Multiculturalism şi cultură globală

Cred că în mediile intelectuale româneşti planează o confuzie destul de supărătoare care poate erupe oricând în pusee de şovinism. Confuzia are loc între noţiunea de “cultură globală” perfect aplicabilă produselor mass media şi care este consecinţa directă a reţelei de comunicare planetare şi “multiculturalism”, noţiune aplicabilă acelor societăţi (în speţă cele postcoloniale, dar nu numai) care au asimilat multiple influenţe ale unor culturi naţionale distincte.

Puritanismul cultural pe care îl reclamă în general naţionaliştii, dar şi mulţi dintre tradiţionaliştii înfocaţi, este în primul rând o insultă adusă acelor popoare care se trag din strămoşi multietnici şi multinaţionali (e ca şi cum aceste neamuri ar avea o cultură de rang inferior sau impură) şi apoi o formă de sfidare la adresa unor realităţi istorice cărora le-au căzut victime atâtea şi atâtea neamuri: colonialismul şi imperialismul. Multiculturalismul a fost la origini, înainte de a deveni o platformă de idei în postmodernitate,  realitatea culturală a popoarelor colonizate (cucerite). Amerindienii din Quebec trăiesc într-un climat multicultural de sute de ani că, deh, asta e situaţia… Toate popoarele şi neamurile şi etniile de pe continentul American sunt în această situaţie. Societăţile lor sunt multiculturale de când au venit conchistadorii peste băştinaşi.  Ce, era pe alese?!

Ceea ce mă irită cel mai tare atunci când un adept al puritanismului cultural îşi ţine pledoaria este faptul că refuză să ţină cont de cele frapante evidenţe: ceea ce numim „culturi majore”, „dominante” sunt cele ale fostelor imperii sau naţiuni colonialiste. Spaniola se vorbeşte atât de mult în lume din cauza unor invadatori care au jefuit cultura şi bogăţiile băştinaşilor sudamericani, de exemplu. Spaniolii nu au avut o cultură mai puternică decât arabii ci comparabilă, dar ei, spre deosebire de arabi, au năvălit peste alte popoare şi le-au asimilat. Nu se ţine cont, de asemenea, nici de faptul că o cultură precum cea iniţială a coloniştilor s-a îmbogăţit în contact cu cea a colonizaţilor.

Îmi povestea o prietenă, în termeni anecdotici, că un britanic, cunoscut de-al ei, se lamenta că o omenire întreagă îi stâlceşte limba… M-am înfuriat de-a dreptul la auzul impertinenţei. Amica mea a încercat să-l scuze, să-mi spună că e un tip OK. Cum să fie OK un individ care gândeşte aşa, care nu ţine cont de motivul de fond pentru care o omenire întreagă „îi stâlceşte limba”? Poate îşi închipuie că om fi făcut cu toţii o pasiune pentru neamul lui cel superior, pentru cultura lui cea superioară… şi ne înfruptăm hoţeşte din poamele ei! who knows? Unde nu-mi stâlceşte mie româneasca măcar un chinez, un somalez…un englez acolo. Prietenul meu britanic, spre deosebire de exemplarul pomenit mai sus, se scuză graţios că abia de îngână un bună-ziua şi că ne conversăm în limba lui, „din păcate”(aşa spune). Doar celor care suferă de „puritanism cultural” nu le sunt evidente aceste lucruri. Cât de mult, de copilăreşte, ne bucurăm noi când dăm peste un străin care a auzit de Caragiale sau de Ionescu, de Eliade… Şi asta nu dintr-un complex cultural cum îşi închipuie aroganţii francofoni sau anglofoni ci din pură duioşie. Cu siguranţă acel străin a avut un contact ingenuu cu lumea românească şi nu unul „interesat”, tocmai pentru că a cunoaşte una alta despre România nu îţi oferă nici un avantaj. România nu e un paradis terestru. În România nu se emigrează masiv, ea nu este câtuşi de puţin o „ţară a tuturor posibilităţilor”. Putem privi ca pe un privilegiu acest fapt. Câţi dintre cei care stâlcesc limba distinsului şi ştiu câteva titluri de piese shakespeariene au făcut-o de voie şi nu de „nevoie”? Societăţile puternice economic care atrag puhoiul de emigranţi nu sunt curtate în primul rând din raţiuni culturale. Oare s-a întrebat distinsul puritan câte avantaje şi beneficii a avut şi are el, personal, de pe urma faptului că o omenire întreagă îi poceşte limba? S-a gândit cum ar fi fost dacă, ducându-se în Georgia, să zicem, vroia să cumpere o pâine şi, ghici ce? Nu ştia nimeni engleză din asta stricată.  Ar fi trebui să înveţe el georgiană, să fie el penibilul care se bâlbâie în limba altora. Urât.

            Revin la intelectualii români şi la puritanismul lor. Mulţi sunt chiar obtuzi, dar sunt şi unii care doar confundă noţiunile, care iau drept cultură de mase – multiculturalismul. Un exemplu cât se poate de clar de multiculturalism este muzica ţigănească. Mie una îmi place cel mai mult dintre toate formele de folclor ale lumii. Această muzică a preluat teme, motive, ritmuri şi sonorităţi specifice muzicii tradiţionale a popoarelor şi etniilor cu care au convieţuit ţiganii. Preferata mea, cea ţigănească-rusească e un hibrid, sublim. Flamenco, muzica ţiganilor spanioli, e şi ea un produs de sinteză, o creaţie multiculturală. Aş spune chiar că aceste forme de folclor-hibrid sunt mai spectaculoase şi mai complexe decât cele pure. Muzica spaniolă de influenţă maură bunăoară. La polul opus se află cultura-globală: behăiala sinistră de tip MTV. Nici o legătură între cele două forme de expresie.

Pe scurt, putem vorbi de multiculturalism încă din antichitate: arta etruscă, arta bizantină, arta romană sunt de factură multiculturală.

A. Mostre de multiculturalism:

 

Sculptură romană de influenţă greacă

 

Arhitectură Spaniolă de influenţă maură şi arabă: 

 

___________________________________

Picturi de Seabring Davis, artist amerindian 

 (influenţe ale picturii europene – expresionism dinamic)

 

________________________________________________________________________  

Paul Gaugain  

____________________________________________________________________________________

B. Mostre de cultură de mase globală:  

 _

____________________________________________________________________________________

            Elogierea culturilor „pure” e o insultă şi la adresa tuturor celor care provin din familii multinaţionale sau multietnice. Genetic vorbind, s-a dovedit că aceşti oameni sunt, nu doar mai frumoşi şi mai rezistenţi, dar şi mai flexibili în gândire, mai deschişi. Imixtiunea de rase a produs exemplare umane fascinante. Când ai un bunic chinez, unul britanic, unul spaniol şi unul portughez, te naşti în Grecia şi trăieşti în SUA, cam ce apartenenţă şi moşternire culturală ai?

Am impresia că, din cauza legilor care interzic discriminarea rasială, rasiştii incurabili s-au preschimbat în culturalişti şi îşi propagă mai departe dejecţiile gândirii în acelaşi registru.

Mi-a fost dat să aud din gura unor compatrioţi cu pretenţii chiar şi tâmpenii de genul: dacă vorbeşti cu accent de Quebec înseamnă că nu ştii franceză adevărată, pentru că aia „adevărată” e cea din Franţa, după cum engleza adevărată e cea „Oxford”.  Ca şi cum nativii francofoni din Senegal n-ar fi tot nativi francofoni! Mama voastră de şovini!

           

Dacă puritanii moderaţi dintre intelectualii români ar înţelege că toţi detestăm MTVul… şi că ne temem, cu toţii, de ravagiile culturii globale care târăşte sub tăvălugul ei milioane de suflete derutate, dacă ar înţelege că între dejecţiile din mass media mondială, ale propagandei societăţii de consum şi ceea ce putem numi, la modul cel mai propriu, expresie a multiculturalităţii e o diferenţă uriaşă, atunci poate că am reuşi să devenim şi noi contemporani cu restul lumii civilizate şi să nu ne mai uităm cu jind, cu un ochi la slănina englezească şi cu unul la măzărichea franţuzească, că nu e cazul.

 

Modernitate versus modernitate

 

Ideea, larg răspândită, cum că “modernii de azi sunt clasicii de mâine” are fundamente false. Modernismul nu poate fi considerat un gen, un curent generator de stiluri în cultură și în mentalitatea publică, în artă așa cum au fost Renașterea, Barocul, Romantismul, Clasicismul pentru simplul fapt că valorile în jurul cărora gravitează modernitatea au ca nucleu Noutatea, modernismul propagă MODE, este un apogeu al modei și un triumf al acesteia asupra perenității oricăror modele, forme sau valori. Altfel spus modernul îi pretinde noutății să domine și să subjuge, să subordoneze orice alt criteriu de valoare. Ceea ce în MODĂ a fost cândva ”avangardist” sau ”neconvențional” sau ”insolit” acum ține de ceea ce numim linie clasică. Moda din perioada Belle Epoque ne pare înduioșător de ”cuminte” și elegantă deși în timpul său a făcut furori, a șocat, a fost etichetată drept obraznică. Moda este cea care se transformă clasicizând formele anterioare. Moda fiind apanajul strict al Modernității. În cadrul modernității, ceea ce azi apare drept inedit, șocant, frapant, iconoclast, mâine poate fi considerat un loc comun, un conformism; n-aș spune model clasic tocmai pentru a evita confuzia de termeni. Dincolo de granițele mentalității moderne, lucrurile stau altfel. Clasicismul este un curent cultural axat pe o anumită concepție cosmogonică, axiologică, gnoseologică, alta decât cea care a generat romantismul, alta decât cea din care a descins barocul etc. O viziune asupra lumii împărtășită de o anumită generație sau suită de generații creeaza un curent cultural, însă nucleul dur al acestui curent constă într-un set de valori, idei, interpretări ale lumii, concepții despre bine și frumos, despre dreptate și armonie, despre formă și fond și nu într-un singur criteriu valorificant, total neutru din punct de vedere axiologic așa cum este ”noutatea”, criteriu care a consacrat lumea modernă. Nu putem compara o cultură care gravitează în jurul căutării echilibrului, manifestărilor armonice, estetismului formelor, aspirației spre idealitate bunăoară cu una care se învârte nebunește în jurul foamei de noutate. Nu avem nici un termen comparativ care să ne permită să cântărim cu aceeași balanță Clasicismul și Modernismul.

Până în era modernă noțiunea de clasic nu era asociată celei de canonic sau de model peren ca în zilele noastre. ”Clasicizarea” formelor moderne este un fenomen demn de un alt nume ; este un proces de triere, de selecție a formelor după considerente ce țin de o anumită orientare de gust a unei generații, de anumite tendințe prezente în gândirea academică sau comună. O pictură de Picasso nu va fi niciodată ”clasică” ci doar perenă. Un poem dadaist nu se poate ”clasiciza” nici ținut într-o cămară, la borcan, în saramură. O mobilă de tip IKEA, făcută din trei scânduri șlefuite și vopsite industrial, nu se va ”clasiciza” nici într-o mie de ani, dar nu va fi nici longevivă.

Faptul că simțul comun apreciază muzica simfonică, de cameră sau concertantă drept clasică e pur și simplu o gafă de limbaj. Clasici cu adevărat au fost vreo patru mari compozitori, deși unii muzicologi apreciază că doar doi. Muzica romanticilor pe care o numim arbitrar și nejustificat clasică sau behăielile pop mai languroase pe care cum tot nejustificat le clasificăm drept piese romantice sunt genuri care n-au nimic de a face cu porecla cu care le gratulează limbajul comun. Ceaikovski, Rachmaninov, Sibelius sunt romantici pur sânge, n-au nimic de-a face cu modelul clasic, cu formele și structurile propagate de arta clasică. Iar behăielile mai sus amintite pot fi calificate, cu indulgență, drept modele pseudo-muzicale moderne. Faptul că simțul comun e retardat, că îi ia atât de mult timp să asimileze un curent cultural încât atunci când îl digeră déjà respectivul curent nu mai face umbră pământului și în consecință ajunge să îi proiecteze fantoma asupra celui care îl succedă, e un handicap al capacității colective de reacție la stimuli culturali. Așa se explică cum de produse romantice sunt percepute drept clasice și produse moderne drept romantice. Abia în postmodernitate modernismul a devenit valoare a simțului comun. Abia acum trăim momentul în care nimeni nu se mai îndoiește de faptul că tot ce e ”la modă”, tot ce atentează la integitatea unor canoane, tot ce e ”ieșit din comun” e mai de preț decât orice reper valoric de altă natură. Practic postmodernitatea coincide cu momentul în care simțul comun și-a asumat doctrina modernității ca filosofie de viață, ca fundament existențial.

Una dintre cele mai bulversante consecințe ale orientării moderne este că modele și modelele pe care le generează – chiar și în artă – sunt mai perisabile și mai vulnerabile, sub aspectul alunecării în anacronic, decât cele ce aparțin altor epoci ale gândirii și simțirii culturale. Mai degrabă ne apare demodată creația unui suprarealist de duzină decât a unui discipol de-al lui Tiziano.

Rockul anilor 50 ne pare datat și ușor ridicol în vreme ce muzica lui Haydn ne sună mult mai contemporan… Curentele non-moderne au creat forme perene în vreme ce modernitatea, orientată exclusiv spre noutate, a creat forme de-modabile.

Dacă modernismul exalta inovația, postmodernismul care îi este urmaș de sânge, deconstruiește tot, până la ultima cărămidă.

Atunci când Hegel anunța profetic moartea Artei era blând și indulgent. Atunci când Matei Calinescu invoca cele cinci fețe ale modernității, atunci când Mihail Ralea sau Adrian Marino îi atribuiau trăirii, gândirii și mai ales esteticii moderne calități redutabile și suflu peren, trans-temporal, aveau în vedere promotorii modernismului, exponenții săi de primă sau a doua generație, care nu erau exclusiv ”creatori de modă”. Baudelaire nu era doar un creator de Modă. Stilul Belle Epoque a fost mai mult decât o modă. Chiar și suprarealismul păstra încă o legătură implicită, chiar dacă nemărturisită, cu fundamentele profunde ale gândirii romantice, cu simbolismul, cu mituri și viziuni ancestrale. Pe măsură ce Modernitatea a avansat în vârstă și a ”progresat” în intențiile iconoclaste a ajuns în impasul de a nu mai putea ”inova” și a trebuit să recurgă la deconstrucție. Lirismul este substituit în poezie de ”textuare” – concept lansat de Gheorghe Iova – versul alb este înlocuit de plăsmuiri pseudo-discursive, în arta plastică imagistica abstractă care putea fi descifrată în cheie simbolistă a fost înlocuită de colaj și de mixajul de forme arbitrare, muzica atonală a ajuns să recurgă la reproducerea zgomotului contingent, doar artele spectacolului sunt ceva mai conservatoare. Haosul tinde să cucerească tărâmurile artei încet, încet precum Nimicul din Povestea fără Sfârșit a lui Michael Ende care înfuleca lumea Fantasiei.

Modernitatea nu este contrariul tradiționalismului, după cum nu este nici reversul clasicismului. Este altceva. Aceste dihotomii au fundamente false. În centrul vital al trăirii și gândirii tradiționale nu stă ideea de ”vechi” așa cum tronează noutatea în inima modernității. Tradiția conservă și perpetuează ceea ce un popor sau o cultură a apreciat drept valoare sigură și, mai mult, drept sursă de expresie inepuizabilă, drept reflexie a celor eterne în lumea efemeră, în vreme ce modernitatea nu are un țel contrar ci unul de altă natură care o pune întrucâtva în situația ridicolă de a încerca să mumifice efemerul. Tradiția se articulează pe trăiri colective ancestrale, modernitatea pe o mentalitate colectivă însușită prin cogniție. Tradițiile descoperă lucrurile, lumea, rosturile și sensurile în vreme ce modernitatea le inventează ceea ce este altceva decât contrariul descoperirii. În modernitate nu există căutare de sine ci auto-inventare de aceea spun că dihotomia tradiție-modernitate e excesiv de speculativă. Ar fi reală dacă tradiția s-ar defini prin conservatorism, însă tradițiile s-au format pe cale organică prin depuneri genealogice culturale, prin consimțământul viu al unei colectivități, prin influența credințelelor, gusturilor și reveriilor colective și nu prin constrângeri canonice, printr-o dictatură a formei. Mai degrabă modernitatea impune dictatul și primatul formei prin tirania ”noutății”, acest embargo impus expresiei și formei poate lesne genera reprezentări facile, artificiale, neautentice. Noutatea ca element restrictiv al expresiei este un canon mai greu de suportat decât forma fixă a unui sonet sau a unei balade, spre exemplu. Imperativul pe care arta contemporană îl impune și anume acela de a șoca este mai greu de urmat și îndeplinit în mod autentic decât oricare dintre criteriile formale impuse de arta clasică figurativă, de arta antică sau baroc etc. Și asta pentru că Frumosul este o categorie arhetipală, nevoia de a exprima frumosul ține de fundamentele ființei umane, în vreme ce nevoia de a șoca nu există ca necesitate ontologică, este pur și simplu un implant, o dependență eventual însușită prin contagiune cu mediul. Manierismul era mai ușor de evitat în Renaștere… Imaginile cu care ne bombardează arta contemporană : fețe și trupuri însângerate, contorsionate, schingiuite, expresii violente ale urâtului sau răului, par toate produse de serie comparativ cu expresiile blajine și subtile ale frumosului și binelui din arta altor secole.

Din punctul meu de vedere postmodernismul a ajuns la fundul sacului. A ajuns la capătul lumii. Nu mai e nimic de făcut în direcția asta. Nu mai e nimic de inovat, nu mai e nimic de sfidat, de contestat, de ironizat sau deconstruit.

Am dat de curând pe internet peste un concurs european organizat de Muzeul Leopold din Viena. Tematica are în vedere ”prohibițiile din domeniul artei”. Îmi permit să declar demodat și retrograd și anacronic subiectul. Nu, nu există nici un fel de prohibiții în artă. Déjà un creator contemporan a furat pisoarul lui Duchamp din muzeu și și-a făcut nevoile în el. Se difuzează sub titlul de artă tot soiul de filme în care așa ziși artiști se automutilează. Am văzut un crucifix într-un borcan cu urină într-un mare centru cultural al lumii. Ce prohibiții ? Ce ar mai urma să vedem într-o expoziție de artă contemporană ? Un pedofil sau un zoofil în acțiune ? Un viol în direct ? O crimă ? Un act de canibalism ? Ca anume ne-ar mai putea șoca ? Expunerea exhibiționistă a osemintelor deshumate ale unor genii într-un spațiu muzeal? Un autodafe în văzul lumii? O disecție mică într-o galerie de artă? Ce limite ar mai putea fi ”transgresate”? Nu există nici un fel de prohibiții în arta contemporană, în afară de acele ”tabuuri” sociale care coincid cu noțiuni de drept comun.  Însăși tentativa de a lansa un concurs care să îndemne artiștii să mai inventeze sau invoce un gen de oroare care încă n-a fost ridicată la rang de reprezentare artistică îmi pare lamentabilă. Nu există cenzură în artă, exceptând cazul țărilor în care există dictaturi. Nu există mizerie a vieții sau a minții omenești care să nu fi fost capturată de artiștii contemporani și promovată ca exponat de muzeu, exceptând situații de tipul celor menționate mai sus. O cenzură, o limită a expresiei trebuie să existe. A-i îngrădi unui criminal dreptul de a ucide nu este o limitare a libertății de expresie, chit că așa simte el. A-i îngrădi unui pedofil dreptul de a-și satisface poftele sau unui violator sau unui bătăuș nu este o formă de cenzură ci de simț civic.

De aceea spun că nu mai e nimic de inovat în arta contemporană. A ajuns la capătul drumului. E timpul să o luăm pe altă cale. Să ne asumăm și alte valori, să ne delectăm și cu altceva decât cu moda.

Deși nu pare câtuși de puțin clasică pictura lui Miro, spre exemplu, e perenă. Nu o resimțim demodată, pentru că stilul și viziunea lui nu se subordonau unei mode ci unor exigențe, căutări și imperative lăuntrice.

Filmele lui Abuladze nu sunt câtuși de puțin anacronice sau ”depășite” pentru că nu aveau intenția de a alerga după năluca unui ”trend”. În schimb multe dintre producțiile hollywoodiene din deceniul trecut par mai demodate decât poșetele bunicii.

 Modernitatea nu a produs doar Mode, nu în prima fază. Rădăcinile ei erau înfipte în pământul anumitor școli de gândire și simțire, însă, cu timpul s-au desprins de-acolo, iar trunchiul ei s-a veștejit. Modernismul s-a întors împotriva propriului ideal programatic și anume acela de eliberare a expresiei și manifestării umane din prizonieratul unor condiționări nejustificate. Modernismul a impus canoane în mod draconic. A generat uniformă după uniformă, neștiind cum să procedeze cu atâta libertate.

Nu fac apologia tradiției. Arta Renașterii nu era una tradițională. Nici romantismul sau impresionismul nu au descins din vreo tradiție. Curentele culturale ale lumii occidentale, arta cultă sunt pilde de emancipare, mostre de libertate a conștiinței colective.

 

 

Cristian Tănăselea şi lumea ca teatru

http://atelier.liternet.ro/articol/10152/Cristian-Tanaselea-Ilinca-Bernea/Cristian-Tanaselea-si-lumea-ca-teatru.html

Desenele copiilor

 

Întotdeauna m-au fascinat desenele copiilor. Mi s-au părut mai frumoase şi mai atrăgătoare decât multe dintre cele ale adulţilor „cu mână”… poate şi pentru că nu ţintesc ceva anume şi nu ţin cont de rigori stilistice, de curente sau genuri, de norme estetice ci doar de dorinţa, mai totdeauna irealizabilă, de a reproduce elemente din realitatea încojurătoare sau fictivă de care se simt legaţi. Poate tocmai faptul că nu reuşesc să îşi portretizeze câinele, prietenul, fratele aşa cum ar vrea, expresia lor se suprapune peste un filon de reprezentatre transfigurativă: simbolico-schematică. Copiii creează desene care ţin de domeniul esteticii involuntare, aşa cum au şi umor involuntar, adeseori, atunci când încearcă să fie serioşi. Ori în aceste acte de comunicare involuntare, care se situează uneori la limita sublimului, rezidă ingenuitatea, ingenuitate pe care artiştii maturi o caută cu înfrigurare, o fabrică, o produc prin voinţă, prin diverse tehnici şi strategii care ţin de cogniţie. Copiii au un fel de a face artă care evocă ontogeneza expresiei artistice a umanităţii, desenele lor nu sunt naive ci, asemeni figurilor creionate de strămoşii noştri prin peşteri acum zece mii, nouă, opt mii de ani, sunt pilde vii de gândire simbolic figurativă; ei nu reproduc forme pentru că nu ştiu cum să o facă şi atunci le sugerează prin simplificare, iar în acest proces de codificare a formei rezidă esenţa oricărui demers estetic. Un cerb reprodus cu acurateţe fotografică de un pictor înzestrat poate fi mai puţin relevant estetic decât unul schiţat de un copil, prin câteva linii elementare, care doar sugerează proprietăţile esenţiale ale cerbului.

Acest caracter esenţialist al artei se reflectă în structurile profunde ale gândirii noastre, oricât am încerca să ne convingem, conştient, că arta poate fi orice şi oricum şi că nu ţine cont de nici o limitare. Omul atavic din noi caută această transfigurare simbolică în actul artistic, caută esenţe şi amprente ale ideii de esenţă, caută să refacă interior, în contact cu expresia artistică, emoţia aceea primară pe care a resimţit-o cel care a desenat cândva pe un zid o siluetă de bizon. În pictura lui Miro, spre exemplu, se resimte intens această căutare a esenţelor şi totodată a originilor artei. Se simte în lucrările lui febrilitatea nevoii de a transpune natura primă a trăirii, impresiei sau viziunii într-una secundă, umbroasă, care face ca imaginea din privire să se preschimbe în idee vizuală.

Copiii stăpânesc un limbaj plastic primar, aşadar o gândire elementară care, însă, nu este însuşită ci înnăscută, ei au un vocabular vizual capabil să exprime idei şi noţiuni simple. Spre deosebire de limbajul textual a cărui plasticitate presupune supleţe, bogăţie, ingeniozitate şi rafinament, limbajul vizual poate impresiona chiar atunci când este greoi, necontrolat, prea puţin graţios, sărăcăcios chiar, pentru că ochiul interior nu gândeşte în cuvinte, ci în ritmuri, tensiuni, umbre, pete de culoare, linii de forţă, iar armonia expresiei vizuale nu ţine cont de stângăcia reprezentării, armonia constă în puterea de contagiune a sugestiei. O mână ruptă într-un tablou atârnă mai greu decât expresia „o mână ruptă”, în imagine stelele şi luna nu sunt locuri comune ca în poezie, pentru că pot fi desenate în milioane de feluri, însă numite într-un singur fel.

Arta, chemarea spre artă, ţine de spectrul instinctualităţii umane. Ca şi limbajul articulat. Toate fiinţele biologice se exprimă într-un fel sau altul, însă arta este, poate, singurul tip de expresie specific uman. Nevoia de a crea o natură secundă, de a perpetua naturalul în teritoriul abstracţiei poate fi descifrată chiar şi în desenele copiilor foarte mici şi ţine, probabil, de procesele cristalizante ale memoriei. Abstracţia este un catalizator al amintirilor care le înlesneşte sedimentarea şi, totodată, ne ajută să distingem din devălmăşia de impresii, imagini, stări şi experienţe elementele cheie care ne compun sau însoţesc identitatea, este un mijloc de a ierarhiza, de a ordona componentele universului nostru lăuntric. Casa, pisica, mama, vecinul sunt, în tablourile copiilor, elemente caracterizante ale eului, ele constitutie un alt fel de auto-portret şi sunt dovada că actul artistic, fie el elaborat sau rudimentar, are ca miză auto-expresia, focalizarea fiinţei individuale în lume şi în sine.

 

 

http://www.childrens-drawing.com/eng/08_contest/11thcontest.html

Manifest cultural

 

„If there will be no man to appreciate the beauty of a sculpture made by Michelangelo and we consider the beauty to abide only the “eye of the viewer”, then Michelangelo’s creations are supposed to disappear from the map of the Art-models, to be banished because nobody considers them aesthetically meaningful anymore. Are there some objective criteria to testify the value of an art work or we cannot escape from the ground of random subjectivity?”

Atunci când am ridicat problema într-un capitol al tezei de doctorat nu m-am gândit că în scurtă vreme voi ajunge să fac din ea leit-motivul unui manifest cultural.

Ei bine nu mai vreau şi nu mai pot să aud despre ce e şi ce nu e la modă în artă, tocmai pentru că moda şi arta sunt mai antagonice decât pământul şi cerul, decât minusul şi plusul, moda este tot ceea ce nu ajunge artă, iar arta tot ce se sustrage modei în expresie, tot ceea ce se dovedeşte a fi mai presus de ea.

Nu mai vreau să aud nici un marţafoi cu pretenţii de mare expert în postmodernisme că se exprimă ireverenţios la adresa poeziei ”desuete” sau a picturii în stil de secol XX, că desfiinţează cu uşurinţa cu care deşiri o bucată de pânză uzată opere grele, substanţiale, reverberante, doar pentru că nu sunt trendy şi nu se înscriu în curentul de două parale la care marşează domnia lui sau a ei plus vecinii de bloc şi tovarăşii de bodegă. Sigur că sonetele lui Shakespeare nu mai sunt la modă, dar asta ce înseamnă? Că le putem excomunica din domeniul artei? Că nu mai sunt vii? Păi şi dacă sunt vii şi nepieritoare atunci înseamnă că intră în competiţiile cu capodoperele colegilor de gaşcă şi beţie ale expertului… Căci ce-i nepieritor e anacronic, există care va să zică şi în prezent, iar publicul de artă e liber în faţa infinitei oferte, publicul se înfruptă după propria-i vrere din Shakespeare sau din Gigi cel în Trend şi există riscul ca acest public, bolând, necioplit şi desuet să îl prefere pe primul, pentru că până la urmă arta e un act de comunicare, ea produce şi satisface nevoi, cum zicea Louis Kahn, dar mai întâi le produce, iar dacă Gică Expertul susţine ca şi mine în teză că arta nu e întru totul apanajul gustului sau jucăria publicului, că e mai presus de judecăţile subiective pure, atunci cu siguranţă e mai presus şi de modă, logic? Cine face legea în materie de artă? Critica? Nicidecum… Ea creează trendul. Atunci cine? Publicul? Nu, pentru că publicul poate prefera maneaua muzicii lui Beethoven, poate ajunge să decidă chiar că muzica lui Beethoven nici nu e artă ci o formă de expresie a unui secol mort şi îngropat. Fiecare e liber să creadă şi să simtă orice în faţa devălmăşiei halucinante de modele. Dar eu nu mai vreau să aud de modă în contextul esteticii, pentru că nu există artist mare care să nu fi susţinut măcar o dată în viaţă ca Egon Schiele că arta este funciar eternă sau ca Ernesto Sabato că se scrie cu sânge şi cu nimic altceva.

Artiştii de gaşcă şi de crâşmă sunt cei care ştiu reţeta magică, ei ştiu în general totul despre creaţie, iar judecata lor e infailibilă, în vreme ce Van Gogh îşi distrugea tablou după tablou, nemulţumit.

Evident criticii sunt mână în mână cu Gigi cel în Trend, ca poliţiştii cu infractorii. So What? De artă nu te poţi atinge doar pentru că vrei şi crezi că poţi, arta e ZEU, iar diferenţa dintre om şi zeu este că zeii au puteri asupra oamenilor în vreme ce oamenii nu au puteri asupra zeilor.

Gigi cel în trend poate convinge cetăţenii că arta este ceea ce vrea şi poate el, dar nu poate convinge Arta.

Uite că în subcultura mea prefer un epigon al lui Shakespeare unui ”orginal” în tendinţe, prefer un imitator bun de Francois Villon sau de Beaudelaire unui autentic Vorbe în Vânt, unuia care scoate vorbe de calitatea vânturilor lui Shakespeare.

Uite că nu cred în criza limbajului şi în moartea simbolului şi în eclipsa romanului şi în eşecul clasicismului şi al romantismului şi în moartea Artei nici cât credea Hegel.

Cred că, dimpotrivă, cu indigestii culturale puternice, vom rejecta în scurt timp genul de hrană artificială şi sălcie pe care ne-o bagă pe gât postmodernii.

Deconstruieşti ce deconstruieşti şi ajungi să stai pe un teren viran. Şi pe urmă ce?

Nu v-aţi săturat de oglinzi ale angoasei? De fotografii ale lehamitei?

 

 

 

 

 

 

Am visat într-o noapte o expoziţie de artă contemporană într-o sală feerică, în care nişte unii, care îşi spuneau artişti, mâncau vopsele, se stropeau cu ele pe corpuri, ziceau că e happening. Nu v-aţi săturat? Nu aţi obosit de instalaţii şi instalatori? Dar de dezinstalatori?

Nu simţiti nevoia de puţină linişte? Oare nu merităm un strop de frumuseţe? Suntem atât de răi încât să nu avem dreptul la refugii în afara ghenei de gunoi a contingentului? Suntem atât de perverşi încât să vibrăm la portretul artistului în poziţie de vomă mereu şi mereu?

Oare suntem făcuţi pentru zgomot? Nu resimţim nevoia unui strop de muzică? Sigur că şi Gigi cel în Trend şi criticii care îi duc paharul la gură sunt oricând gata să ne convingă de faptul că zgomotul e esenţa artei pentru că e mult mai uşor să faci zgomot decât muzică şi trebuie să ia şi ei nişte aplauze.

Oare suntem făcuţi pentru anti-poezie şi anti-lirism şi anti-onirism când în fibra noastră intimă suntem bântuiţi de metafore şi vise?

Cât de mult ar trebui să ne minţim, să ne mistificăm propriile simţuri interioare ca să ne adaptăm gustul la artefactele care ne sunt servite împănate şi scăldate în sosul tuturor ororilor?

Cât de fraieri trebuie să fim încât să acceptăm că arta şi estetica au divorţat la finele secolului XX şi că estetica a murit între timp de inimă rea?

Cam cât de bolnavi încât să ne placă urâtul anestetic livrat pe post de poezie, pictură sau de orice?

Adesea arta culinară e mai nobilă, un soufle de spanac are mai mult lirism decât au versurile lui Gigi cel în Trend care se laudă că Shakespeare nu mai e la modă.

E nu zic că epigonia e de lăudat sau de cultivat. Zic că o limbă are limite aşa cum o inimă de om are limite, aşa cum mintea are limite, iar limbajul artei este doar o limbă: finită şi inepuizabilă în acelaşi timp, banală şi spectaculoasă, uzată şi inovatoare, creativă şi fadă. Dacă acceptăm aceste limite putem fi şi creativi, uneori. Dacă le negăm suntem doar penibili.

Manifestul meu este unul elementar: creaţi ce vreţi şi cât vreţi, însă în limba voastră proprie şi nu după canoanele unei mode, pentru că altminteri veţi sfârşi ca nişte manechine sau foto-modele, iar în urmă nu veţi lăsa decât o dâră de parfum scump. Sau ieftin.

Imaginile inserate în text sunt reproduceri ale unor lucrări prezentate publicului internaţional în cadrul unor expoziţii ICR.

 

 

Se pare că şi în vremea lui Shakespeare exista o modă…

Sonet XXI

În traducere proprie

 

Eu n-aş putea să-mi fac muza să plângă

Pe versuri smăcuite-n chip frivol

Să-ţi fac un chip cioplit din cer şi undă

Făptura să ţi-o cânt în mi bemol

 

Eu nu-ndrăznesc să te cunun cu luna

Să te-nrudesc cu soarele şi marea

Din flori de-april să-ţi împletesc cununa

Şi să-ţi aştern sub tălpi imensă, zarea

 

Căci te iubesc cu adevărat şi pur

Cu dragoste maternă, neîngrădită

Şi nici un vers suflat cu praf de aur

Nu-i poate fi dublură în oglindă

 

Prefer să tac decât să scriu vreun rând

Despre ce simt şi n-am de gând să vând.

 

 

 

Ars poetica

Lecţie de manierism sau de ce nu cred în arta contemporană

Recunosc cu maximă sinceritate şi fără nici un strop de emfază că am scris poezie în toate stilurile şi genurile posibile… am scris mereu aceeaşi poezie, când în limba anticilor, când în cea a medievalilor, a romanticilor, modernilor, suprarealiştilor, moderniştilor şi postmoderniştilor. Am scris-o ca şi cum aş fi îmbrăcat acelaşi actor-personaj în costume diferite, punându-l să joace în chei diferite, în regii diferite, mereu aceeaşi piesă.

Nu ştiu dacă stilul e o chestiune care ţine de gust, de educaţie culturală, de şansa sau neşansa de-a te naşte într-un anumit context social. Probabil că, în esenţă, stilul este totuna cu mesajul pe care îl avem de transmis… sau ni se pare că îl avem. Mesaj care poate fi formulat în nenumărate moduri, la fel de autentice sau artificiale. Artificialitatea provine din influenţele culturale exogene, autenticitatea din relevanţa lăuntrică a mesajului, din actul de credinţă care ne leagă de el.

Dimensiunea estetică a formulei lirice nu este, însă, la fel de pregnantă în oricare dintre variante. Sunt modalităţi de expresie cu un conţinut estetic mai consistent şi mai penetrant şi altele aproape non-estetice. Curentele poetice ale veacurilor anterioare erau mai devotate estetismului şi lirismului pur, decât cele moderne şi contemporane. Arta (fie ea vizuală, teatrală sau poetică) tinde să se desprindă din matca estetismului pe măsură ce civilizaţia umană înaintează în vârstă. Mă feresc să pun această transformare a expresiei artistice strict în contul modernismului. Poate că e vorba de o senilizare a sufletului colectiv, de o suprasolicitare, de o epuizare a acestuia care a fost mai degrabă factorul declanşator al modernismului decât consecinţa lui. Un curent cultural e gestat de o anumită fenomenologie a mentalului colectiv, se naşte ca o chintesenţă a unor forţe latente. Genurile nu apar în artă aleator sau din nimic… ci din contorsiunile unei conştiinţe colective în criză de identitate.

Nu există forme de artă pure, ci doar manierisme mai mult sau mai puţin originale. Racordarea artistului la tendinţele epocii din care face parte, e manierismul inevitabil. Libertatea pe care acesta şi-o găseşte încorsetat în limitele impuse de un curent sau altul, capacitatea lui de a exprima un mesaj viu care transgresează limitele oricărei expresii formalizate dă nota autenticităţii creaţiei.

Arta romantică, tributară metaforei şi simbolismului, încărcată de arhetipuri de trăire, gândire şi simţire, e mai greu de falsificat, pentru că are un caracter mai universal şi totodată pretinde un grad de implicare personală a artistului, e desprinsă din cutele adânci ale fiinţei sale, dintr-o combustie lăuntrică nesubjugată de vreun limbaj anume, iar receptorul caută, la rândul său, în acest tip de creaţie prilej de autodafeuri intime, iar dacă nu se regăseşte în ea, netrunchiat şi netrucat, o respinge drept superficială sau contrafăcută.

Arta contemporană, în schimb e mai uşor de falsificat, odată pentru că s-a dezbărat de orice fel de locuri comune ale simţirii şi reprezentării şi apoi pentru că se articulează în jurul unui filon de detaşare critică, de refuz al implicării. Nu se mai face cu mintea şi sufletul ci doar cu mintea. Atunci când sufletul e redus la tăcere sau anesteziat, când sensibilitatea şi implicarea sunt gâtuite, atrofiate, intenţionat sau nu, rămâne doar raţiunea în stare de creaţie, iar raţiunea nu se ghidează după criterii sau repere estetice. Cu cât este mai cerebrală o formă de artă, mai conceptuală, mai originală în sensul particularităţii limbajului, cu atât este mai pasibilă să piardă din suflul estetic, pentru că acest suflu provine mai cu seamă din autodafeuri, spasme, viziuni ale simţirii individuale şi colective… În postmodernitate arta se dezestetizează, devine autonomă faţă de exigenţele clasiciste ale frumosului în sensul că nu îşi mai propune să sensibilizeze prin armonia formei, prin supleţea expresiei, prin calitatea formulărilor, prin subtilitatea şi relevanţa metaforei, prin plasticitate, ci numai şi numai prin originalitatea asocierii de imagini şi idei, ceea ce este specialitatea raţiunii critice sau inventive.

Eu una pun rămăşag că peste o sută, două de ani nu vor mai fi apreciate decât odele în metru antic, sonetele şi câteva poeme romantice şi moderne, respectiv arta figurativă renascentistă, clasică, impresionistă şi la limită câteva mostre de artă expresionistă şi suprarealistă.

Sufletul colectiv caută în artă o oglindă, iar cea contemporană nu îi oferă decât imaginea deşeurilor şi dejecţiilor sale. O imagine reală, dar care truchează realitatea prin omisiune.

Predilecţia artei contemporane de a se focaliza asupra trăirilor cu conţiunut negativ: angoasă, lehamite, dispreţ de sine şi de ceilalţi, hulă, auto-negare şi alte mirodenii, eludând toată gama de trăiri cu spectru luminos, o va costa în viitor. Generaţiile care vor urma o vor contesta probabil datorită lipsei sale de armonie, echilibru şi realism chiar. Realitatea nu este făcută doar din gunoi şi urâţenie. Dacă arta clasică le-a părut superficială, falsă, utopică, neverosimilă contestatarilor ei, care au pus bazele romantismului şi modernismului, pentru faptul că eluda urâtul existenţei, partea sa întunecată, cea contemporană eludează frumosul, ceea ce e la fel de reprobabil şi sub aspect estetic şi sub aspect filosofic sau existenţialist.

Am să încerc să fac o demonstraţie, în sprijinul celor afirmate mai sus. Să decantez unul şi acelaşi mesaj trecându-l prin diferite forme poetice specifice diverselor curente şi maniere expresive consacrate. Fac experienţa punând la bătaie versurile proprii, tocmai pentru a nu sugera ierarhii între diferiţi poeţi, exponenţi ai unor curente distincte.

Tema centrală care se regăseşte în fiecare text în parte este tocmai aceea a rostului poeziei, a menirii, crizei şi mizei artei cuvântului. Între lumea interioară şi cea exterioară, între dorinţă şi împlinirea ei, între eu şi celălalt, între intenţie şi întâmplare există un hiatus care le împiedică să fuzioneze. Dezamăgirea este nu consecinţă a amăgirii ci substanţă a existenţei cotidinene, visul e o realitate mai consistentă decât orice altă plăsmuire, însă una doar parţial şi temporar accesibilă.

Unii susţin că, descarnată de metafore, poezia e mai penetrantă, alţii dimpotrivă găsesc că dincolo de metaforă şi simboluri şi arhetipuri nu mai e nici poezie. Rămâne la latitudinea fiecăruia să aprecieze care dintre formulele poetice experimentate este mai aproape de ceea ce lirismul ar trebui să fie în esenţă…

EXPERIMENTUL:

Poezie contemporană

Imagine: pictură de Annette Schmucker

_______________________________________________________________

Uite cum mă subţiez până la dispariţie

Uite cum mă umflu ca o gumă de mestecat în gura unui copil tembel

Câteodată reuşesc să mă strecor în mintea ta şi să spun tic

sau tac pur şi simplu

Îţi poţi curăţa pantofii cu versurile mele dacă nu le găseşti altă întrebuinţare

Ce scriu eu e întotdeauna foarte curat

Un bun dezinfectant la concurenţă cu Ajax care desfundă orice ţeavă

Liniştea e o ispită mai mare ca hoţia şi adulterul

Numai cei cu adevărat liniştiţi au acces la putere

Unii spun chiar că liniştea ar fi puterea supremă

Alţii spun că puterea corupe

Eu spun să ne spălăm pe dinţi ca să nu facem carii

Tu spui ceva despre viori şi zăpadă

În realitate nimeni n-are nimic de spus, am inventat limbajele ca să ne omorâm timpul şi mai ales nervii

Am visat că aveam căpuşe ce înseamnă

Visele sunt călăuzele noastre

Încotro mă îndrept care e tâlcul ce simbolizează căpuşa

Unora li se arată zeii,

Mie mi s-a arătat odată unul care făcuse pe el

Ştiam că e zeu, dar tot mi-era milă, săracu

Probabil că a vrut să se răzbune

Pe mila mea

Şi m-a osândit la orgoliu

Nimic nu e mai greu de îndurat decât sentimentul superiorităţii

Genialii au împânzit pământul, probabil de aici şi viziunea căpuşei

Sunt pământul viu şi geniul-parazit care îl otrăveşte zilnic

Sunt şi el şi ea şi ei toţi pe care îi detest sincer

Am înnebunit cu toţii de când ne-am declarat independenţa faţă de poezia clasică

I-am cântat prohodul şi uite cât de greu atârnă libertatea

Abia ne mai putem mişca prin ea, ne soarbe ca o mlaştină

Înainte de a excomunica îngerii de pe planetă alergam, zburam

Acum însă avem avioane care cutreieră cerul în lung şi în lat

Şi maşini care trec în galop peste drumurile presărate cu cenuşa cailor

Peşte pământul scăldat în sângele îngerilor

Uite cum mă subţiez şi mă umflu

Sunt calul şi drumul şi pulberea anilor sunt orice şi oricum

Mai puţin omul pe care penuria rimelor l-a făcut să piară de inaniţie

Imagine:  pictură de Romy Campe

________________

Când moare poetul, nu moare în văzul lumii

Moare în fiecare dintre noi

Uneori lent

Alteori subit

Şi atunci, în clipa aceea blestemată, stelele se preschimbă în corpuri astronomice

În heliu, hidrogen şi alte elemenente

Gândurile în mucegai şi rumeguş

Visele în ploşniţe

Versurile nu mai sunt bune decât să-ţi cureţi unghiile cu ele sau pantofii

după caz

Uneori poetul moare pe nesimţite

Fără să doară

Când îşi dă ultima suflare simţim o adiere…

Ni se arată iubirea

spune tic sau tac şi trece

Ca un fotomodel îmbrăcat într-o rochie extraterestră

Pe o scenă din viaţa noastră imaginară

______________________________________________________________________________________________

Poezie modernă postbelică

Tablou: Rene Magritte

_______________________________

Erau toţi: Othello, Desdemona, Hamlet şi Ofelia, Romeo, Julieta
Ne-nconjurau cu priviri hipnotice, calde.
Fantome de piatră
Păzindu-ne sărutul ca un gard
De sârmă ghimpată

Trăiam ceea ce nu se vedea
Moartea ne ţinea cu duioşie de mână
Şi pulsul ei era insuportabilStai ghemuit la tampla mea ca un pistol
Şarpele gândului tău sângerează
Cuta cerului gol ne visează
Te port în vârful buzelor ca pe-un cuvânt
Dar nu îndrăznesc să-l rostesc
Ai dreptate, “I’m the white fox completelly lost in the fields of your savageness”

Lumina taşneşte din palmele noastre
Imaculată, neexplorată, vizibilă
- O sa muriţi amândoi îngheţaţi în Arctica Făgăduinţei
Ni se şopteşte din spate, dar
Noi oricum nu mai aveam ce face cu viaţa asta
Facem din ea poezieDragul meu, lasă-ţi umbra să cadă peste buzele mele
Atinge-mă, fugi, trânteşte porţile, zideşte-mă
Adormi. Fă orice. Numai nu mă lăsa să vorbesc

Rămăşite ale furiei arse legănând corăbii de fum

Copacul memoriei ne-a fost retezat de la rădăcină
Aşchii din trunchiul tăiat ni se înfig în inimă
Ni se preling pe pământul pustiu cuvintele însângerate
In limba absurdă a copiilor
Nu ma lăsa să vorbesc Mirarea ta mă răzbună pentru liniştea spartă
Braţe ieşind de sub dărâmăturile zilelor
Se-agaţă cu toată puterea de aerul supt în cearcăne imense
Numai palmele noastre se-ating între ele şi dor

Cum nu ştiţi? le strig celor din pieţe din catedrale din peşteri
Cand moare poetul stelele ţipă de frig
Îngheaţă şi el le ocoleşte blând ca un navigator prin ger
Ca o flacără de curând suită pe cer.

____________________________________________________________________________

Poezie suprarealistă

în imagini tablouri de Ştefan Câlţia

_________________________________________________________________

Era o întâlnire deosebită

toţi vorbeau de-odată nimeni nu asculta pe nimeni

îmi adusesem calul de lemn, îi curgea argint din copită

necheza cu subînţeles

Unul, chiar lângă mine imita glasul ploii

Altul rostea nişte cuvinte măreţe ( cred că vorbea după ureche)

spunea că lumina e plină de suflete

că morţii după ce învie se duc cu toţii în soare

au ajuns şi acolo mesagerii civilizaţiei

au construit oraşe, avioane, computere, centrale frigorifice

mie una mi se păreau teribil de triste aceste veşti îmbucurătoare

tot nu ne-aude nimeni, tot suntem orbi şi singuri

ne amăgim cu ziduri îngropate, cu animale dispărute, cu lumina oraşelor nevăzute

calului meu de lemn îi curgea argint din copită….

Venise şi un Domn care se credea mort

îşi făcuse un loc între geam şi perdea stătea acolo ca-n raclă

probabil scâncea sau visa

din când în când îl auzeam cântând

mai era unul care se credea pasăre

se căţărase pe acoperiş

şi ne ameninţa că îşi dă drumul de sus dacă nu-l credem

se face nevăzut şi nu se mai întoarce

iar noi, tulburaţi de vântul despărţirii şi de presentimente obscure

începeam să-l credem: „ ce pene strălucitoare au aripile tale”, îi spuneam

„binecuvântată fie pasărea care a clocit oul din care te-ai ivit”…

Mai venise şi un ins îmbrăcat în frunze, vorbea cu un toiag

aiura printre copaci invizibili

se ducea în pădurea tăiată

intra în coliba care arsese

apoi se culca în iarba care nu mai era

vorbea cu pământul care murise

cu cerul care nu se mai vedea….. 

__________________________________________________________________________________

Poezie romantică

tablou de Daumier

______________________________________________________

M-am săturat să plimb în cărucioare

Copiii invalizi ai întâmplării

Să mă privesc în ziduri să cântăresc hotare

Să ciugulesc din palma renunţării

M-am săturat să mor în fiecare zi

La ceasul când apune luna

Când visul rupt mă smulge dintre vii

Şi gândul îmi întinde mătrăguna

M-am săturat să fiu o moară-n cer

Ce macină făină-n versuri albe

Din grâul ploii strâns în snopi de fier

Şi-ncins la gâtul lumii ca un şarpe

M-am săturat să-mi tot întind pe pâine

Licoarea zilei şi să muşc în silă

Să bat acum la uşile de mâine

Şi mâine să mă-agăţ de-acum cu milă

M-am săturat s-alerg prin catedrale

Ca să prind stele cu picior de lemn

Aş vrea să dau cumva de-un arc în cale

De-un măr, de o săgeată şi de-un semn

Apoi să-mi sprijin umbra de-un copac

Să-ncordez straşnic mâna şi să trag.

____________________________________________________________________________

Poezie clasică

tablou: Camille Corot

______________________________________________________________

Suavă transă, trupul ca de vânt

Îţi bate gândul meu în tâmplă

E între noi un tainic legământ

Versul pe care-l scriu ţi se întâmplă

Liniştea noastră ruptă din cuvânt

Copaci vioară, ramuri care sună

Cutremurul zăpezilor cărunt

Ne ia pe amândoi de mână

E-un ţărm în care eşti în care sunt

Stăm goi într-un cearceaf de poezie

Noaptea îţi scrie chipul rând cu rând

Şi mi-l trimite mie pe hârtie

În amintire verdele e sfânt

Tristeţea ierbii picură tămâie

Cândva era lumină pe pământ

O clipă cântărea o veşnicie

Cu mâinile întinse, cu frigul pe genunchi

Cumva stăm despărţiţi de-un pod de umbre

Cerul ne vede sub acelaşi unghi

Uimirile ne sunt la fel de scumpe

Însă un zeu gelos ne-a-nstrăinat

Iubirea noastră-alunecă-n declin

E ca un pat de ceaţă exilat

În încăperea unui alt destin

În nopţile golite de îngeri şi de dor

Vedenii de o clipă se risipesc în cer

Le chem, le alung, le cert sau le implor

Ard până uit de mine în eter

Uimirile, durerile, tăcerea, ca un strigoi

Se-adună în chipul tău de-atunci

Ca-ntr-un delir tomnatic înfiorat de brumă

Minunile împuşcate cad, pe brânci

De-ar fi să simt din nou ce ne-a fost sfânt

N-aş mai putea iubi decât murind

Căci ori de căte ori mi-e dat să simt

Mi-apare chipul tău amar, pălind

Privirea ta încercănată, gri

Tăind lumina ca un fulger rece

Şi dorul ţintuit printre stafii

Ceasuri bătând iubirea care trece…

_____________________________________________________________________

Baladă

Tablou: Francoise Duparc

___________________________________________________

Suflet fugărind năluci

Încotro vrei s-o apuci

Spre ce codru des de fagi

spre ce răsărit de soare

spre ce şes spre care zare

prevestită de trei magi

spre ce deal cu tei în floare

spre ce câmp ticsit de maci

dintr-o lume viitoare

sau trecută sau visată

într-o noapte înstelată

Care cântec de sirenă

te-a-nrobit, suflete bun

şi îţi picură în venă

dor şi vin, alean hapsân

cât oi fi tu de bătrân…

Suflete, iubit stăpân

nu te vinde întristării

şi vânărilor de vânt.

Chipurile depărtării

nu fac umbră pe pământ

nu-s decât sclipiri de rouă

praf de vise şi de nori

neaua cărţilor nescrise

gângurit de lume nouă

străjuită de doi sori

tot ce nu se poate-atinge

şi-ntâmpla şi înfăptui

tot ce nu putem clădi

tot ce-n mână ni se frânge

Chipurile depărtării

nu-s decât în-chipuire

coada ochilui, subţire

le zăreşte-n pragul serii

nu sunt vii şi nu-s aivea

nu-s decât melancolie

suflul morţii, nimbul, seva

celor duse pe vecie

Nu spera în învierea

zilelor care au apus

vrăjii unui munte nins

nopţilor care s-au dus

nu spera să-nvingi tăcerea

stelelor care s-au stins

Învierea este focul

ce topeşte depărtarea

Timpul, prefăcut în scrum,

roata viselor, sorocul

dorul, liniştea, mirarea

preschimbate în acum.

____________________________________________________________________________________________

Am să încerc să schiţez, în cele ce urmează, câteva tendinţe din care s-ar putea încropi aluatul poeziei de mâine:

Petrică scrie la persoana întâi „mi-e silă”

de parcă el ar exista mai mult ca oricare altul

petrică e sinucigaş profesionist

a încercat până acum de vreo 30 de ori

unora li se pare că-s mai vii decât alţii

ori că se cunosc mai bine cu moartea

şi mie mi-e silă

şi ţie ţi-e silă

şi nouă ne e silă

şi vouă vă e silă

şi lor le e silă

Dar numai Petrică e salvat de paramedici

În ultima clipă

again and again…

În imagine: o lucrare de  Samanthe Churchill

________________________________________________________________

către asta se tinde:

Patria mea are tot atâţia puradei câţi păduchi mişună într-o hălăciugă nespălată
ne încolonăm şi zbierăm la unison: noi suntem mândria ţării

Patria mea a fost vândută pe un pumn de arginţi

de un grup de patrioţi

într-o seară de vară

De-atunci dansează prin cluburi selecte, occidentale

Patria mea e jucată la ruletă noapte de noapte

Care câştigă i-o trage

Patria mea e bătrână, are celulită şi mustaţă

Dar nu se jenează să danseze la bară, face şi piruete

ce-i pasă ei

cum se simte fiul păduche

ce e în sufletul lui

ce-i pasă de furia cu care ăsta adoarme şi se trezeşte

blestemând ca n-a avut altă mamă

Şteoarfa dracu’

ar fi putut fi contesă

ar fi putut ajunge ingineră

sau gospodină

sau muză

Dar a preferat să se lase călărită de patrioţi

până n-au mai rămas din ea

nici măcar oasele

Amintire

generaţiilor viitoare

să scrie şi ele poezii nepieritoare

despre patrie.

Genul acesta de poezie prevăd că se va scrie în curând. Poezie – nu în metru antic şi la metru sau la kilogram. Versurile de dragoste vor suna cam aşa:

Iubita mea cu ochi de stică, cu braţe de polistiren, cu sexul de tinichea

Nu eşti nici măcar unicat

Şi asta doare mai rău ca bătaia…

În imagine: prezentare de modă futuristă

___________________________________________________

După care, ne vom întoarce la sonet, la balade şi la romantism, pentru că pe această linie nu va mai fi chiar nimic de spus. Bănuiesc.

Flavia Pitiş, Radu Belcin şi cealaltă realitate

http://agenda.liternet.ro/articol/11203/Ilinca-Bernea/Flavia-Pitis-Radu-Belcin-si-cealalta-realitate-Privind-prin-oglinda.html

Artiştii de forţă nu se lasă aliniaţi unui curent existent, ci alunecă printre degetele hulpave ale criticii care încearcă să îi asimileze unor modele deja consacrate. Ei sunt, de regulă, deschizători de drumuri, promotori ale unor curente care nu au încă nume în momentul în care creaţia lor se dezvăluie pentru prima oară publicului.

Flavia Pitiş şi Radu Belcin sunt doi astfel de artişti, neîncadrabili. Chiar dacă se pot simţi anumite influenţe în stil sau în compoziţie, lucrările lor nu pot fi comparate decât, eventual, între ele, pentru că se încheagă într-un limbaj complex, inconfundabil, a cărui marcă distinctivă constă într-un aliaj de elemente expresive ce aparţin unui registru propriu de trăire şi interpretare a lumii, unei experienţe estetice particulare. Oricât de mult aş ţine la ideea de a disocia operele artiştilor de viaţa lor personală, în cazul celor doi pictori braşoveni e imposibil de eludat faptul că sunt soţ şi soţie, tocmai pentru că ei sunt, într-un anume sens, unul şi acelaşi artist, unul singur, cu patru mâini şi două capete, dar cu aceeaşi inimă. Radiaţia sensibilă a picturilor lor e aceeaşi, tonurile, liniile de forţă, contrastele, tensiunile sunt ale aceleaşi fiinţe care se exprimă pe două voci complementare. Mărturiesc că după ce am văzut ambele expoziţii, având deja o idee despre pictura lui Radu, dat fiind că apucasem să văd câteva reproduceri, am întrebat, firesc, „unde sunt pânzele Flaviei?”. Pentru că am simţit pulsaţia aceluiaşi suflet în abele seturi de tablouri, chiar dacă tematicile erau diferite. Poate că faptul cel mai spectaculos în creaţia lor este această simbioză de trăire estetică, absolut autentică, simbioză ce deconspiră rezonanţa vitală unor suflete pereche, dincolo de forme, culori, sensuri şi umbre.

Ce pictează Radu şi Flavia? Fantome. „The dark side of the moon”, tot ceea ce e umbros, ambiguu, intangibil, inefabil sau efemer, tot ce fuge printre degete, tot ce scapă privirii senzoriale, pictează realitatea de dincolo de realitate, surprinsă în detaliu de transfocatorul unei conştiinţe contemplative. Această realitate intangibilă este una cu desăvârşire interioară. Întreaga expoziţie m-a dus cu gândul la cartea de interviuri a Sandei Roşescu cu Gellu Naum „Despre interior-exterior”. Poate, pentru că suprarealismul şi onirismul au fost mai mereu legate de dezvăluirea peisajelor interiorităţii, deconectate de la ordinea exterioară a lucrurilor, pictura lui Radu Becin şi a Flaviei Pitiş a fost calificată drept suprarealistă. Spiritul ei, însă, este unul esenţialist-expresionist; ceea ce caută ei nu este redarea fidelă şi nesupusă vreunei exigenţe raţionale a magmei onirice, a substanţei fluide a ficţiunii, ci mai degrabă juxtapunerea celor două realităţi. Caută să le pună faţă în faţă, să le confrunte, astfel că picturile lor, reunite sub titlul „Privind prin oglindă” delimitează zona de intersecţie dintre cele două lumi, punctul de cotitură, răscrucea în care eul care veghează se întâlneşte cu cel care visează, în care sinele se întâlneşte cu eul lucid. Pictura Flaviei înseriază metaforic portete ale fiicei lor, avataruri ale devenirii ei în cadrul unei călătorii iniţiatice printr-o lume semi-fantastică, alegorică.

________________________________________________________________________

Nu există unelte descriptive ale realului contingent, ci doar elemente-cheie, simbolice, încărcate de lirism: toate scenele se întâmplă în eterul conştiinţei (înfăţişat ca abur, ca o ceaţă colorată), sunt o succesiune de momente imortalizate şi fixate, ca într-o baie fotografică, în întunericul din fundalul pânzei, care desemnează adâncurile memoriei.  

___________________________________________________________________________

Nu ţinem minte tot, memoria are propria ei individualitate, criterii misterioase de selecţie. E un trezorier al momentelor esenţiale, pe care ea le decide ca fiind relevante. Flavia pictează aceste încăperi ale memoriei proprii care au acumulat fantome ale transformării, ale uimirii, ale emoţiilor, ale tristeţii sau descoperirilor fetiţei.

____________________________________________________________________________________

Se poate spune despre ambii artişti că fac o pictură introvertită, poetică.

Pictura lui Radu surprinde ceea ce există la grandiţa dintre interioritatea cea mai profundă şi conştiinţa critică, tensiunea dintre ideal şi realul contingent, dintre gestul lăuntric şi limitele posibilului, dintre o realitate de o bogăţie inepuizabilă, cum este cea a formelor sculpate în materia sufletească şi cea a a dicteului social, în care eul e întemniţat şi supus unor presiuni uniformizante, unor reflexe şi unei mecanici depersonalizante.

________________________________________________________

Tablourile lui au şi un anumit substrat social-politic, decantat, însă, într-o cheie filosofică, simbolică. În mod deliberat artistul evită focalizarea în spaţiu şi în timp istoric a personajelor ilustrate. Eludează intenţionat apartenenţa lor la o anumită epocă şi deopotrivă caracteristicile lor de gen: nu are nici o importanţă faptul că în tablou apar bărbaţi sau femei. Ca la mai toţi marii artişti, se întrevede în textura reprezentării artistice dorinţa de a configura androgini, adică oameni, conştiinţe şi nu inşi diferenţiaţi prin caracteristici de gen. Trăsăturile fizionomice sunt estompate, iar accentul e pus pe expresie.  

_____________________________________________________________________

Oamenii apar în picturile lui ca victime ale prizonieratului în exterioritate. Lumea exterioară e exilul, e o înlănţuire de măşti care ne sunt aruncate pe chip, e instrument al alienării.

Iar visele sunt singurele noastre călăuze, fragile, derutante, evanescente.

______________________________________________________________

Societatea, indiferent ce hram ar purta, este, pentru suflet, o formă de dictatură.

__________________________________________________________________________

Aş spune că Radu Belcin pictează imaginile care rămân impregnate în conştiinţă în momentul trezirii din vis, din iluzie, din reverie; pictează umbrele şi fantomele celeilalte realităţi întipărite în mintea părăsită de fantasme şi aruncată în această lume-închisoare.

________________________________________________________________________________

Tonurile întunecate ale tablourilor nu au intenţia de a induce emoţii sumbre, ci de a sugera, alegoric, adâncul interiorităţii, noaptea, somnul, vacuitatea din care izbucnesc visele. Radu creează superbe metafore ale singurătăţii, ale acestui exil al sufletului în lume…

Spre deosebire de mulţi alţi artişti contemporani care s-au dezis programatic de orice fel de criterii estetice, ba chiar şi de ideea de compoziţie, Flavia Pitiş şi Radu Belcin, conservatori, în sensul lăudabil al cuvântului, nu doar că nu s-au dezbărat de imperativele estetice ale creaţiei, concepute în senul clasic şi modern, ci au reuşit să atingă un rafinament plastic remarcabil şi să scoată la iveală noi mijloace de expresie, demonstrând că resusele de estetism nu sunt câtuşi de puţin epuizate şi că artele frumoase îşi merită numele.

De asemenea, cei doi pictori, spre deosebire de cei atraşi de naturalism şi infrarealism care aduc în peisajul interior deluviunile, uneori sordide, ale realului înconjurător, ne spun că lumile interioare pot rămâne imaculate, nealterate de poluarea realităţii exterioare şi că frumuseţea subzistă întotdeauna acolo, în privirea visătorului care fuzionează cu lucrurile şi le redimensionează după legi ale armoniei.

Expoziţia poate fi încă vizionată până pe 9 Mai la Muzeul de Artă din Braşov.

http://flavia-pitis.blogspot.com/

http://radubelcin.blogspot.com/