestată într-un context care se cere dezvăluit, ci, asemeni producțiilor cinematografice ale lui Mel Gibson, este un film despre fiara din om, despre pornirile incontrolabile ale mulțimilor, despre ”violența maselor”. Apocalypto descrie un climat asemănător şi ne atrage atenția ”că oamenii secretă inumanul” (cum spunea Sartre) şi că nu are importanță ce pretexte, rațiuni sau non-rațiuni stau în spatele crimelor, războaielor, persecuțiilor, pentru că aceste pretexte nu sunt decât travestiuri ale violenței, ele nu o justifică, o camuflează.

Pe Hypatia ar fi ucis-o şi oamenii lui Stalin, nu doar acei barbari care îşi ziceau creştini. Ar fi ucis-o şi inchizitorii evului mediu, dar probabil şi satrapii lui Socrate şi naziştii şi fasciştii şi oricine ar fi văzut în libertatea şi înălțimea spiritului său o amenințare.

Mai degrabă o interpretare din gama celei livrate de Rene Girard în ”țapul ispăşitor” ar fi aplicabilă filmului. Psihologia persecutorului colectiv este mereu aceeaşi. Majoritatea cronicilor vorbesc despre Agora ca despre un film care sugerează că violența provine din religiozitate, ceea ce este o interpretare forțată. Mai degrabă putem înțelege din peliculă că religiozitatea nu reuşeşte să fie un antidot al violenței şi că, în anumite cazuri, o poate potența sau accentua, în vreme ce rațiunea ar putea-o dezactiva. Dar nici aceasta nu cred că este cheia filmului. Ar fi relativ simplist şi nu e cazul. Nu ni se dau răspunsuri pe tavă şi nici lecții despre dreptate, ni se arată doar prăpastia dintre idealul şi miza unei religii şi faptele josnice ale discipolilor care intră perfect în contradicție cu acestea. Ni se arată că binele constă în a face ceea ce crezi şi afirmi că e bine, iar răul constă în a acționa impulsiv în pofida oricărei credințe, răul constă în a rata transpunerea în act a propriilor repere morale sau ideologice. Ni se arată că Hypatia făcea ceea ce gândea în vreme ce persecutorii ei se revendicau dintr-o religie a iertării făcând crime din răzbunare. Hypatia are ceva din Isus, e în mod deliberat portretizată după chipul şi asemănarea lui, sugerându-ni-se că ea, asemeni învățătorului, era o pacifistă inofensivă, înțeleaptă, care propovăduia o doctrină a iubirii frățeşti între oameni. Hypatia putea fi la fel de bine schingiuită şi omorâtă de adepții cultului Hypatiei, aceasta e ideea filmului. Creştinii nu erau creştini, după cum nici ucenicii ei într-ale filosofării nu au devenit filosofi ci călăi. Hypatia este povestea lui Cristos care e răstignit de data aceasta în trup de femeie. Este povestea unui inocent, înzestrat cu puterea de a fi uman până la capăt, sacrificat pe altarul violenței colective. Hypatia este o ”fiică a Omului” ucisă cu bestialitate de cei care au ratat umanitatea. Naufragiul în afara umanității se poate petrece în nenumărate moduri. O credință, o carte, o formă de cunoaştere ne pot oare salva de creatura violentă care clocoteşte mocnit în fiecare dintre noi ? e întrebarea pe care o ridică filmul şi o lasă în puncte de suspensie.

 

 

 

 

 

 

 

Un Tablou de Artemisia Gentileschi

________________________________________

 

 

Dacă pricepem de ce a fost omorâtă Hypatia, vom înțelege şi de ce a fost condamnat Socrate şi de ce a fost arsă pe rug Ioana D’Arc şi de ce a fost răstignit Isus. Agora nu are un scenariu tezist. Ni se arată naufragiul omului în inumanitate şi ne lasă să căutăm singuri formula salvării.

 

 

Un film care merită văzut!

AGORA

http://www.youtube.com/watch?v=RbuEhwselE0&feature=player_embedded#

Nu trebuie să uităm că prin foc şi spadă a fost impus popoarelor creştinismul.

Un film umanist despre crimele şi fărădelegile unora dintre primii aşa zişi creştini. Avem tendinţa să pomenim doar Inchiziţia când facem referire la cruzimile şi genocidul înfăptuit istoric de creştini. Cum să îi numim altfel? Desigur nu creştinimul e de vină pentru faptele atroce ale unor instituţii clericale sau ale unor fanatici, dar dacă ei îşi spun creştini, de ce să le dăm alt nume?

Filmul are şi accente feministe, foarte nuanţat expuse. Da. Frumos!

Cele mai bune seriale de televiziune

HOUSE MD

Am avut ceva polemici cu anumiţi doctori legate de cazurile prezentate în  celebrul serial House MD, ei susţinând că respectivele situaţii şi deznodăminte medicale sunt neverosimile sau, în tot cazul, că medicina nu a ajuns atât de departe încât să le poate rezolva aşa cum ni se arată în film. Ceea ce m-a surpins a fost că toţi aceşti medici s-au raportat la serial ca la un documentar de tip „discovery”, l-au asimilat într-o cheie întru totul realistă. Din punctul meu de vedere (asta mi-a fost percepţia încă de la primul episod) House MD este o specie pură de film science fiction. Cine ştie, poate că peste 50 de ani doctorilor li se va părea „depăşit” ceea ce acum califică drept „imposibil”. Că filmul este foarte documentat ştiinţific nu încape nici o îndoială. Însă reperele şi referinţele medicale sunt trecute prin filtrul fanteziei, sunt prelucrate în spiritul literaturii şi cinematografiei de anticipaţie. Un film SF pe teme medicale este departe de a fi o anomalie în perimetrul genului. E drept că relizatorii lui nu şi-au categorisit creaţia, poate şi pentru că li se părea tautologic să o facă…

House MD este, însă, mai mult decât o ficţiune ştiinţifică. Spectaculosul şi totodată autenticul filmului rezidă în viziunea, mă încumet să o spun, filosofică a eroului principal. House e o personalitate cât se poate de veridică şi de complexă, înzestrată cu o luciditate şi cu un cinism de tip Camusian, fapt foarte rar întâlnit la personajele de film. House are întotdeauna dreptate pentru simplul fapt că e singurul care gândeşte, care iese din canonul tipic personajelor holywoodiene, construite, de regulă, schematic, în jurul câtorva clişee psihologice sau morale. A gândi este un act superior oricărei determinări psihologice, un act imprevizibil, singular, neîncadrabil. Dacă majoritatea eroilor de film american sunt uşor de asimilat unei categorii generice delimitate pe criterii psihologice, House scapă acestor determinări; singurul mod în care poate fi caracterizat se înscrie într-un filon filosofic. Acesta este însă House din primele episoade… În partea a doua a serialului, realizatorii au căzut în capcana de a încerca să justifice psihologic caracterul lui House şi au transformat un personaj fabulos într-un stereotip. S-a încercat transformarea unui exemplar uman purtător al însemnelor unei excitante revolte existenţiale într-un sentimental ordinar, plicticos şi patetic. „E cinic pentru că e drogat” se hotărăşte să ne spună filmul la un moment dat. Greşit. Era frumos şi adevărat aşa cinic şi nihilist şi neîmpăcat, era aproape viu… şi a căzut din om în personaj. În încercarea, imberbă, de a moraliza într-un sens comun şi grosier, redimensionând ce era deja moral la un nivel subtil şi profund, creatorii filmului au ratat pariul cu arta, ştiinţa şi posteritatea. Poate că din punct de vedere medical existau în scenariu lacune, hibe, chestiuni trase de păr, însă din punct de vedere filosofic filmul avea o miză uluitoare. Ceea ce ar fi putut fi cel mai bun şi mai original serial al zilelor noastre a devenit, după dezintoxicarea lui House, o banală telenovelă. Încă de la jumătatea filmului scenariştii au dat semne că vor „să-l omoare” pe House. A fost un moment de cotitură în care mi-a venit să plâng de ciudă. Intrasem cu totul în jocul virutal, mi se părea că House există, că e posibil în realitate, atât părea de uman, însă scenariştii au decis să facă anumite concesii publicului lacrimogen şi, preţ de un episod, au făcut din el o caricatură, un banal şi neverosimil altminteri doctoraş drăgăstos şi impresionabil… Un medic de calibrul lui, dacă se implică emoţional, ori îşi pierde minţile într-un mod lamentabil ori ratează cazuri ori devine ridicol ori toate la un loc. Detaşarea e esenţială ca să poţi face minuni în medicină. Fapt e că în acel punct de răscruce House a devenit incoerent… Tot ceea stătea în picioare justificând până la ultimele detalii comportamentul lui s-a prăbuşit într-o baltă de sentimentalism. Dacă se hotărau să îl împuşte şi să termine serialul n-aş fi suferit, dar aşa mi s-a părut că l-au omorât pe House într-un mod nedemn pentru ceea ce făcuseră din el creatorii lui. Au omorât un om posibil şi l-au înlocuit cu o fantoşă cinematografică. L-au înviat apoi preţ de câteva episoade pentru a-l înjunghia din nou. Deja vraja se rupsese. Caracterul lui devenise instabil şi confuz. Era în toate felurile. S-a marşat excesiv pe ideea „recuperării lui”, deşi iniţial era perfect. Cum să remediezi desăvârşirea? Accidental sau nu, autorii filmului reuşiseră să conceapă un personaj întru totul credibil şi s-au apucat să îl descompună, să-l recreeze, ceea ce i-a deteriorat şi forţa şi puterea de convingere. Faptul că era drogat sau nu e total irelevant în privinţa felului său de a gândi lumea, de a se raporta la ea. Un medic genial putea fi preabine aşa şi fără să se îndoape cu analgezice. Şi dacă se droga ce?! Ideea, absolut tâmpită, a realizatorilor a fost să susţină că nihilismul lui era un efect secundar al dopării… Ca şi cum cinicul ar fi o specie umană rea, nerecomandabilă. Ca şi cum omul, pe cale naturală, ar fi o creatură optimistă, duioasă, bleagă, sugestionabilă, îndrăgostită de lume şi de oameni. Ca şi cum un medic face medicină din dragoste de semeni şi abia apoi din raţiuni de război cu boala şi cu moartea… Ca şi cum mai toţi doctorii sunt calzi, prietenoşi, plini de compasiune. În realitate sunt exact pe dos şi aşa şi trebuie să fie. Compasiunea şi căldura unui medic nu te ajută să scapi de cancer, cunoştinţele şi îndemânarea lui, însă, da. În medicină, în ştiinţă, în drept şi chiar în artă (iată cazul!) trebuie să ai mintea limpede şi sânge rece. De unde şi expresia „glacialitate chirurgicală”. Sentimentalismul e dăunător în chirurgie. Şi apoi, sentimentul, chiar şi în tratatele de psihologie, e considerat funcţie a valorii şi nu implicare siropoasă, care îţi înceţoşează gândurile.

Concesiile acestea pe care autorii de film le fac publicului larg sunt vicioase. În loc să încerce să educe publicul, cedează în faţa simţului comun.

House rămâne un film bun datorită primelor serii… Restul e discutabil.

Desigur senzatia de veridic pe care o încercăm în faţa artei e dată de coincidenţa dintre nivelul nostru de reprezentări ale realului şi cel ilustrat în şi prin operă… Dacă felul în care concepe cineva realitatea este superior celui in care realul apare reflectat într-o telenovelă, respectiva reprezentare îi va apărea strident reducţionistă, neverosimilă, trucată până la penibil… Spunem despre o carte sau despre un film că sunt autentice în măsura în care noţiunea de lume pe care acestea o înfăţişează coincide într-o mare măsură cu noţiunea noastră proprie de lume. Poate că House, din partea a doua a serialului, nu e „imposibil” ci doar neverosimil din perspectiva mea critică, aşa cum le apar dubitabile doctorilor reali aspectele strict medicale ale filmului. Poate că unul dintre ei ar obiecta că filmul este totodată şi o „ficţiune filosofică” pe care trebuie să o rumeg ca atare. Poate că una dintre ideile filmului este că„ poţi să ajungi un filosof ratat dintr-unul cu potenţial de geniu”. Hm. Poate… În acest caz ar fi vorba de o decădere a personajului, morală şi intelectuală, în urma unui tip de dresaj social (nu este doar dezintoxicat ci şi spălat la creier în clinica de psihiatrie unde e internat forţat) şi, dacă ar fi să fie aşa, filmul ar căpăta nişte spectaculoase tuşe orweliene, care i-ar restitui, întragă, aura de serial-minune. Dar mă tem că americanii n-ar putea accepta că nihilismul, practicat la un anumit nivel de conştiinţă, este o virtute.

OUTER LIMITS

Al doilea serial despre care vreau să vorbesc rulează, în româneşte, sub titlul „La limita imposibilului”, cel original fiind „Outer limits” (remake 1995).

O creaţie profundă, răscolitoare şi aptă să nască întrebări are întotdeauna un subtrat alegoric, are proprietăţi de parabolă. Majoritatea producţiilor SF de calitate aşa sunt.

Filmul constă într-o serie de ecranizări ale unor celebre romane sau nuvele SF, fiecare episod având un subiect autonom. Teme cu greutate cum sunt: atracţia şi beţia puterii, dreptul de a difuza descoperiri ştiinţifice pentru care umanitatea nu e pregătită, conştiinţa celor aflaţi în comă, posibilitatea ca viaţa inteligentă să existe şi sub alte forme decât cele biologice pe bază de carbon, tentaţia de a evada din lume, mecanisme electronice care ne-ar putea anihila ca specie, clonarea, simularea realului, puterea ca drog şi încă multe altele fac obiectul acestor bijuterii cinematografice.

În filme sunt distribuiţi actori de marcă, regia, mai precis regiile sunt bune, dar ceea ce surpinde şi atinge uneori chiar excelenţa este mai totdeauna scenariul. Acest serial este o pildă vie a faptului că literatura, concepută ca atare, e mai bogată în semnificaţii decât cea specializată, gândită de la început pentru film. Senariştii ar trebui, nu neapărat să se orienteze spre ecranizări, ci să scrie mai întâi în proză subiectul unui film, dar nu sub formă de sinopsis sau treatment după cum se practică, ci de creaţie epică, închegată. Naraţiunea pretinde un anumit nivel de profunzime, complexitate şi subtilitate în tratarea temelor. E formă de artă mai introvertită decât filmul şi de aceea mai analitică; forează mai la adâncime.

Nu toate ecranizările reuşesc să rivalizeze în mod fericit cu cărţile din care se revendică. Însă această serie de ecranizări e la înălţimea creaţiei livreşti.

Louis Kahn descrie fenomenul germinativ al gustului: acesta ia viaţă din modelul implicit pe care îl reprezintă opera de artă. Ceea ce formează gustul e existenţa operei.  Gustul este un apetit, o nevoie, o formă de foame, o poftă. Nu putem pofti un lucru a cărui experienţă nu am avut-o niciodată.  După cum nota Kahn: “Creaţia artistică nu constă în satisfacerea unei nevoi ci în producerea unei nevoi. Nimeni n-a avut nevoie de simfonia a 5-a a lui Beethoven până când n-a fost creată. După care aceea n-am mai putut trăi fără ea”.

Acest serial SF are un limbaj propriu şi unitar, insolit: propune publicului altceva decât e obişnuit să vizioneze, creează o nevoie, o dependenţă. E atât de original încât nu poate fi comparat cu nici o altă producţie cinematografică, iar marele său merit constră în faptul că reuşeşte să atingă o unitate de stil în mijloacele de expresie, chiar dacă sursele de inspiraţie sunt cărţi şi povestori ale unor autori diferiţi atât prin universul de idei cât şi prin registrul literar.

Ideea în sine este salutară. Realizatorii serialului au reuşit să demonstreze exemplar că se poate face film de artă şi fără mijloace ultracostisitoare; că efectele speciale sunt menite să servească un fir ideatic şi nu să îi mascheze lipsa, că o naraţiune cinematografică bine dozată poate să spună, într-o oră, mai mult decât reuşesc altele, în trei.