Stigmatele

În dimineața zilei în care împlinea 33 de ani, Virgil Predescu se trezi cu o durere de cap înfiorătoare și cu o amețeală, așa, ca de mahmureală, deși nu dăduse pe gât nici măcar o dușcă de cu seară. Își simțea tot corpul greoi, oasele ca de piatră și îl supărau toate mădularele, până și hălcile de osânză de pe șale, de parcă ar fi încasat o cotonogeală zdravănă. Se ridică anevoios din pat și se îndreptă spre baie, abia abia târându-și picioarele. Parcă îi turnase careva plumb în articulații. Somnoros, amețit și înțelepenit stropi din belșug capacul closetului și înjură scurt și la obiect. Încercă să aprindă lumina din baie pentru constatare, dar becul explodă zgomotos ceea ce îl scoase din sărite de-a dreptul. Lovi cu pumnul în perete și scoase apoi un icnet asuțit, de durere. Nu putea pricepe ce anume îi putea produce atâta suferință de vreme ce abia abia de mângâiase faianța cu pumnul acela matinal și nu tocmai bine trezit din mrejele somnului. Se îndreptă spre bucătărie înjurând din ce în ce mai bine articulat și, privindu-și pentru prima oară mâinile în lumina dimineții, descoperi, contrariat de-a binelea, stigmatele. Părea că palmele i-ar fi fost străpunse de două cuie vânjoase, iar din răni i se prelingeau stropi sânge pe covorul recent întors acasă de la curățătorie. ”Ei drăcia dracului!” își spuse. Se gândi că, poate, îi făcuseră băieții de la atelier vreo farsă, așa de ziua lui… Poate că îi turnaseră ceva în cafeaua de după-amiază care să îl țină adormit buștean cât timp îi smăcuiau ei palmele cu vopea roșie. Poate că îl târâseră prin casă, adormit cât timp îl aranjaseră și așa se explica de ce îl supărau toate oscioarele. Duse instinctiv la gură o picătură din acea de imitație de sânge, dar ”ași! a dracului tehnologie, a ajuns de fabrică sânge fals cu gust de de-ăla adevărat!”. Virgil putea jura că lichidul roșu care îi murdărea covorul proaspăt curățat și pantalonii albi de pijama avea gust de sânge autentic ceea ce pe de o parte îl trezi de-a binelea și pe de altă parte îl puse întrucâtva pe gânduri. Oare durerile proveneau tot de la substanța pe care i-o turnaseră pe șest băieții în cafea? Sau îl caftiseră pe bune pentru ca farsa să fie completă? Și ce le-o fi venit să pună la cale tocmai o astfel de glumă… neagră? Puteau da dovadă de un umor ceva mai roz, că doar era aniversarea lui! Dădu să-și spele mâinile la chiuveta de la bucătărie. Reuși să îndepărteze sângele de la suprafață, însă conturul rănilor de cuie părea a fi încrustat de-a dreptul în carne și imposibil de eliminat cu detergent de vase. ”Păi da, își spuse, fac mișto de mine că le-am zis că sunt ateu! Și ce mare scofală că sunt ateu? Parcă ar fi singurul pe lume! Și-or fi zis că dacă se țin de bancuri din astea poate mă convertesc la creștinism… Oi ajunge să mă cred vreun sfânt, ceva!”…”Idioți cu acte!”, conchise Virgil Predescu și se apucă să își prepare cafeluța. Stigmatele aparente, însă, îi dădeau de furcă și îl dureau de-adevăratelea.

Nici un inculpat prezumptiv dintre colegii de la atelierul unde Virgil activa ca inginer mecanic nu se arătă dispus să-și mărturisească participarea la farsă, ba mai rău, fiecare dintre cei ce se holba la rănile din palmele sărbătoritului căsca și gura în semn de uluire, într-o manieră prea puțin teatrală. Păreau cu toții frapați de întâmplare și inocenți, cât se poate. Cei mai cu frică de Dumnezeu îl îmboldeau să meargă la biserică să-i arate popii grozăvia sau barem să se spovedească, alții se jurau că e semn rău, de blestem sau ceva, ba chiar un mecanic, mai intelectual din fire, se precipită lansând ipoteza unei practici Wodoo de la distanță, (după propria-i formulare) în timp ce se strâmba superstițios la rănile din palma inginerului, dând alene din cap, cu subînțeles. ”Măi fraților”, încercă să domolească spiritele Virgil, ”eu sunt un tip rațional, așa că lăsați-mă în p… mea cu prostiile astea! Trebuie să fie o farsă. Sau… mă rog, o explicație” . Dudu, un tinerel, ușor influențabil și binevoitor cu șeful Virgil, veni în întâmpinarea apelului acestuia la raționalitate și lansă fitilul pe o cu totul altă pistă:

- Dar dacă te-a călcat hoții azi noapte, șefu?

- Ce vrei să spui? se arătă Virgil intrigat.

- Păi când dormeai matale, poate te-a călcat hoții, ți-a dat una în cap, ai pierdut conștiința temporar și atunci, dacă era din ăia psihopați ți-o fi crestat și palmele la plecare. Ai verificat? E totul la locul lui? N-a dispărut nimic de prin casă?

- Păi… îngăimă inginerul abulic, nu știu… nu mi-am pus problema… N-am observat… Dar nici n-am stat să verific. Dar de ce m-ar vizita hoții taman în noaptea de dinainte de ziua mea,ăă? Nu ți se pare o coincidență cam cusută cu ac și ață?

- Se mai întâmplă, șefu!

- Așa, chiar de ziua omului?

- Și-așa. Păi ce, hoții știe zilele de naștere la toți de îi jefuiește?

- Ai și tu dreptate, conchise Virgil, o să verific să văd dacă lipsește ceva.

Nu era chiar lipsită de noimă ipoteza tânărului Dudu, merita explorată, așa că Virgil dădu o fugă până acasă să scotocească prin toate sertarele mobilelor din care răufăcătorii ar fi putut șterpeli ceva mai de preț. Scotoci și prin sertarele memoriei proprii, încercând să își amintească cu exactitate în ce poziție se afla fiecare obiect în parte de cu seară, însă la fața locului nu descoperi nimic suspect. Toate erau în perfectă dezordine, așa cum le lăsase. Camera cu rufe murdare era burdușită cu lenjerie care trena peste tot, biroul era înțesat de scrumiere pline de chiștoace, hârtii și schițe, iar praful de pe lemnărie nu părea să fi fost atins de vreun deget omenesc, fie el și înmănușat, în ultima lună. Butonii de aur pentru cămăși erau la locul lor, iar lichidități n-avea în casă. Statuetele de marmură moștenite de la bunicu tronau fiecare în colțul său din bibliotecă, iar argintăria era în vitrină acolo unde o depusese mama soacră înainte de nuntă și uitase apoi să o recupereze la divorț. Așadar ideea lui Dudu, deși ireproșabilă și realistă în ansamblul ei, nu era aplicabilă în cazul de față. Trebuia să existe o altă explicație. Autorii farsei aveau să-și dea fapta în vileag până la lăsarea serii, căci farsele nedemascate n-au nici un farmec și nici o noimă.

De-a lungul întregii zile aniversare Virgil încercă să îi tragă de limbă pe toți cei ce îl căutau telefonic ca să îi facă urări, încercând să îl prindă pe autorul comicăriei și să-i atragă atenția că nu se face să cotonogești omu de ziua lui, dar fără folos, căci nici un cunoscut și nici o rubedenie nu se dovedi a fi implicată în tărășenia cu unor negru care îi stricase buna-dispoziție. Când îl răzbi oboseala, pe la miezul nopții, deși neîmpăcat și intrigat la culme, decise că e cazul să se culce și să lase pe a doua zi rezolvarea dilemei. Rănile din palmă aveau să i se vindece, oricum, într-o săptămână. Nu era chiar așa o mare scofală, își spuse, indulgent și căzu într-un somn profund.

În zilele și săptămânile ce urmară dilema nu se limpezi, ci dimpotrivă, se amplifică la maxim deoarece nici un indiciu al intențiilor și actelor făptașului sau făptașilor nu se lăsa deslușit, iar rănile nici vorbă să i se vindece: îi străluceau în palme, sângerânde, proaspete, ca noi. Vădit exasperat de absurdul situației Virgil se hotărî să se prezinte la doctor. Înainte de a-l primi medicul de gardă, îi luă în primire palmele bandajate o asistentă. Îi desfăcu fașele cu îndemânare de profesionistă și, când dădu cu ochii de imaginea incontestabilă și altminteri celebră a stigmatelor mai întâi încremeni, apoi izbucni într-un chiot de stupefacție, răcnind cât o ținea gura: ”Miracol! Miracol!” Depășit de situație, Virgil, încercă totuși să țină piept exaltării asistentei și să îi explice cum că se pripește să tragă așa o concluzie, că nu se face să pui un diagnostic nemedical într-o instituție în care oamenii cer ajutor științei șamd, însă profesionista nu doar că părea surdă, dar continua să zbiere gesticulând haotic, fapt care atrase în juru-i o mulțime de gură-cască din rândurile pacienților care așteptau, docili, să intre în cabinetul doctorului, iar aceștia deveniră la rându-le, spontan, un grup zbuciumat și zgomotos. Începură care mai de care să se dea cu presupusul și să întărească verdictul asistentei, care, între timp, se strecurase în cabinet cu o mină răvășită. Când își făcu apariția medicul, în pragul cabinetului, acesta se văzu nevoit să țipe la mulțimea adunată în jurul lui Virgil, gata să-l sufoce. ”Degajați, vă rog! Dacă nu vă liniștiți mă văd nevoit să nu vă mai primesc la consultație!” tună acesta, înfuriat de ambuscada creată la ușa lui și făcu semn galeriei să se împrăștie, iar lui Virgil să intre.

Nimeni, dintre cei care se buluciră să tragă cu urechea la ușă, nu ar putea spune cu precizie ce s-a întâmplat în cabinet, cum a decurs dialogul sau ce diagnostic a fost formulat, dacă a fost enunțat vreunul. Ce își amintesc unii martori este că, la un moment dat, asistenta a ieșit și a reintrat cu câteva seringi și cu un pahar ce conținea un lichid albăstriu. Alți martori susțin că au observat că ar fi fost albă ca varul la față. Unii își amintesc chiar că medicul însuși ar fi șoptit, atunci când a redeschis ușa cabinetului și l-a condus afară pe Virgil, cuvântul ”miracol” însă acest fapt este contestat de alți martori care susțin că replica de pe buzele doctorului ar fi fost, dimpotrivă: ”trebuie să existe o explicație științifică, trebuie!”. Cu toții însă se pun de acord asupra unui fapt: medicul avea un aer șocat, un aer de om excedat…

Virgil își petrecu mai bine de o săptămână în spital supunându-se benevol la toate analizele pe care știința modernă putea sconta în elucidarea cazului. Din păcate însă, specialiștii se văzură nevoiți să își admită limitele și să-și declame competența respectiv să îl trimită înapoi acasă pe Virgil în aceeași stare în care era în ziua în care se prezentase singur la spital. Rănile din palmele lui arătau tot ca noi după mai bine de o lună de când își făcuseră apariția, cu ocazia zilei sale de naștere. Urma să lucreze cu bandaje, să dea mâna bandajat, să scrie cu mâini ca de mumie, să își dezmierde virtualele iubite cu palmele încotoșmănate în fașe. Nu era cel mai fericit scenariu de viitor, dar n-ar fi fost atât de groaznic dacă un grup de asistente credincioase n-ar fi chemat televiziunea să dea un interviu, în care să dezvăluie, cu lux de amănunte reale și fantastice, cazul său. Cu această ocazie află și maică-sa despre jalnica și inexplicabila situație în care se afla și îl luă în primire deîndată ce Virgil răsuci cheia în broasca apartamentului propriu și făcu primul pas în spațiul locativ. Mama îl aștepa pe un scaun în bucătărie. Stătuse acolo, nemișcată, preț de câteva ore, fără să gândească, fără să icnească, murmurând ca un tonomat rugăciuni.

- ! Păi bine măi, Virgile, mie nu-mi spui nimic? Să aflu eu de la televizor, măi mamă? Ori nu mai ai încredere în mama ta? Ce-am făcut eu să ajungi să te ascunzi de mine?

- Sărumâna mamă! rosti Virgil încurcat. Nu m-am ascuns de mata, doar că n-am știut ce să îți spun… Credeam că e o problemă medicală.

- Să văd! spuse mama pe un ton care nu admitea vreun refuz. Să văd! Hai, arată-mi. Vreau să văd cu ochii mei stigmatele!

- Stai mamă, să-mi trag sufletul, să mă descalț, să beau puțin apă.

- Uite apă, îi spuse maică-sa întinzându-i paharul mașinal. Lasă că îți scot eu și pantofii și bandajele. Nu mă mai fierbe așa.

Femeia își plimbă degetele pe deasupra rănilor, le pipăi ușor, le mirosi, le cercetă cu îngrijorare maternă apoi trase concluzia, fără ezitare:

- Punem la loc pantofii, Virgile, că mergem la biserică! și se aplecă să îi lege șireturile.

Din acel moment Virgil știu că zilele lui liniștite se sfârșiseră și că nenorocirile aveau să se țină lanț, asaltându-l cu tot ce putea fi mai umilitor, mai neghiob și mai penibil.

Dialogul cu popa avu loc sub ochii hulpavi ai mulțimii de enoriași, care se înbulzea ca la pomană. După ce îi ținu cuvenita cuvântare duhovnicească, cuviosul conchise:

- Să nu ne pripim!

- Așa așa, îl încurajă, Virgil, să nu ne pripim… Mai ales că eu sunt ateu, părinte!

- Vai! Vai! Cum poți vorbi așa în fața maicii tale care te-a adus pe lume? Cum să fii ateu de vreme ce ai fost botezat în numele Domnului nostru Isus Cristos?

- Măi popo, ori ești greu de cap?! se enervă Virgil. Botezat am fost pe când nici nu știam cum mă cheamă. Io acu am 33 de ani, pricepi? Și trăiesc într-o țară liberă, mă rog, vorba vine. Sunt adult. Gândesc cu capul meu. Și sunt ateu. Care parte n-o înțelegi?

- Vorbești cu păcat, fiule, îl mustră părintele.

- Se prea poate, i-o tăie Virgil, văzând că popa dădea ghes să îi țină o nouă cuvântare. Ideea e că vreau să o scurtăm cât se poate. Nu sunt nici măcar credincios, darminte vreun sfânt!

- Încurcate sunt căile domnului, rosti o voce bărbătească din mulțime.

- Cum vă poticniți într-o eroare logică o și scoateți pe-asta cu căile încurcate din mânecă! se oțărî Virgil la credinciosul vorbăreț. Propun să îl lăsăm doar pe părinte să se exprime. Altfel…

- Altfel ce, mă? se află în treabă un alt dreptcredincios.

- Liniște, frații mei! stărui popa, împăciuitor. Dumnezeu are planurile lui, iar mintea noastră e prea îngustă să le înțeleagă. Chiar dacă robul său, Virgil, este…. așa cum afirmă cu păcat că ar fi…. poate că Domnul tocmai asta vrea să ne arate, că voința și puterea sa sunt atotputernice și de aceea a ales un… ateu, zise, abia silabisind cuvântul, tocmai pentru a ne deschide ochii și a ne face să realizăm cât de mare e El și noi cât de nemernici în sminteala noastră!

- Dar dacă e semn de la diavol? întrebă, cu ingenuitate o enoriașă corpolentă.

- Ptiu, drace! cum poți să păcătuiești așa cu gândul, femeie? se oțărî popa la ea. De la Diavol sunt aceste gânduri necurate care îți trec prin minte… spuse cuviosul, însă întrebarea ei se vedea de la o poștă că îi picase pieziș și îl pusese în încurcătură. Diavolul nu poate face miracole, îngână, încercând parcă să se convingă pe sine.

- Dar ăsta, spuse Virgil, arătând mulțimii palmele însângerate nu e un miracol. E un… e o… e o întâmplare pe care știința actuală nu o poate explica încă… Nu cu mijloacele de care dispune, încercă inginerul marea cu degetul, pe un ton demn, de iubitor de știință vădit lezat de atitudinea superstițioasă a auditoriului.

- Cunoașterea, fiule, știința, au fost cele au au dus neamul omenesc în ispită. Cunoașterea e germenele răului, e sursa tuturor păcatelor și fărădelegilor! Cunoaștere binelui și a răului, dădu popa să continue, dar Virgil îl întrerupse ultragiat:

- Tu te auzi ce spui, amice? Scuză-mă, dar e inept ce îndrugi.

- Virgile mamă, cum vorbești așa, se jeli maică-sa. Iartă-l părinte că nu știe ce spune!

- Cunoașterea nu e bună, nu e rea, e cunoaștere, știința la fel, rosti apăsat inginerul. Cum să îți zic eu să mă înțelegi, măi popo, dacă eu știu că matale ai ochi căprui și porți 43 la pantofi e o formă de cunoaștere. Una elementară. Cum poate fi așa ceva un lucru bun sau rău? Cunoașterea e neutră… Știința se ocupă cu aceleași lucruri, dar la un nivel ceva mai complex, pricepi? Ceea ce fac oamenii din ea poate fi bun sau rău, dar știința în sine nu e nici așa nici așa, e știință. Faptul că știm că inima pompează sânge în tot corpul e un fapt științific care nu poate fi bun sau rău. Rău e ăla care, știind că inima e centrul vital al corpului, îți trage un glonț fix în ea și nu în palmă, unde poate te doare, dar nu te ucide, rosti autoritar Virgil cu sentimentul că ținea o lecție la o școală de retardați.

Văzând că nu-i bruiază nimeni spațiul de emisie continuă:

- În evul mediu nu știa nimeni ce-i aia un antibiotic. Cu toate astea, dacă un medic din vremurile noastre s-ar fi deplasat în timp și ar fi administrat antibiotice unui bolnav de tuberculoză acesta s-ar fi vindecat, iar contemporanii lui ai fi considerat însănătoșirea un miracol, fără să fie câtuși de puțin așa. Acum nu poate nimeni explica pe cale științifică misterul rănilor din palmele mele. Poate că e o boală încă necunoscută pe care medicina viitorului o va elucida și vindeca…

Câțiva dintre enoriași percutară la mesajul lui Virgil și se arătară captivați de interpretare spre indignarea scepticilor care se încruntau și bombăneau, întreținând o stare de rumoare.

- Și dacă totuși e miracol? se trezi o voce din mulțime.

- Avem metodele noastre de investigație, se exprimă părintele, pe un ton de detectiv în acțiune. Câți ani zici că ai împlinit în ziua în care au apărut… semnele?

- 33, spuse Virgil.

- Mda, îngăimă popa, meditativ.

- Cu ce te ocupi dumneata în viața de zi cu zi?

- Păi… sunt inginer mecanic. Lucrez într-un service, dar nu văd ce relevanță are.

- Are, are, fiule, totul are relevanță. Sfânta fecioară era o fată simplă, din popor…

- Nu înțeleg nimic, zău, părinte!

- Va trebui să te spovedești, conchise popa.

- Și dacă nu vreau?

- Vrea, vrea, insistă maică-sa, mieros. Vrea că îl rog eu. Dar să știți părinte că n-are multe păcate. De mic a fost un copil bun. Și silitor… Învăța bine, nu mințea, nu trișa când juca jocuri…

- În fine, zise popa făcându-i semn lui Virgil să îl urmeze. Tu vino cu mine.

Mulțimea se arătă dezamăgită de turnura evenimentelor, deoarcere nimeni nu putea asista la spovedanie.

După mai bine de un ceas popa și Virgil reveniră în sânul grupului de enoriași, Virgil obosit și exasperat, popa tulburat la culme.

- Ei bine, se adresă cuviosul mamei spoveditului, ei bine… Fiul dumneavoastră… a căzut în păcat trupesc, neînsurat, cu mai bine de trei femei și asta doar în ultimii ani.

- Bine bine, i-o scurtă mama, și cu stigmatele cum rămâne?

- În afară de păcatul suprem, acela al ateismului, conștiința lui Virgil e cât se poate de curată… Va trebui să mă consult cu soborul. Nu pot da un verdict, așa, de capul meu, concluzionă părintele, vădit copleșit de gravitatea situației.

Odiseea lui Virgil în lumea creștină n-avea să se sfârșească doar cu atât. La rugămințile și amenințările mamei se văzu nevoit să se mai supună expertizei unor înalți prelați, ba chiar, la un moment dat, chiar și a unor episcopi greco-catolici. Convingerea unanimă a preacuvioșilor fu aceea că tocmai ateismul alesului era cheia miraculoasei întâmplări. Dumnezeu vroia să i se arate omenirii în postura sa de atotputernic, de stăpân suprem al întregii suflări duhovnicești. Dat fiind că fusese botezat, Virgil făcea partea din armata creștinilor, iar Dumnezeu încerca să îl aducă pe calea cea dreaptă a credinței dându-i un semn incontestabil. Diavolul, dacă ar fi lucrat prin intermediul păcătosului ateu, și-ar fi făcut resimțită prezența într-un fel sau altul, posedatul ar fi început să vorbească în felurite limbi, să facă precum fiarele pădurii, dar liniștea și calmul lui, seninătatea privirii erau cele ale unui rob al lui Dumnezeu, în pofida păcăturii grave prin ateism. Astfel că, după doi ani, 5 luni și trei zile de interogații și dileme personale, de explorări medicale și analize teologice de la nefericitul incident care avusese loc, printr-o coincidență nefastă, chiar de ziua lui de naștere, Virgil fu declarat, oficial și împotriva voinței lui, ”stigmatizat”, de către un sobor de preoți, cu interdicția de a mai cădea în păcat trupesc neînsurat, interdicție pe care o încălcă cu premeditare și resentiment, chiar în seara canonizării, cu o prostituată, înfuriat și înciudat la culme de slăbiciunea de caracter care îl târâse într-o asemenea postură de animal de circ. A doua zi, în biserica în care fusese uns ”stigmatizat” zeci de credincioși veniți cu autocarele din toate colțurile țării se călcau în picioare ca să sărute pozele cu imaginea rănilor lui Virgil. Pe când se pregătea să își schimbe bandajele cu care mângâiase trupul prostituatei cu altele noi, văzu pe ecranul televizorului scene ce imortalizau oroarea din lăcașul de cult: mai cu seamă bătrâni gata să se spintece între ei, cărându-și pumni și vorbe de ocară, doar ca să ajungă mai repede la nenorocitele de fotografii. Se întrebă pentru o clipă cum ar fi fost viața lui dacă în locul misterioasei maladii care îi încrustase în palme urma unor cuie s-ar fi bucurat, în zorii zilei în care împlinise 30 de ani, de voluptatea unei petreceri sau chiar de hazul unei farse de bun gust. Își simțea mâinile ușor amorțite, însă, în mod misterios, durerea din palme parcă îl părăsise. Când desfăcu bandajul de la mâna stângă, spre încântarea sa, stigmatul dispăruse… Palma dreaptă era și ea curată. Și-ar fi dat ani din viață pentru o explicație de bun simț, ar fi acceptat cu bună știință să se supună altor mii de analize și investigații medicale, să se ofere voluntar drept cobai pentru știință, însă ceva îi spunea că nu va avea șansa să dezghioace vreodată secretul nenorocirii care se abătuse asupra lui preț de doi ani, cinci luni și trei zile și care îi dăduse peste cap existența banală și liniștită, savuroasă în felul ei. Durerea din palme i se mutase în inimă: ar fi făcut orice pentru știință. Ar fi preferat să fie schingiuit pentru ateismul lui, pentru vocația lui de om al cunoașterii, dar se vede treaba că nu îl prea luaseră în serios preacinstiții. Și-ar fi dorit în sinea lui să fie un martir al științei în lupta cu obscurantismul misticii. Dar pare-se că vremea lui Giordano Bruno a apus, vârsta de aur a umanității în care religioșii vedeau în rațiune un adversar s-a dus pe apa Sâmbetei, rațiunea a fost înfrântă, iar credința s-a instalat confortabil în locul ei așa cum năpădesc plantele agățătoare și mărăcinii grădinile neîngrijite; știința nu s-a mișcat suficient de repede, iar oamenii și-au pierdut răbdarea. Și-apoi miracolele se vând mult mai bine decât antibioticele și cu, siguranță, fac mai multă audiență în emisiunile de televiziune.

Grupul de nefericiți, care se încăierau în biserică pentru o halcă smulsă din carnea științei, îi provoca silă. Nu putea să se bucure că se lecuise de rănile care îl sâcâiseră atâta amar de vreme și îi provocaseră atâtea pagube. Atunci când nu îți poți explica binele și răul care ți se întâmplă, boala și tămăduirea, durerea și plăcerea, viața n-are nici un haz, e doar o farsă din care țâșnește umorul negru, ca un jet de sânge, se gândi. ”Asta încerca poate, popa săracu, să spună, când vorbea de cunoaștere. Între a nu știi totul și a nu știi nimic, probabil că e mai ușor de trăit și mai bine neștiind nimic. Dar cine are de ales?”.

Noi publicaţii

Am bucuria sa anunţ apariţia a două noi cărţi la editura Dacia. “Alma Musica”, volum de proză scurtă cu ilustraţii proprii  şi “Tratat de estetică a durerii”, volum de versuri. În curând va avea loc şi lansarea lor în Bucureşti, dar nu pot spune încă exact când şi unde.

Carţile se pot cumpăra online la:

http://www.edituradacia.ro/index.php?page=detalii&id=4026

http://www.edituradacia.ro/index.php?page=detalii&id=4025

http://www.piata-cartii.ro/autori/Ilinca%20Bernea

http://www.librarie.net/carti/151953/Tratat-estetica-durerii-Ilinca-Bernea

http://www.librarie.net/carti/151956/Alma-Musica-Povestiri-Ilinca-Bernea

Părinţii altora

Nu am avut probleme cu părinţii mei, doar cu ai altora. Mă întreb uneori dacă nu cumva educaţia primară eşuează pentru că bieţii copii văd, asimilează şi ingerează ceea ce fac părinţii – mai precis modelul lor de comportament explicit – şi nu morala fadă şi săţioasă pe care aceştia le-o bagă pe gât, fără nici o acoperire în fapte. Primul lucru pe care majoritatea plozilor îl învaţă de la părinţi e că ei sunt mai importanţi decât copiii altora şi, prin definiţie, mai buni. Copiii altora îi pot corupe, îi pot „strica”, dar stricaţi din faşă nu sunt decât ceilalţi copii. Din grupul compact al copiilor altora se desprind, în ochii bunilor părinţi, câteva exemplare demne de pizmuit: cei care iau la şcoală note mai mari decât progeniturile proprii, care învaţă mai temeinic, care sunt mai harnici. Înfuriaţi de nevolnica realitate aceşti părinţi se năpustesc asupra odraslelor cu invective sau, şi mai grav, cu comparaţii moralizatoare: copilul altuia e mai silitor, vorbeşte mai frumos, e mai ascultător. Aşa izbucnesc primele frustrări şi resentimente în inima fragedă a copilului. Percepe invidia părintească în cheia neiubirii, începe să se simtă depreciat şi neînţeles. Ceea ce îl consolează însă este sentimentul importanţei proprii pe care părinţii i-l cultivă sârguincios: oricât ar fi de lăudabili copiii altora, sunt personaje secundare, tarate, handicapate prin faptul că sunt ai unor străini. S-ar zice că nu există părinte care să nu-şi privilegieze puiul în detrimentul celorlalţi. Ei bine, dacă am suferit cumva, în anumite situaţii în care am fost hărţuită în copilărie de colegii de şcoală sau de maidan, a fost pentru că ai mei, în loc să îmi sară în ajutor şi să îmi facă dreptate s-au artătat incredibil de indulgenţi şi împăciuitori, prea puţini dispuşi să acţioneze punitiv faţă de copiii altora. Au considerat că nu e cazul să intervină în conflictele dintre puştani, că nu se face să bruscheze un alt plod, doar pentru că m-a necăjit pe mine sau pe frate-miu. Mă simţeam oarecum expusă, mai ales că eu săream la bătaie pentru fratele meu, mai mic… Acasă îl altoiam eu, dar n-aş fi suportat să dea în el sau să îl umilească vreun străin.

Abia în adolescenţă am reuşit să apreciez echidistanţa părinţilor mei, refuzul lor de a mă pune mai presus de odraselele altora, atunci când, în liceu fiind, m-am pomenit într-o seară, la uşă, cu o fată, de care se amorezase un prieten şi care fugise de acasă. Mi-a cerut să o las să stea la noi peste noapte. Ce era să fac? Să o las să umble brambura pe străzi, să doarmă în parc? Nici măcar nu o cunoşteam prea bine, era o râzgâiată sclifosită care mă călca pe nervi, dar n-am avut inimă să o refuz. Mama s-a împotrivit, dar fătuca a minţit-o că va suna la părinţi să le spună unde e şi să le ceară consimţământul, a înşfăcat telefonul, s-a închis în camera mea, fără mine, şi a revenit surâzătoare peste câteva minunte asigurând-o pe mama că are voie să rămână la noi. Mama nu m-a controlat niciodată, era obişnuită cu mine, ştia când îi ascundeam câte ceva sau disimulam, însă nu era pregătită să facă faţă trucurilor copiilor altora. A crezut-o pe cuvânt pe micuţa ipocrită. În acea noapte părinţii ei au turbat de îngrijorare, au alertat poliţia, au bântuit prin tot oraşul şi au sunat la toţi prietenii copilei cărora le cunoşteau numere de telefon. Şmecheră, domniţa se refugiase la mine, pentru că ai ei habar n-aveau cine sunt, unde stau, nu ştiau nici măcar că fac parte din anturajul ei. În acea seară se certase cu ei şi îi detesta, nu mai vroia să îi vadă în viaţa ei etc. A doua zi, însă, i-a trecut năduful şi s-a prezentat acasă, senină, glumind nevinovat pe seama aventurii ei. A fost primită cu bocete şi îmbrăţişări, părinţii au răsuflat uşuraţi, dar au ţinut totuşi să găsească un ţap ispăşitor şi au interogat-o cu blândeţe în legătură cu numele şi telefonul fetei care o găzduise. Ea s-a învoit să le dea toate informaţiile, apoi taică-su m-a sunat spumegând şi mi-a vorbit ca ultimei vagaboande şi infractoare, mi-a spus că sunt o nesimţită cretină, o dobitoacă şi m-a ameninţat că mă face una cu pământul dacă mă prinde, că mă bate de nu mai ştiu de mine, apoi mi-a ţinut un lung discurs despre cât de emotivă şi fragilă e fiică-sa, despre cum izbucneşte ea în plâns doar dacă ridică vocea la ea cineva, despre cum scrie ea poezii şi cum face crize de disperare dacă i se face observaţie, despre ce înseamnă un copil hipersensibil, recte odrasla lui, şi despre nevoile sale speciale, fără să se gândească o clipă că i se adresează tot unui copil, care poate scrie poezii, e hipersensibil şi plânge dacă i se vorbeşte răstit şi agresiv, care e, poate, chiar în acel moment cu ochii în lacrimi şi cu inima cât un purice de frica ameninţărilor unui adult descreierat. Bunul tătic a decis să mă găsească pe mine responsabilă de nonşalanţa cu care fiică-sa îl lăsase să se perpelească o noapte întreagă: eu eram de vină că nu dăduse ea telefon acasă deşi aşa ne spusese, că o adăpostisem în loc să o forţez să se întoarcă de unde a plecat sau să umble pe străzi, de nebună. Poate că ar fi avut dreptate dacă aveam mai mult de 15 ani, dacă aş fi fost un adult. Dar nu eram decât un copil tembel, ca şi fiică-sa. Şi apoi şi pe mama o dusese de nas. Oricum, nu mi-aş fi putut imagina că vreunul dintre părinţii mei s-ar fi amestecat în viaţa copilului altora, că şi-ar fi exercitat asupra lui autoritatea sau că s-ar fi îndoit de cuvântul lui. N-aveau apucături de securist ca să înceapă să o ancheteze pe musafira noastră sau să asculte pe la uşi, să îi sfideze libertatea şi să ia măsuri, să ceară musai să vorbească ei cu ceilalţi părinţi. Nu reuşeam să înţeleg de ce tatăl isteric a ţinut să mi se adreseze mie; probabil pentru că nu şi-ar fi permis să le vorbească astfel unor egali… Ori pentru că simţea nevoia să îi facă musai „educaţie” cuiva şi, cum nu îi ieşea pasienţa cu fiică-sa pentru îi era frică de mai rău în caz că s-ar fi înfipt în ea, a găsit de cuviinţă să facă pe satrapul cu mine. Când simţi ardent nevoia să bruschezi un copil şi nu poţi să îţi permiţi s-o faci cu al tău, ca nu cumva să îţi plece de acasă, te înfigi în odrasla străinului, ca să îţi exerciţi totuşi puterea asupra cuiva. Aş fi vrut atunci din tot sufletul ca tatăl meu să mă răzbune, să îl caute pe nemernic şi să îl pună la punct, dar am strâns din dinţi şi m-am liniştit singură gândindu-mă la avantajul pe care îl aveam, la privilegiul de fi fiica unor oameni cu mult mai buni decât părinţii altora şi asta nu pentru că erau ai mei…

CERŞETORUL

„Se uită la ceas. Era ora 10 şi totuşi exagerat de cald pentru o dimineaţă de septembrie. Mai avea ceva timp de hoinărit prin oraş iar acest lucru îi dădea un sentiment de mulţumire. Era veselă. Fără vreun motiv anume. Se opri în dreptul unei vitrine şi se zgâi înăuntru, era a unui magazin unde se vindeau doar produse în dolari şi cum ea, ca româncă, nu avea dreptul să aibă valută, se rezuma de fiecare dată să privească la explozia de culori, haine scumpe şi dulciuri de care nu avusese niciodată, pentru că în prăvăliile şi alimentarele comuniste nu existau decât haine de-o urâţenie deprimantă, din materiale şi culori bolnăvicioase şi, pe post de dulciuri, nişte dropsuri tari cu un gust indefinit, în care îţi spărgeai dinţii. Şi, ca de fiecare dată când se oprea în dreptul vitrinei unui astfel de magazin, îşi făcu autocritica pentru cei zece dolari aruncaţi aiurea pe-o brăţară de sticlă care îi luase ochii în primul moment şi pe care avea s-o arunce câteva zile mai târziu în fundul unui sertar de ciudă că s-a pripit cumpărând-o şi nu şi-a luat altceva, spre exemplu o portocală sau o banană sau o ciocolată nemţească, ceva de care să se bucure în mod concret…

După ce îşi făcu dojenile de rigoare se hotărî să-şi ia rămas bun de la vitrină şi să se îndrepte spre parc, când, un cerşetor o opri din drum cu rugămintea înduioşătoare: „copilă, fie-ţi milă!”. Se scotoci prin buzunare şi prin amintirile ei despre poveşti cu cerşetori, cu sfinţi şi îngeri travestiţi dar mai ales cu blesteme faţă de cei care nu au îndeajuns de multă milă. Nu mai avea decât 10 lei, doi pentru metrou, restul pentru revista ei preferată. Ar fi putut să renunţe, dar glasul cerşetorului o înduioşase. Se uită atent la figura lui: avea ochii umezi, de animal sălbatic, buzele subţiri şi scorojite, obrajii supţi şi cadaverici. Tremura tot şi părea foarte bolnav. Îl fixă câtva timp conştientă că în cele din urmă va trebui să-i lase câţiva bănuţi, măcar pentru impieteatea de a-l studia ca pe un exponat de muzeu. Îşi vârî pentru a doua oară mâna în buzunar şi din nou ezită. Dacă avea să se întâmple ceva pe drum? Dar ce ar fi putut interveni? Un nou cerşetor? Avantajul celui dintâi. Bărbatul avea o pânză neagră legată în jurul gâtului, amănunt care îl făcea şi mai straniu decât îi păruse la prima vedere. Purta papuci de carton, ca morţii. I se făcu dintr-odată frică. Îi lepădă în mână două monede şi o rupse la fugă. Ajunse gâfâind în dreptul unei biserici, când, un glas adânc, aproape fără voce, o imploră: „fie-ţi milă, copilă!”. Nu îndrăznea să îşi ridice ochii, recunoscuse glasul. „Întoarce-te, sunt aici, jos, pe scări”, o ghidă acesta. Fata se răsuci din călcâie, ca hipnotizată. Era exact acelaşi chip, aceeaşi pânză neagră, aceleaşi trăsături, acelaşi ten livid. Omul sau ce-o fi fost el stătea jos. Picioarele-i erau subţiri şi neputincioase şi le ţinea încrucişate. Dar oare avea într-adevăr picioare? Cum de ajunsese înaintea ei la biserică? Doar ea fugise tot timpul. Îi strecură cerşetorului în mână o monedă şi scoase printre buze o şoaptă ca un scâncet: „Lasă-mă! Te rog, lasă-mă… Ce vrei de la mine?”. Cerşetorul începu să râdă în hohote, din ce în ce mai puternic cu cât se îndepărta mai mult… Râsul său îi răsuna în urechi ca o cascadă de lovituri de ciocan şi continuă s-o sâcâie şi când ajunse la şcoală şi mult după aceea în timpul orelor. Simţea că tot pământul se zguduie de râsul cerşetorului. Nu-şi mai putea lua gândul de la chipul lui. Închidea ochii şi acesta i se lipea de retină, ca o nălucă. Îşi aminti că îl mai văzuse odată, cu două zile înainte, la un bâlci, făcând pe scamatorul şi altcândva, mai demult, într-un grup de muzicanţi ambulanţi sau poate că nu cântau chiar în grup, dar era cu siguranţă unul dintre ei. Şi-l amintea odată, demult, încercând să-i vândă o cutie de chibrituri şi altădată şi mai demult, din ce în ce mai demult, atât de demult încât nu-şi mai putea da seama dacă apăruse chiar în viaţa ei sau i se arătase doar în vise ori dacă nu cumva citise doar despre el sau poate chiar el îi citise. Orele de şcoală trecură mai repede decât de obicei şi faptul că treceau o neliniştea, iar când îşi făcu ghiozdanul să plece acasă fu de-a dreptul cuprinsă de panică. Îl rugă pe unul dintre colegi care o plăcea nemărturisit s-o conducă acasă, iar acesta se arătă bucuros şi surprins în acelaşi timp. Pentru o mai bună securitate se agăţă de braţul lui. În dreptul un chioşc de pâine zări cerşetorul. Avea în colţul buzelor un zâmbet bizar care îi dădea o înfăţişare de mască. „Fie-ţi milă, copilo!”. Cei doi trecură mai departe.

- L-ai văzut? întrebă ea.

- Pe cine?

- Pe cerşetor.

- Nu, n-am fost atent. Şi-apoi dacă aş sta să mă întorc după toţi cerşetorii…

- Totuşi cum îţi explici că mi s-a adresat mie şi nu ţie sau nouă? mi se pare ciudat, insistă ea.

Colegul ei nu auzise să fi ieşit vreun sunet din gura cerşetorului. Mai merseră câteva străzi şi fata tresări ca lovită de un trăznet.

- Ce s-a întâmplat? se minună el.

- S-ar putea să îţi par pisăloagă, dar mi s-a părut că l-am văzut iar.

- Pe cine?

- Pe cerşetor. Uite, în colţul străzii. Ba nu… a dispărut…

- Hai să schimbăm subiectul propuse el, vădit intimidat de obsesia ei.

- Uite-l! exclamă ea, scoţând o şoaptă ca un ţipăt.

- Da, e un cerşetor, spuse el impasibil.

- E acelaşi!

- Ai o sensibilitate bolnăvicoasă. Dacă te linişteşte, îi dau fiecărui cerşetor pe care îl vezi doi bani şi gata!

Îl mai văzu o dată în metrou şi încă o dată la piaţă, când îi atrase şi companionului ei atenţia. Fata tremura, iar el încercă s-o calmeze:

- La urma urmei toţi cerşetorii seamănă între ei ca două picături de apă.

Ajunseră în faţa porţii. Îşi luară rămas bun sărutându-se şi dintr-odată ea se simţi ciudat, ca şi cum prin acel sărut ar fi contactat o boală incurabilă. Nu, nu putea fi vorba de iubire. Pentru că atunci când iubeşti simţi că aparţii trup şi suflet altcuiva, la care te gândeşti în permanenţă. Îi vezi chipul pretutindeni: în tramvaie, pe străzi, în somn… Ceea ce însemna, în mod logic că ea îl iubea mai mult pe cerşetor decât pe tânărul care îi dezmierda grumazul. Izbucni în râs… Şi auzi răsărind de undeva din interior, ca un ecou, râsul celălalt, straniu şi sacadat, râsul acela nebun şi adânc al cerşetorului.

Mâncă puţin şi aţipi. Se trezi agitată, gesticulând. Avea capul greu. Camera se învârtea cu ea şi o înfăşura ca un năvod. Adormi la loc. Mergea printr-un tunel, urca nişte scări prin semi-întuneric. O mână scheletică o ţinea purtând-o prin acel loc spre o destinaţie. Mai urcară câteva trepte apoi simţi cum palma aceea scheletică se desprinde dintr-a ei şi se pomeni într-o sală imensă şi goală. Părea că se află în interiorul unui cub cu pereţi albi, semi-opaci, care iradiau lumina de undeva din afară. Într-un colţ al ei se afla prietenul său, cu picioarele încrucişate şi cu faţa în mâini. Se apropie de el şi încercă să-i desprindă mâinile de pe faţă, să-l consoleze pentru că părea că suferă. Rămase înmărmurită de groază. Cel care crezuse că e prietenul ei nu avea faţă, ci doar o piele mată întinsă peste craniu.

Se trezi ţipând. Auzi din stradă vocea aceea atât de cunoscută, tânguindu-se: „copilă, fie-ţi milă!”. Se duse glonţ la sertarul în care ţinea brăţara, o scoase de-acolo, deschise fereastra şi i-o azvârli cerşetorului care stătea în faţa casei. Acesta zâmbi satisfăcut, îi făcu un semn de rămas bun şi plecă fluierând pe alee…”

Nomazii

Nomazii

dedicată trupei folclorice Loyko

I-am descoperit într-o carte veche, când am făcut ordine în cămara buncii. Ediţia trebuie să fi avut cel puţin 60 de ani, dacă nu chiar mult. I-am recunoscut însă limpede în fotografie: erau ei, acum mai bine de jumătate de veac, şi arătau exact aşa ca acum, cu feţele lor bărboase, cu privirile ca tăciunii încinşi. Nu încăpea nici o îndoială că ei erau. Ca să îmi domolesc stupefacţia şi să-mi răcoresc minţile răvăşite m-am dus în parc să alerg. După jumătate de ceas, eram epuizată şi m-am aşezat la o masă, la o terasă şi, imediat după ce am comandat o sticlă de apă, în difuzoare începu să se audă o melodie de-a lor. Nu mi se mai întâmplase niciodată să îi aud în ţară: nici măcar posturile de radio mai răsărite nu le difuzau muzica şi, uluită pentru a doua oară în mai puţin de o oră datorită lor, m-am repezit la chelner şi l-am luat la întrebări. Mi-a zic că habar n-avea ce e cu melodia aceea sau cu trupa care o interpreta, că îi murise unui coleg o mătuşă şi, printre lucrurile pe care i le lăsase moştenire, era şi o colecţie de CDuri, pe care le punea, rând pe rând, la acultat ca să le sorteze şi să aleagă ce păstrează şi ce dă mai departe… Aşa deci, mă gândii, era o conincidenţă. Un semn, poate?! Trebuia să fac cercetări, n-aş fi putut dormi liniştită.

A doua m-am înfiinţat la prima oră la biblioteca naţională şi preţ de aproape o lună mi-am petrecut două ore în incinta ei, cercetând tomuri îngăbenite de vreme. Aşa cum mă aşteptam ţiganii mei apăreau şi într-o gravură din secolul XVI, pe undeva prin Franţa, în postura de cântăreţi de flamenco, într-un tablou popular spaniol, îmbrăcaţi în straie italiene undeva prin Sardinia într-o litografie datată un secol mai târziu, în Ungaria lui Lizst, în Moldova bunicii mele desigur şi în actuala Rusie, aşa cum apucasem să îi cunosc. În toate ipostazele erau neschimbaţi… doar hainele erau diferite. Erau ţigani mereu şi muzicieni şi aveau exact aceleaşi feţe, aşa că mi-am pus întrebările fireşti în faţa unei astfel de dileme: să fie caz de reîncarnare sau caz de nemurire? Mă lua ameţeala când realizam ce îmi trecea prin minte. „Să vezi şi să nu crezi!” mi-am zis. O astfel de situaţie e mai greu de îndurat decât una în care trebuie să crezi fără să vezi. Aveam evidenţa în faţa ochilor… Ar fi trebuit să îmi discreditez simţurile ca să mă îndoiesc. Pisicile, ceva mai suspicioase şi mai precaute decât oamenii nu se încred doar în văz. Motanii mei se miros şi se freacă unul de altul ori de câte ori se trezesc din somn ca să se asigure, prin toate mijloacele, folosindu-şi deopotrivă simţul tactil şi olfactiv că sunt aceeiaşi… că se cunosc. N-au încredere doar în imagini… Specia noastră însă e mai uşor de convins pe cale vizuală: avem tendinţa să dăm mai mult credit ochilor decât urechilor, nasului sau pipăitului. În fine. Fapt e că dilema mea era chiar mai complexă decât îndrăzneam să o gândesc. Ce trebuia să fac: să reneg cuvenita încredere pe care o acordam evidenţelor grafice sau să mă apuc să cred în imposibil?

Făceam tot soiul de raţionamente ingrate, la limita stupizeniei. Ţiganii sunt nomazi ceea ce înseamnă că sunt de fapt mici comunităţi migratoare. Poate că, pentru că sunt adeseori consangvini, progeniturile lor seamănă cu străbunii… ca nişte picături de apă. Cei din tagma muzicienilor ţin la blazon; nu îşi lasă copiii să se vânture prea departe de şatră şi poate că, din cauză că sângele nu e prea des împrospătat, genetica se repetă… Cine a mai pomenit ca genetica să scoată produse de serie? Gemeni la distanţă de două trei generaţii? Repetiţiile naturale au variaţiuni. M-am gândit la blestemul rătăcitorului… Poate că avem obiceiul să luăm doar lucrurile cunoscute în consideraţie, să alcătuim portretul realităţii în funcţie de lumea prin care ne mişcăm noi şi care ne e familiară şi inteligibilă, fără să bănuim măcar, că dincolo de graniţele acestei precare viziuni pe care ne e dat să o avem se întind teritorii mult mai vaste ale realului, care scapă percepţiei, înţelegerii, capacităţii noastre de judecată. Suntem deprinşi cu o imagine foarte limitată despre lume, datorită propriei experienţe, o imagine lungă şi monotonă ca o zi de post, pe care ne-am înşirat, ca pe frânghie, rufele raţiunii… Tatăl meu îmi spunea să îmi imaginez cunoaşterea, domeniul cunoştinţelor, ca pe o sferă înconjurată de necunoscut. Pe măsură ce volumul acesteia se extinde, creşte şi suprafaţa de contact cu necunoscutul. Aşa explica el cum de mai cu seamă proştii au certitudini… însă pe mine mă preocupa alt aspect şi anume nivelul de contact cu necunoscutul, ceea ce se întâmpla la graniţă, indiferent de dimensiunile sferei.

De ce există patru tipuri de temperament, de ce patru şi de ce patru anotimpuri şi de ce mai multe grupe de sânge şi de ce mai multe rase… şi de ce mamiferele au evoluat în vreme ce reptilele nu şi dacă există pitici de ce n-ar exista şi uriaşi, dacă există efemeride de ce n-ar fi pe undeva, cumva şi nemuritori? Natura e atât de diversă şi de misterioasă! Poate că, vorba lui Steihardt, „unii oameni se trag din Dumnezeu şi alţii din maimuţă” şi fiecare o ştie în felul său…

Ceea ce mi s-a părut cel mai halucinat a fost că la un moment dat, pe când meditam asupra situaţiei neverosimile în care mă aflam, am avut revelaţia faptului că ţiganii îmi apăruseră în vis înainte de a-i asculta prima oară, de a mă îndrăgosti ireversibil de muzica lor şi de a căuta să-i văd în poze. ÎI visasem cu adevărat, le presimţisem existenţa şi harul, mai mai că le auzisem vocile şi strunele în minte, înainte de momentul primei audiţii. Poate că de aceea impactul fusese atât de puternic. Exista o legătură secretă între mine şi ei, al cărei tâlc îmi era cu neputinţă să-l descifrez.

Am asultat în neştire cele câteva zeci de înregistrări pe care le aveam. Se pare că Lizst îi cunoscuse… Era oare cu putinţă?!

Muzica lor era de o frumuseţe ireală… care depăşea în intensitate şi puritate până şi cele mai sublime trăiri sau forme de extaz. Poate că nu erau oameni, poate că erau îngeri, mi-am zis. Gândul acesta avu darul să mă linişească puţin. Mi se părea mai uşor de tolerat ideea coexistenţei pe aceeaşi planetă cu creaturi extra-umane decât cu nemuritori. Pe îngeri mi-era foarte uşor să mi-i imaginez de vreme ce existau atât de multe specii pământeşti. Nu îţi trebuie cine ştie ce imaginaţie sau efort intelectual ca să accepţi că, dacă există viezuri şi popândăi şi morse, pot exista şi mamifere superioare omului. Ingerii arată, după calculele mele, aparent ca noi, dar nu au instincte distructive sau violente… Demonii arată tot ca noi, dar n-au capacitatea de a iubi şi de a avea sentimente… Specii şi specii… Pe ţiganii mei însă nu îi puteam percepe în afara regnului uman şi de aici proveneau dificultăţile mele. Ca îngeri puteau fi nemuritori… sau poate că îmbătrâneau mult mai lent… Din perspectiva unui cărăbuş, elefanţii trăiesc veşnic. Dacă timpurile existenţiale ale diverselor specii diferă asta nu înseamnă că există creaturi care trăiesc la infinit, iar îngerii puteau trăi doar mult mai mult decât oamenii; suficient cât, din perspectiva noastră, durata vieţii lor să ne apară miraculoasă. Mă aflam pe o pistă alunecoasă. Genul acesta de reflecţii fie nu duc nicăieri, fie sucombă în cimitirul sofismelor şi paradoxurilor logice, fie duc la nebunie. De-a treia versiune mi-era teamă, aşa că mi-am impus să-mi domolesc apetitul pentru explorări şi să îmi văd de viaţa mea ca şi cum s-ar fi întâmplat nimic senzaţional, ceea ce era adevărat pe undeva, pentru că doar pe mine mă lovise în moalele capului subit descoperirea, enigma data însă de sute de ani.

Deîndată însă ce mi-am propus să la baltă cercetările, fatalitatea făcu să am un nou asociat, obsedat de muzica lor şi realizai că forţa destinului pe care o subestimasem mă va provoca din nou dacă insistam să mă sustrag din faţa misterioasei descoperiri pe care o făcusem, accidental.

Trebuia să am o confruntare cu ei, aievea. Să le dau se urmă şi să îi privesc în ochi, să le pun în faţă întrebările care mă mistuiau.

Erau plecaţi în turneu, prin Europa. Aveau să cânte în Bulgaria aşa că n-am ezitat să iau trenul şi să mă opresc în Sofia. Au cântat dumnezeieşte. După concert, s-au adunat la o bodegă şi s-au pus pe chefuit. După cum se arătau lucrurile aveau de gând să bea până în zori aşa că mi-am luat inima în dinţi şi m-am apropiat de masa lor, cerându-le un autograf. Cel care era şeful trupei m-a măsurat din priviri apoi mi-a zâmbit, ca dintr-o altă lume.

M-a pofit să mă aşez la masă. Mi-a luat mâna stângă în mâinile lui de violonist, mi-a studiat-o, apoi mi-a atins linia vieţii şi a surâs din nou, ca pentru sine. Vedea ceva, acolo, în desenul încrustat în palma mea stângă. Mi-a spus apoi: „te aşteptam” şi privirile noastre s-au întâlnit. În secunda aceea am ştiut, am înţeles totul. Mi-a transmis, într-o străfulgerare, tot ceea ce vroiam să aflu.

Le-am cunoscut secretul. Dar nu îl pot împărtăşi, n-am dreptul.