Bogdan Teodorescu

Da. M-am hotarat. Bogdan Teodorescu este, dintre personalitățile implicate în viața publică şi intens mediatizate, preferatul meu.  Există, în  fundalul discursului său, un tip de onestitate altoita cu nobleţe, o onestitate care nu ţine de efuziunile sinceritatii ego-centrate și ego-descriptive ci, dimpotrivă, de o constantă voinţă de a impersonaliza mesajul, specifică celor care pot depăşi limitele propriei subiectivităţi, refuzand să-şi scoata în evidenţă particularitatile individuale şi punând pe primul plan doar ceea ce ar putea interesa sau influenţa conştiinţa colectivă. Noblețea are această proprietate de a face dintr-un om cu multă personalitate un gânditor neutru, implicat moral, dar detașat de propria-i persoana atunci când emite și formulează judecăți, interpretari etc.

Aş putea s-o spun şi mai direct: atât de mult ne-am obişnuit cu intelectualii-vedete pentru care discursul public, de orice natură şi pe orice temă, nu are altă menire decât aceea de a le confirma statulul social, de a le mai adăuga un strat de mortar pe soclu sau de a le mai retuşa câteva riduri în poza mediatică, cu intelectualii care şi-au făcut o profesie de credinţă din a vorbi despre sine şi în folosul propriu, cu erudiţii care îşi folosesc avuţia culturală doar pentru a seduce publicul şi pentru a-şi cizela imaginea, cu iluştii care nu ratează nici o ocazie de a-şi face autopotretul, chiar şi într-o discuţie care vizează problema resurselor de hrană sau a drepturilor omului, într-atât am avut de a face cu astfel de exemplare încât ni se pare “atipic” şi chiar uşor prea dramatic şi prea “greu” discursul unui Bogdan Teodorescu. Trăsătura dominantă a intelectualitor titraţi şi răsfăţaţi de mass media este, în România actuală, frivolitatea. O frivolitate aş, zice, structurală. Deşi ar putea avea prestaţia unui Havel, să zicem, (pentru că au înzestrările intelective necesare), preferă să adopte un stil şi o atitudine care fac mai degrabă concurenţă starurilor de cinema. La fel de inadecvate şi de excentrice cum sunt toaletele Udrei faţă de cele pe care le etalează majoritatea femeilor politice sunt și apariţiile publice ale intelectualilor noştri faţă de ceea ce presupune, sui generis, statutul lor genuin în viaţa publică a cetăţii.

Bogdan Teodorescu nu e câtuşi de puţin atipic, în fond, e cel mai aproape de modelul de normalitate. Atipic şi anormal e vedetismul celorlalţi. Ca să fiu şi mai clară, vedeta vorbeşte despre sine în orice context, se pune în evidenţă pe sine, îşi exaltă particularităţile şi caută constant să se pună în valoare, individual. Intelectualul-vedetă ar fi o contradicţie în termeni într-o societate cât de cât sănătoasă. A noastră însă a naturalizat din plin această specie de struțo-cămilă.

            Ascultându-l, dar şi citindu-l, am descoperit că Bogdan ia în serios facultăţile comprehensive ale interlocutorilor. Majoritatea analiştilor politici nu se hazardează s-o facă şi nici nu se obosesc să formuleze nişte idei care să depăşească un nivel de înţelegere mediocru. Cumva, ascultându-i, te simţi jignit, te simţi tratat ca un troglodit. Bogdan Teodorescu însă forează ceva mai profund, caută să explice cauzele unor fenomene sociale; nu se rezumă la a le descrie şi, eventual, la a le condamna sau eticheta printr-o judecată de valoare, după caz. Are o gândire structurată, limpede, sintetică, un arsenal argumentativ remarcabil şi un stil discret, de om înzestrat cu darul modestiei. Nu e câtuşi de puţin atins de boala infatuării de care suferă mai toţi colegii lui de breaslă. Nu jigneşte nici categorii generice nici persoane. Reuşeşte, admirabil, să nu dea vina pe popor ci pe ignoranţa acestuia… Nuanţe. Chestii. Cumva, urmărindu-l, citindu-l, savurându-l, simt că primesc o confirmare a ideii că traversăm o criză – nu de identiate morală ci de raţionalitate şi cultură – că banii nu doar că nu rezolvă principalele probleme ale societăţii, ci sunt chiar sursa acestora. Unii, au pus mâna pe bani, fiind complet debusolaţi moral şi intelectual, fiind lipsiţi de cele mai elementare repere de civilitate. Ignoranţa naşte sisteme dezaxate.

Auditoriul e dopat cu discursuri pervers-lamentative care creează tabloul unor situaţii fără ieşire. Când nu ţi se oferă explicaţii de fond ci doar îţi sunt livrate en gros mostre de dezastru, reacţia firească şi legitimă este să te încarci cu un sentiment al absurdului şi cu o revoltă neputincioasă. Oricât de pesimistă ar fi o explicaţie, ea e o sursă de lumină, înţelegerea te face demn de a înfrunta o problemă. În beznă chiar că nu poţi dibui nimic şi cu atât mai puţin întreprinde ceva.

Motivul pentru care am ajuns să depindem socialmente de voinţa unei găşti de parveniţi nu este acela că o gaşcă de parveniţi a pus mâna pe putere fraierind poporul. Oamenii au nevoie în primul rând să înţeleagă pentru a putea acţiona, schimba, repara nişte calamităţi. Iar aceasta nu e o explicaţie. Starea de fapt cu care ne confruntăm are rădăcini mult mai profunde. Trăim într-o lume în care e posibil ca astfel de lucruri să se întâmple pentru că omul de rând e derutat axiologic, pentru că banii au ajuns singurul mobil social… pentru că omul de rând crede că are mai multă nevoie de un BMW decât de o bibliotecă, pentru că profesiile respectate în societăţile de consum nu mai sunt cele de medic, matematician, fizician, filosof, muzician ci cu totul şi cu totul altele, descinse din sevrajul provocat de psihoza financiară care a contaminat minţile. Iată că statul se transformă într-o bancă… îşi pierde încet încet menirea iniţială. Guvernul se transformă în  girant de bani.  Milioane de oameni oneşti, deprinşi cu valori clasicizate în sute de ani de civilizaţie s-ar pomenit în plină anarhie valorică şi alte milioane s-au adaptat rapid, pe negândite. Unii o duc bine în România actuală. Îmi amintesc de-un dialog cu un distins întreprinzător din zona privată care îmi râdea în nas spunându-mi că dacă vreau să fac ceva cu viaţa mea să mă las de filosofie şi să mă apuc de ceva util, gen resurse umane sau marketing. Ştie cineva ce presupune meseria care se asunde sub titlul de “specialist în resurse umane”? Eu una habar n-am. Am ratat ceva important? Dacă am fi avut mai mulţi filosofi şi mai puţin experţi în diverse, probabil că am fi trăit cu toţii într-o lume mai dreaptă.

Demnitate

Cred că am auzit cuvântul demnitate de zeci de ori pe zi în ultima vreme. Demnitate în sus, în jos, demnitate în cer și pe pământ.

Protestatarii își cer demnitatea, poporul luptă pentru demnitate, televiziunile își fac cu demnitate datoria, Băsescu a avut un discurs demn sau nedemn (de parca demnitatea s-ar putea vreodată reduce la retorică), se joacă toți cu vorbelea astea : demn / nedemn cu maximă exuberanță, cu un surplus de zburdălnicie și ignoranță.

Unii, nu foarte numeroși, sunt avizați cumva. Conceptul de demnitate, de care abuzăm lingvistic în aceste zile friguroase, a fost lansat și difuzat în spațiul cultural occidental de Kant și neokantieni. Doctrina drepturilor omului își trage sevele substanțial din el.

Sigur că risc sa par habotnică și kant-maniacală, dar uneori chiar se impun unele precizări și lămuriri.

În etica de tip kantian întrebările cheie care gravitează în jurul ”demnității” sunt de tipul : sunt demn de fericirea pe care o pretind? Sunt demn de morala din care mă revendic și pe care o predic? Sunt demn de numele de om? Etc.

Un exemplu : Cel care chinuiește calul e nedemn de condiția sa umană și nu calul e pus într-o situație nedemnă. Asta la Kant.

În mod analog – nu copilul bătut e pus într-o postură nedemnă ci agresorul său e nedemn de statutul de părinte.

Cu alte cuvinte demnitatea victimei nu e niciodată afectată, nu poate fi afectată, dacă victima chiar e victimă. Cel cu demnitatea șifonată e persecutorul.

Demnitatea nu ți-o ceri, ți-o exerciți. Trăiești în demnitate sau nu, demnitatea e libertate inalienabilă. Nimeni nu îți poate ”lua” demnitatea ca să ai de ce să ți-o ceri înapoi, cum afirmă multe dintre sloganurile en vogue de televiziune. ”Oamenii își cer demnitatea!” zic crainicii și analiștii cu aplomb.

Ce mai e demnitatea în zilele noastre dacă am ajuns s-o ”cerem” prin piețe? În orice caz altceva decât era la origini… adică la Kant.

Ești demn de drepturile tale pentru că ești om. Cine ți le poate aliena? Căderea în subumanitate.

Drepturile le ai pe cale naturală, ontologică, fie și dacă nu îți sunt respectate. Le aveau și sclavii în lumea antică, dar le erau încălcate.

Nedemni sunt cei care ”prostesc poporul”, care umilesc, care fură, care trișează, care siluiesc, care manipulează, care nu se țin de cuvânt și nicidecum păgubiții.

 Calul n-are nici o vină.

Demnitatea îți poate fi afectată doar prin prisma propriilor acte.  Reprezentații corupți ai puterii sunt într-o situație nedemnă, nu cei pe care i-au asmuțit împotriva lor.

Sigur că sunt penibilă cu problemele lexicale pe care le ridic, nici nu îmi fac iluzii că n-aș fi. Dar dacă ajungem să spunem orice despre orice fără ca vreun cuvânt să mai însemne ceva, există riscul să ne pomenim, cât de repede, vorbind, fiecare, singur…

Așa DA!

 

Un articol scris de pe o pozitie analitică și ”intelectuală” în sensul tare al cuvântului:

http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/anomia-violul-mamaliga

 

Inventar/ dare de seamă/ proces verbal și ce-ar mai fi

De ce mă tem

Mă străduiesc să mă exprim elegant : mă tem, vorba poetului, că ” pleacă ai noști și vin tot ai noștri”, mă tem că ”fie se va revizui, dar nu se va schimba nimic, fie nu se va revizui, dar se va schimba pe ici pe colo și anume în punctele esențiale”. Până acum ”nu s-a revizuit și s-a schimbat pe ici pe colo”, dar se poate și invers și când spun că ”s-a schimbat” deși ”nu s-a revizuit” nu mă refer doar la evenimentele de circ politic din ultimele zile, cum ar fi, de exemplu, evacuarea lui Baconschi din guvern, ci la evenimente consumate pe scena politică în ultimele două decenii, de când cu ”rivuluția”. Emanații ”postrivuluționari” din Parlamentul cel ”purificat” erau, în mare parte, foști PCRiși și securiști deghizați în miei reformiști. Care era în comunism, formal și cuviincios, la stânga s-a mutat pe partea dreaptă a drumului, acolo unde se afla un grup omogen de autentici liberali și țărăniști, autentic persecutați politic și autentic convinși de o doctrină, doar că nu mai rămăseseră prea mulți (majoritatea fiind morți sau complet înfrânți de sistem între timp) și aveau nevoie de întăriri. Și uit-așa ne-am pricopsit cu liberali peste noapte.

Greii din PSD-ul iliescian, fost FSN, pe care îi injură, neprecupețind nici un efort, deopotrivă băsiștii și bună parte din poporul suveran care ”iartă, dar nu uita”, se află ACUM în Parlamentul României în rândurile: PDLiștilor, UNPRiștilor și dislocaților de la opoziție, trecuți pe nesimțite în tabăra puterii și când spun pe nesimțite la nesimțire mă refer. De facto – un grup substanțial de PDLiști + aliații lor parlamentari și guvernamentali se înjură pe ei înșiși într-o ipostază anterioară (incipientă, ”necoaptă”?!) a devenirii lor politice, căci din FSN și PSD au făcut parte, iar pe-atunci, se știe, nu le puțea nimic.

”Ai noștri” PSDiști au plecat și au revenit pe poziții, însă preschimbați în PDLiști. Aviz anti-PSDiștilor înfocați! Doamna Udrea. O știți? A fost PSDistă. Când? În vremea ”odioșilor” Năstase-Iliescu. Acum se stropșește la ei până răgușește. Pentru ce? Pentru ce au făcut atunci.

Acum, nominal și cu acte-n regulă, sunt în tabăra adversă PSDului. Un PSD alcătuit din membri noi și vechi – care însă au avut decența să rămână în opoziție căci puteau lua exemplul doamnei Udrea sau al domnului ministru Oprea sau al domnului, mai nou ministru, Diaconescu – un PSD unit cu ce a mai rămas din foștii liberali și din oportuniștii ”conservatori” e tot ce avem ca alternativă la foștii PCRiști deveniți FSNiști transformați în PDSRiști, apoi în PSDiști și emigranți în PDL, de când cu PDLul la putere. Ca să fim cât mai onești: există un grup important de PDLiști neaoși. Al de Videanu, Berceanu, Blaga, Boc & comp. Doar că ei nu sunt propriu-zis fondatori de partid, ci membri stâns uniți ai unui grup de interese economice; dacă interesele erau politice erau partinici. În mod deliberat și-au ales ca paravan o doctrină populară, de centru dreapta cum se zice… Ce poate fi mai ”atractiv” decât o cioară vopsită în roz?

De ce mă tem. Că am și temeri. Până acum am fost un bun cetățean. Am mers la vot și am ”votat”, ca tot omul, cu ”răul cel mai mic” așa cum l-am socotit eu cu capu-mi.  Să zicem că am votat la un moment dat cu reprezentanții dreptei și m-am pomenit că, odată ajunși în parlament, s-au mutat pe stânga. Am votat cu stânga și m-am pomenit cu aleși de dreapta. De ce să mă mai duc eu, cetățean, la vot? în aceste condiții. E o întrebare.

Să zicem că votez cu USLul. Și dacă mă trezesc cu Videanu la USL? Dacă mă pomenesc că Berceanu iese pe ușa din față și reintră în scenă pe ușa din dos? Dacă mă pomenesc la un moment dat că Ponta e păpușa din balcon și Băsescu e ventrilocul?

Opoziția nu e credibilă din cauza traseismului politic practicat la greu în România postdecembristă. Ca să poți compara și alege între rău și mai rău e de dorit ca grupurile de acțiune din politică să rămână cât de cât constante, consecvente ori unei doctrine (cum se întâmplă în alte părți în lume) ori consecvente în compoziția lor umană. Îți spui: Iliescu a fost răul cel mai mic… Și votezi cu ”ai lui”, cu descendenții lui, cu gândul că dai un vot anti-Udrea și te trezești cu Udrea, peste noapte, în tabăra de-ai votat-o… Și atunci nu mai bine stai acasă, decât să fii ciuca bătăii de joc a udrismului triumfător?

Din acest motiv poziția mea e una moderată în ce privește punerea sub acuzație a susținătorilor actualei puteri. Poate că din unghiul din care privesc ei lucrurile Udrea e răul cel mai mic… Obiecția mea e că optica e greșită, chiar dacă sincer asumată. Pentru că Udrea este dejecția PSDului acela pe care îl anatemizează ea acum, este transpirație a acelui PSD, este clocită în regimul Iliescu, este un produs tipic al acelui regim (așa, oportunistă, îngălată și latifundiară cum e) și dacă vrem să nu revenim la el cum zic băsiștii, atunci e cazul să ne descotorosim în primul rând de exponenții lui aflați acum la putere: Udrea, Băsescu & comp. În acest moment exponenții ”regimului Iliescu-Năstase” în tot ce avea mai hidos acel regim nu sunt Iliescu și Năstase ci contestatarii și adeversarii lor declarați, copiii lor din flori, ultra-oportuniști care au umplut parlamentul și guvernul. Ceea ce contest, cu alte cuvinte, este dihotomia PSD (acela)-PDL (acesta) pe care, oameni cu multă minte și educație și bun simț o propagă, o cultivă, o creditează. NU e așa. PDLul acesta este o emanație, o excrescență, o descendență, o degenerescență, o DECADENȚĂ a acelui PSD.

Din acest motiv, actualul PSD este, chiar dacă nu purificat, măcar împrospătat și deodorizat prin înfierea unei noi generații de oameni politici, inși care n-au apucat să se compromită. Suntem datori să le dăm o șansă? Poate. Eu una le-aș da. Îi înțeleg deopotrivă și pe cei care au renunțat să se mai revolte, au renunțat să mai meargă la vot, au renunțat să mai fie cetățeni într-o societate în care cetățeanul ca cetățean e doar o metaforă, fiind în fapt doar un instrument de manevră al grupurilor de interese.

E impropriu spus că românii nu mai creditează clasa politică. Noi nu avem clasă politică. Nimeni nu se obosește, dintre oamenii așa zis politici, să ne elucideze doctrine, programe, idei fondatoare, să ne facă parteneri de dialog, să ne propună politici publice (ceea ce anglofonii numesc policies). NU. Discursul public care se practică prin părțile noastre este unul maniheist, fundamentat nu pe înțelegerea sau analiza unor problematici de factură politică, ci pe punerea sub acuzație a caracterului și ”urâtelor obiceiuri” ale celor direct implicați în acte cu însemnătate politică. Discursul public care gravitează în jurul ”politicii” este unul despre MORAVURI și nu despre idei sau orientări sau mize politice.

Dacă vrei să contești sau să critici o religie sau pur și simplu să înțelegi ceva din ea, du-te la surse, la doctrină nu o ”desființa” pe motiv că ”popa se duce la curve” sau ”c-a băgat mâna în cutia milei”! că nu popa a creat-o, nu e nici proprietatea sa intelectuală nici meritul lui… În mod analog, în politică e bine de știut, orientativ, și cu ce se ocupă politica nu doar ce fac, cum sunt, cu cine se îmbată, se pupă sau se ceartă oamenii politici, în ce relații au fost, sunt sau vor fi cu securitatea etc, nu de alta dar există riscul, ca și în pilda cu popa, ca nici un om politic să nu se mai simtă dator sau chemat să facă și politică din când în când printre altele, dacă ”enoriașii” și ”beneficiarii” acțiunilor lor nu au termen de comparație sau vreun reper cât de cât. Dacă religia e doar ce zice popa există riscul să devină și ”ce face popa” sau o mixtură dubioasă dintre vorbele și actele popii, așa cum a devenit politica neaoșă. Discursul public e inept, presa e ineptă, televiziunile sunt inepte și ne desfată zi lumină cu un spectacol de bordel, cu un bâlci în care unul fură altul f… și alții stau pe margine și comentează. Ca să pretinzi o clasă politică, ca să fii demn de ea, trebuie mai întâi să educi minimal publicul (poporul), să îl inițiezi politic, să-i comunici drepturile pe care le are, ești dator, ca om de presă sau pur și simplu ca persoană publică, ca analist politic, să faci puțină educație politică. Noi nu avem ceea ce se cheamă o cultură politică, fie și una rudimentară. Toate talk-show-urile, toate emisiunile de profil se desfășoară sub spectrul punerii sub acuzare a unor persoane infiltrate ilicit în politică, a unor persoane care se folosesc de politică în orice alte scopuri, se desfășoară sub egida unui proces de moravuri… Bine bine, dar moravurile în exces din ”sfera politică” nu sunt oare tocmai consecința unei foarte proaste vascularizări a sistemului nervos electoral? nu sunt consecința unui fond de ignoranță și necunoaștere pe care s-au instalat porniri justițiare anarhice?  În patologie, în orice patologie, esențial e diagnosticul. Doar că nu poți pune un diagnostic unei stări de lucruri dacă noțiunea de sănătate e confuză… Fără educație civică nu poți avea o clasă politică responsabilă ci doar hoarde, găști, turme, cârduri de oportuniști și lupte de gherilă între ele.

Vina pentru acest fond de ignoranță care naște monștri politici nu este doar a societății civile (care nu prea există), nu este doar a presei, doar a mediei, doar a analiștilor, doar a ex-comuniștilor, doar a securiștilor sau extratereștrilor. Este vina fiecăruia care nu își ia răgazul, nu își găsește resurse să înțeleagă,să își ia așadar o distanță (afectivă) absolut vitală reflecției, analizei și găsirii de soluții.

De vină e în primul rând blestemata de fierbințeală care ne-a cuprins pe toți odată dezmeticiți din ceaușism. E ca și cum am fi trăit într-un borcan, într-o nenorocită de seră, într-o cușcă ani și ani de zile și am scăpat brusc în pădure, cu toții. Afectele au izbucnit vulcanic… Unii s-au apucat să își scoată ochii, în numele dreptății, alții să funcționeze sado-mazochist în numele iertării, alții să împroaște cu noroi în toate direcțiile, alții să înfulece noroiul de pe tălpile mai răsărite. E ca și cum ne-am fi trezit dintr-o comă prelungită și ne-am fi apucat să trăim recuperatoriu ce am ratat… totul pe nemestecate, pe nerăsuflate și, din păcate, mai ales pe nechibzuite. Când presiunea exaltării e prea mare, cea care se retrage în matcă e gândirea. Noi trăim nu gândim, muncim nu gândim, ne certăm nu gândim, noi știm nu gândim, acuzăm, decretăm și în felul asta trăim totul la vocativ.  Facem procese de conștiință peste procese de conștiință dar nu pentru că așa gândim că e cazul ci pentru că așa simțim, pentru că avem iluzia că după ce ne vom fi pus la zid fiecare pe fiecare ne vom răcori, ne vom liniști, când de fapt neliniștea vine din non-gândire, dintr-un surplus de activitate emoțională, din exces de zel într-ale trăirii.

Suntem o nație emoțională, mult prea emoțională pentru câte aveam de făcut și desfăcut, de înfăptuit,  de rumegat după ieșirea din coma comunistă. Nemții și-au revenit spectaculos după război pentru că, exceptând perioada de psihoză nazistă, au fost, sunt o nație rațional-pasională. La noi cearta, gâlceava generalizată e prioritară după un cutremur social. Ne adunăm morții, ni-i jelim după care ținem doliu ani și ani și facem parastas după parastas și atât. În continuare ne numărăm victimele – după 20 de ani de la rivuluție, după mai bine de 60 de ani de la război – într-o neostenită ȘEZĂTOARE națională (Doamne cât de sedentar e acest popor!) și, șezând așa și frisonând și scandalizându-ne și suduind, ne spunem că ”nimic n-are rost”, pentru că, iată, orice am face ne alegem cu victime, deci mai bine lipsă… Un corp sedentar e activ interior, mai mult decât activ, căci undeva, cumva tot se manifestă. O minte sedentară e activă emoțional. Cu cât ești mai activ emoțional ești mai predispus la nevroză, la astenie, ești mai vulnerabil. Dar nu vreau să mă afund acum într-o discuție de psihologie socială. Ce e cert e că nu suntem pregătiți pentru o schimbare ”ordonată”, co-ordonată, orientată spre un țel anume ci doar pentru un proces de conștiință generalizat și isteric (nicidecum istoric). Dovada: aproape nimeni nu mai are resurse să crediteze și răbdare să asculte (se și vorbește foarte mult, ce-i drept) în schimb aproape fiecare se revoltă, zbiară, înjură, se zbate în ape tulburi pe care le crede murdărite de ceilalți.

Am ajuns să nu mai putem trece puntea de la Eu la Noi, am devenit a-comunitari sau chiar anti-comunitari în simțire, am ajuns să ne izolăm prin victimizare, să ne înecăm, fiecare, în năduful și deznădejdea lui.

Uneori, în contexte de reală victimitate, e de dorit ca victima să se imagineze altfel, ca să poată merge mai departe. Victimismul generalizat ne-a adus aici. Desigur și PSDul fost PDSR fost FSN fost PCR – aripa tânără – în cârdășie cu extratereștii.

Soluții?! În situații de criză,acțiunea (impulsivă și pătimașă) poate face mai mult rău… Singura soluție imediată, în orice situație de criză, de conflict, de nebunie chiar este, într-o primă etapă, calmarea. Dacă criza e de ulcer se impune calmarea durerii, dacă e economică atunci e necesară asistența săracilor lipiți, dacă e de nervi se cere calmarea nervilor: desensibilizarea prin raționalitate. În cazul unei crize politice lucrurile sunt ceva mai complicate, dar nu imposibil de ținut în frâu, prin aceeași metodă ca și în cazul crizei de nervi.  Până să facem dreptate, hai să facem liniște… Doar în condiții de ”liniște” mintea poate secreta dreptate, altminteri se îneacă în exaltare și exagerări. Vrem să schimbăm ceva sau doar să ne răzbunăm? Vrem să îmbunătățim sau doar să pedepsim? Vrem să scăpăm de paraziți în politică sau doar să ne stropșim la cei cu care am defilat? Vrem să ne dezintoxicam de corupție sau doar să o înjurăm suculent de ce are ea mai scump?

Vrem o șezătoare de bocitoare sau una de înțelepți?

Vrem soluții sau vrem scandal cu orice preț?

Mița republicana.

Tabuuri românești în sos picant

Primul tabu: în România, dacă ești de stânga ești suspect. Ești ori tâmpit, ori rău intenționat, ori incult, ori masa de manevră a nu știu cui.

Să fii de dreapta e, în simțul, hai să nu îi zic comun ci majoritar, nu doar semn de cinste și bună cuviință ci și o garanție că ești întreg la minte și că nu ești vreun spălat la cap de comunism.

Ca și cum mentorii neaoși de stânga ne-ar fi pricopsit cu comunismul stalinist, ca și cum noi am fi avut mentori de stânga în perioada interbelică, ca și cum în războiul din care ne-am ales cu o nație devastată, cu sute de mii de morți și deportați și cu tancuri rusești pe moșia strămoșească ar fi fost unul în care ne-au împins stângiștii și nu tocmai tabăra adversă! Din câți gânditori  de aur și platină și diamant a avut România interbelică unul singur știu de stânga: Eugen Ionescu. El să ne fi contaminat pe toți? De la el și de la împielițatele lui de idei să ne fi căptușit cu ditai dictatura totalitară?

Și DA, e foarte posibil să fii adeptul stângii libertariene și democrat  adică anti-comunist căci nu există comunism democratic ci doar totalitar, dar stângă democratică există cât cuprinde, vezi țările nordice spre exemplu.  Extremele – dreaptă sau stângă – sunt autoritariste, ce e la centru e libertarian. Dar cine să își bată capul cu astfel de ”subtilități” când avem bunătate de tabu?!: să nu fii de stânga că dracu te ia!

Le noi se fac ”revoluții de dreapta” când, prin definție, dreapta e conservatoare și stânga reformistă, când revoluția însăși e o creație a stângii (democrate, totalitare, incendiare, recalcitrante, blânde, incipiente, coapte sau răscoapte)!!!

”Revoluția de dreapta”,  pe care mulți tineri cu educațiune o pomenesc oral sau chiar în scris, e un fel de pinguin de stepă, un fel de reptilă zburătoare, un fel de cămilă polară.  Dreapta poate fi radicală și poate organiza cât cuprinde: proteste, manifestații, meetinguri, poate concepe manifeste, dar revoluție (dacă avem proprietatea termenilor) nu.

”Revoluția de dreapta” a apărut în țărișoară și s-a insinuat în vocabularul compatrioților datorită tabu-ului mai sus amintint.

E plin de adepți ai ”dreptei”, autodeclarați – aproape că dreapta a devenit sinonimă cu ce e drept – care au puzderie de revendicări și așteptări și ”idealuri socialiste” care sunt, în fond, de stânga, doar că n-o știu sau nu cutează să o știe căci îi împiedică tabu-ul.

Dacă ”stânga” e tabu, ”dreapta” e fetiș, mai ales în ”lumea bună”. Cum să fii ”intelectual” și de stânga? Uite așa bine: cum sunt majoritatea în occident.  Însăși intelectualitatea, clasa intelectuală e o creație stângistă pe undeva.  Înainte de a avea intelectuali (unde intelectualul este un produs al epocii moderne)  Europa avea nobili și aristocrați. Ideologiile stângiste sunt ale modernității. Nu insist.

În Vestul Europei majoritatea celor considerați intelectuali sunt, cum spuneam, mai degrabă suporteri ai unor doctrine de stânga. Noi însă suntem mai cu moț. Sigur că – și o spun răspicat – avem și noi o groază de intelectuali socialiști sau filo-socialiști, cât se poate de autentici și de convingători, doar că, din cauza tabu-ului nu prea au vizibilitate publică.

Al doilea tabu: tradiția.

Poți să zici orice de orice, dar să nu te iei de tradiție. Așa ceva nu se discută. Nu se admite. Tradiția e, de fapt, un corp de tradiții: unele demne de perpetuat, valorizat și cultivat altele nu. Dacă nu te arăți tradiționalist ești suspect, ești dubios, ești dușman al poporului și al strămoșilor și al tezaurului național.

Al treilea tabu: biserica.

Dacă nu ești religios, ești satanist… ești deraiat, păgân. Concepții medievale etc.

Al patrulea tabu: familia.

”Nefamiliștii” sunt percepuți ca dubioși, libertini, proscriși unui cerc al infernului, unul de certă promiscuitate, chit că științele (și nu doar cele umaniste) au demonstrat cu prisosință că omul nu e monogam și familist decât prin constrângere.

Al cincilea tabu: copilul.

Să nu te atingi de copil nici c-o floare că e pur, că e inocent, că e ingenuu. E adevărat, dar de ce, brusc, copilul, odată transformat în adolescent, în bărbat, în femeie devine impur, maculat și de demn de atins cu cataroaie?

Fetișuri:

Intelectualul. Ai un doctorat, scrii într-o fițuică, ai scos o carte, ești intelectual.  Nu contează că ți se rupe de știință, în fond, de semeni și de epistemă, că ”produci” doar maculatură culturală și doar din rațiuni de subzistență, dacă ”produci” ești intelectual. În Franța Camus, Sartre, Foucault & comp. își riscau mai mult decât ”reputația” participând cât se poate de vital la viața cetății. Mergeau la manifestații, se luptau cu justiția, cu statul, cu legile, erau într-un anume sens ”filosofi jurnaliști”. Se luptau pentru ideile lor cu totul, riscând totul, mizând totul.  Ei, da, sunt demni de numele de intelectuali.

La noi ideea de bază este că diploma te face om, idee bine aprofundată în anii lungi și negri de comunism.

Artistul-demiurg. Dacă nu ești demiurg nu ești artist. Idee romantică, de largă răspândire, profund contestabilă și cât se poate de anacronică în spațiul cultural European.  În această concepție, inactuală, artistul  e prin excelență un ”creator”, un mag, o figură misterioasă și charismatică, un rob al imaginației debordante, un plăsmuitor de lumi. Acest fetiș nu face altceva decât să  umple lumea de narcisici și să umfle egourile cu pompa până le vine rău…

Călugărul. E un om sfânt… De ce? Pentru că stă departe de lume, retras în sinea lui sau a Ființei Universale sau a cui vrea el (ea)? Aici s-ar cuveni o întreagă discuție despre dihotomia interior-exterior/ pur-impur, dar o las pentru altă dată.

Medicul. E un salvator de vieți, un erou, un ins prin excelență dăruit, cel mai umanist dintre umanoizi și cel mai uman dintre umaniști, când e fapt e pur și simplu un practician în știință, bine intenționat și favorabil speciei.

Și uite-așa trăim noi într-un univers pur livresc și mitologic, conceput în termeni maniheiști –extremiști, de teamă să nu dăm ochii cu cine știe ce realitate. Ha!

Sigur că fetișurile sunt exagerări și transferuri în ”numinos” (Jung) ale unor calități sau virtuți reale.

Dar puțin simț al măsurii și un strop de luciditate nu strică niciodată, zic.

”Cine ne tiranizează? ”

http://www.revista22.ro/articol.php?id=13039

Am ales să comentez acest articol, nu pentru că aș fi dezamăgită (pentru că în privința domnului Cornea nici nu m-am amăgit vreodată ca să am din ce mă dezamăgi), nici pentru a face, cine știe, vreo referire la conduita publică a domniei sale din perspectivă morală, nici pentru a blama odată în plus ”băsismul” prevalându-mă de un nou prilej de revoltă.  E dreptul său, în fond, să fie de partea cui vrea, să vadă ce vrea și cât vrea din orice. E dreptul său la o opinie  Personal cred că toți oamenii de cultură aliniați de partea președintelui Băsescu sunt victime și prin urmare vrednici mult mai degrabă de compasiune decât de ocară.  Indiferent dacă sunt victime ale unui șantaj, ale unei manipulări, ale unei idei greșite despre consecvență, ale unei iluzii sau pur și simplu victime ale unor raționamente deficitare, tot demni de milă sunt.

Ce mă supără însă, personal, este că acești domni și doamne ne consideră  pe toți (cei care îi citim) o masă amorfă de idioți. Ne trântesc în reviste așa zis ”culturale ”  articole pentru oligofreni  într-ale culturii, pentru ignoranți în materie de democrație, politică, doctrine și ideologii și orice, iar asta mă jignește și mă insultă în calitate de cititor și de ins trecut prin bibliotecă.  Acest articol al domnului Cornea, care denunță pe bună dreptate  spectacolul mediatic (și eu am făcut-o chiar acum două zile), acest articol în care își exprimă dezgustul (altmiteri cât se poate de legitim!) față de înscenarea și circul pe care le presupune transformarea unei revolte populare ( fie ea și marginală sau a unor marginali)  într-o emisiune de tip Big Brother, acest articol care acuză manipularea, bagatelizarea și gratuizarea la care e supus orice fragment de realitate odată luat în colimatorul mediatic, ei bine acest articol este scris și argumentat la nivelul la care se face presă în televiziunile pe care le blamează autorul său, exact în același limbaj, cu același ton afectat și tranșant, cu argumente la fel de simpliste și inconsistente, pe același ton ”sincer” la suprafață și manipulator în substrat .  Acest articol este scris în spiritul circului mediatic și sub imperiul urgenței de a convinge, de a tranșa, de a despărți apele, de a judeca partizan. Apoi raționamentele sunt foarte slabe, chiar mai slabe decât ale unor analiști de televiziune care ”fac audiență”. Ceea ce am de reproșat articolului este lipsa sa de orizont cultural, reducționismul argumentației, spoiala de limbaj, cu alte cuvinte nivelul intelectual foarte scăzut. E un articol scris visceral, expediat, ca pentru niște încuiați contaminați de toate metehnele societății, scris din stomac și nu din preaplinul minții.

Care e alternativa pe care presa ”culturala” de acest fel o  contrapune celei populiste, comerciale și de mare ”audiență”,  dacă limbajul e același, stilul de emisie a textelor e același, dacă în loc de idei ni se servesc tot ”convingeri”, dacă în loc de un ton cumpătat, analitic, reflexiv ni se oferă unul imperativ, dacă în loc de justificări și argumente ne sunt servite doar verdicte? NIVELUL e același.

O să mă rezum la a comenta o singură frază, pentru că nu vreau să o lungesc inutil.

”Protestatarii noştri înţeleg însă prea puţin din marile mize politice şi economice în joc; asta când nu le sunt de-a dreptul ostili, cum e cazul „revoluţionarilor“.

Cu alte cuvinte protestatarii sunt  manipulați și idioți, habar n-au pe ce lume sunt. Dar oameni de cultură admirabili *(Zoe Petre, Bogdan Teodorescu de exemplu) îi susțin și îi cred autentici pe manifestanți și, moralmente, se află printre ei la demonstrații.

Într-un fel, cât se poate de direct, domnul Cornea susține că doamna Zoe Petre și Bogdan Teodorescu, care fac parte din mulțimea de ”protestatari ai noștri”, ”înțeleg prea puțin din marile mize politice și economice în joc”. Dacă ținem cont de o logică elementară e limpede că îi jignește fără ocolișuri.

Domnul Cornea vorbeșe critic, de pe poziții de superioritate morală și intelectuală, despre promiscuitatea spectacolului mediatic, când el face parte din acest spectacol, când ceea ce scrie și felul în care o face cadrează foarte bine cu trivialitatea cu care ne-am obișnuit în presa românească, cu modul brutal, injurios de a ”ataca” exponenții taberei adverse, oricine ar fi ei. Stilul articolului este calibrat pe calapodul ”presei de scandal” împănată cu acuzații, demascări, verdicte suculente și acide. Unde e reflecția, moderația, deschiderea, înțelegerea, unde sunt acele calități care te fac demn de statutul de om de cultură în această mâzgăleală, în acest articol-maculatură? Ce caută acest text într-o revistă culturală? Unde e răbdarea intelectualului de a explica, de a se face înțeles? Ce anume îl face pe domnul Cornea superior mulțimii de justițiari din piață, dacă nu e cu nimic mai tolerant, mai calm, mai blând, mai rațional decât ei? Ce anume îl face demn de critică? Pun problema în termeni kantieni ca sa fiu mai clară.

Ce anume îți dă dreptul, moralmente, să ridici piatra sau să arăți cu degetul spre o capră râioasă, când și tu ai aceleași probleme, întreb?!  Faptul că tu ești om și ea capră? Dar dacă superioritatea e discutabilă și subiectivă, dacă ea nu a mai fost demult probată… dacă între timp, de când te-ai uitat ultima oară în oglindă te-ai prefăcut în țap și nu știi, mai ai dreptul să râzi de biata capră?

Deci dragă domnule Cornea, ori nu vreți ori nu puteți fi mai inteligent și mai nuanțat de atât. Mie mi-e totuna…

revoluția ”în direct”

Presa și mai ales televiziunea creează un efect de seră în jurul evenimentelor pe care le iau în colimator, induc o sugestie de irealitate, de înscenare. E foarte greu să iei în serios până la capăt spectacolul de televiziune; orice fragment de realitate odată imortalizat, decupat și transpus într-un film este supus unui proces de alterare și distorsiune. Faptul însuși de a asista la spectacolul realității prin intermediul televiziunii transformă realitatea în spectacol, în metaforă, în desfășurare ipotetică: îl plasează în plină virtualitate. Media e ”mediu de viață” care ”ecranează lumea”, arată Bogdan Ghiu în Evul Media sau Omul Terminal.

Fereastra micului ecran nu poate suplini acel sentiment al realului pe care ți-l procură simțurile de bază, nu-ți poate oferi perspectiva pe care ți-o asigură sintaxa lor perceptivă.

 Scrie Derrida (citat de Bogdan Ghiu în Evul Media): ”oriunde există tehnologie a imaginii, vizibilitatea aduce noaptea. Încarnează într-un corp al nopții, iradiază o lumină a nopții. În chiar acest moment, în această încăpere, noaptea se lasă peste noi!”. Exacerbarea vizibilului în detrimentul a orice are efect contrar celui scotat: lucrurile devin invizibile prin supraexploatarea vizualului. Imaginea își epuizează resursele comunicante prin autofagie. Imaginea nu poate suplini realitatea, dar i se substituie, fraudulos.

 Ceee ce se întâmplă la televizor sau pe internet există și nu există așa cum ficțiunea dramatică sau literară sau cinematografică există și nu există. Planul fictiv se infiltrează ca o substanță revelatoare în materialul real și îl redimensionează, îl recondiționează, iar condiția funciară a oricărei lumi oglindite este aceea a irealității.

 

Sigur că avantajul în era informațională e că nu pot fi omorâți oameni în stradă fără să se știe, că orice abuz de putere poate fi demascat, că orice fărădelege e mai devreme sau mai târziu supusă oprobiului public. Ochiul insomniac al mass media are o uiașă putere asupra realului; are deopotrivă darul ubicuității, puterea de a controla și demasca, de a sancționa fapte și fenomene, dar și capacitatea de a denatura, cenzura și împuțina realul,  reducându-l la planul vizibil, la bidimensional, la ”probe aparente”. Spectacolul de televiziune e în sine o cenzură a realului prin faptul că îi restrânge puterea de contagiune și o reduce la dimeniunea spectacolului. Ori într-un spectacol protagoniștii nu mor cu adevărat, nu suferă cu adevărat, dar nici trăiesc cu adevărat. Realitatea televizată devine ea însăși un personaj, unul colectiv, un mediu virtual, o scenă, devine teatrul de luptă al unor fantome.

Realitatea televizată e o reproducere, o copie, un fals… Nu este originalul ci o clonă și încă una segmentată, fragmentată, o realitate-clonă selectivă. Apoi spectacolul extirpă realității organele vitale și o mumifică, iar auditoriul este predispus, în consecință, la atitudini pasive, la contemplație și nu la acțiune.

O revoluție televizată este mult mai puțin pasibilă de a atrage lumea în stradă, de a capta energiile revoltei și de a le canaliza spre un țel decât una inaccesibilă contemplației: nu-ți vine să intri în scenă atunci când asiști la un spectacol, dar îți vine să interacționezi în realitate cu situații, ființe și lucruri. Până și cele mai autentice sentimente, gânduri sau gesturi, odată reproduse pe peliculă, sunt trecute printr-un filtru dematerializant. Lumea filmată este una imaterială, a cărei consistență și veridicitate devine, sub aspect perceptiv, relativă. Dramele, oricât de intens asumate de subiecții lor, sunt reduse la aparențe mai mult sau mai puțin relevante: oglinzile sunt de multe feluri, inclusiv mincinoase. 

Revolta populară e reală, dar imaginea ei televizată, în mod paradoxal, în loc să îi amplifice suflul, îi ”fură sufletul” așa cum bine spun despre fotografii aborigenii… Cum poți fura un suflet printr-o reproducere a aparențelor pe care le îmbracă? Simplu. Prin creearea iluziei că realitatea din fotografii e imaterială și implicit, ireală. Iluzoriu e sentimentul iluziei în acest caz, dar e o iluzie atât de persistentă! Cum poți învinge percepția fenomenului regizat, elaborat?! O crimă care se produce sub ochii tăi te poate marca pentru totdeauna. Cu toate acestea se petrec zilnic crime reale sub ochii noștri, holbați în fața micilor ecrane. Crime reale. Și cu toate acestea nu avem nici o tresărire, nici un spasm de neliniște, nu resimțim o responsabilitate directă, nu ne simțim martori, chit că suntem cu sutele și miile prezenți în fața televizoarelor. Și totuși suntem martori, e o iluzie că n-am fi. Dar nu ne afectează, pentru că realitatea din oglindă e impalpabilă, pentru că nu avem acces la ea prin toate simțurile. Atât de banal e. Asistăm zilnic, în calitate de martori sau confidenți la toate nenorocirile lumii și rămânem pasivi, indiferenți, apatici, nu ne considerăm responsabili, chemați să acționăm. Ridicăm din umeri.  Milioanele de copii morți de foame și frig, exploatați, bătuți, terorizați sunt simple cifre…. Milioanele de femei violate sunt cifre. Dacă o singură victimă ar crăpa în fața noastră, în sufrageria noastră, am rămâne marcați pe viață. Am povesti la nesfârșit vecinilor, cunoscuților, terapeuților întâmplarea. Realitatea – virtualizată  prin mijloacele media – anesteziază simțul responsabilității. Sunt convinsă că ar fi ieșit mai mulți în stradă la proteste, dacă nu s-ar fi consolat cu gândul că sunt reprezentați de cei pe care îi urmăresc, PASIV, prin intermediul televiziunii și cărora le dau, pasiv, dreptate.

Orice spectacol de televiziune e mincinos, e un trucaj și dacă nu e, n-ai cum să fii sigur. Cum naibii să fii sigur? Cum poți știi dacă nu ești manipulat într-un sens sau altul?  Dacă nu cumva ești, în naivitatea sau inocența ta de muritor de rând, înzestrat cu aspirații proprii, masa de manevră a unui grup de interese?! Cum poți fi sigur că e bine ce faci sau că are sens să iei un spectacol atât de în serios încât să îl restitui integral realității prin participarea ta directă?
Ieșim în stradă. Ne dăm duhul pentru democrație și o viață mai dreaptă. Și dacă asta nu contează? Dacă nu reușim să dărâmăm nici un zid, nici măcar să batem în el un cui? Dacă vocile care ne răgușesc nu sunt decât combustibil pentru audiențele de televiziune? Dacă din toate eforturile și din toată furia noastră, din toată pasiunea pe care o punem în dorința de schimbare o să se aleagă praful ca în 90, dacă din glasurile noastre răgușite nu va rămane decât un lung și dezlânat spectacol de televiziune din care să smulgă hălci mustoase analiștii, întru dezbatere?

Sunt sceptică și cvasi-pesimistă. Mă simt datoare să cred în revolta asta, în șansa ei de izbândă. Cred în ea din datorie morală și nu din speranță, mai exact.

Dacă se stinge, dacă continuă, dacă se aprinde și mai tare, această flamă de voință colectivă este neprețuită în sine și este mult mai mult decât doar spectacol, chit că poate, un deznodămât nefericit, o va reduce în cele din urmă la un simplu ”show”.

 

În altă ordine de idei, Băsescu, Boc & comp. o țin langa cu ”nemulțumirile economice” în vreme ce în stradă se strigă răspicat: ”Vrem democrație”! Halal tentativă de ”prostire de proști”!

 

Piața universității

 

E ceva. Un suflu. O adiere. O schimbare. Fețele schimonisite de care te ciocneai la tot pasul sunt pătrunse acum de o scânteiere caldă. Poți citi în întunericul pupilelor o anumită febrilitate, o deschidere, o aviditate a comunicării. Cercul vicios s-a spart.  Ostilitatea și adversitatea prezentă între fiecare și fiecare a fost topită de acest subit val de solidaritate căruia protetstele i-au dat viață. O logică implacabilă ne spunea, fiecăruia, că vinovat e celălalt de blestemata de guvernare, pentru că el, celălalt, a votat, a colaborat, a acceptat, a cooperat la sabotarea democrației și  la propășirea nedreptății sociale. Cu consimțământul celor mulți au năvălit barbarii peste țară și au jefuit-o, ne spuneam, altminteri cum?! Aveam doar atâtea dovezi ale colaboraționismului și corupției: stau mărturie tonele de maculatură propagandistică, ploaia de voturi și de opinii pro-guvernamentale. O țară în care aproape în totalitate presa e ”împotriva opoziției” pute rău a trădare și îngălare morală. Cum se face că înfierbântați apărători ai ”dreptății și virtuții ” care au denunțat abuzurile regimului anterior au devenit brust orbi sau dispuși să justifice aceleași abuzuri (ba chiar și unele mult mai grave) făcute de actualul regim? Cum se face că păcatele guvernării PSDiste, odată săvârșite de tabăra băsistă au devenit brust tolerabile, demne de înțeles și acceptat în ochii preacinstiților analiști și jurnaliști? Sigur că suspiciunea și resentimentul s-au implantat în conștiințele celor care știau preabine că n-au votat, n-au complotat, n-au colaborat și, în consecință, animozitatea față de oricare celălalt, necunoscut, a căpătat o crustă vizibilă și țepoasă.

Ieri mi-au zâmbit trei necunoscuți la alimentara. Fețele lor radiau de exaltare prietenoasă. Politețea nu poate simula sau substitui căldura autentică. Oamenilor le venea să se îmbrățișeze, să-și vorbească, despre orice, despre cana cu lapte pe care o beau înainte de culcare, despre albastrul cerului, despre zăpada care a ocolit Bucureștii în iarna asta, despre fructele și filmele preferate. Din 89 n-am mai simțit o asemenea incandescență în interferențele sociale, o asemenea deschidere către celălalt întru fraternizare. În localuri se strigă de la mese lozinci antibăsiste. Pe stradă oamenii își surâd unul altuia complice, își caută în priviri consensul, e o frenetică dorință de armonizare, neprețuită. E poate, singurul lucru bun pe care îl poate face o dictatură: îi apropie pe contestatarii ei în plan uman mai mult decât reușește să o facă democrația.

A 7-a zi de proteste.

JOS BĂSISMUL!

LIBERTATE

”La pușcarie, la pușcărie, Băsescu la pușcărie!”

”Vă rugăm să ne scuzați, nu producem cât furați”

LIBERTATE!

 

Pentru că nu mai putem suporta batjocura, frauda, corupția, minciuna, sfidarea, injuriile la care suntem supuși zilnic de către această clică de parveniți fără patrie și fără conștiință, pentru că ne pasă de țara în care ne-am născut și pentru că vrem să continuăm să o avem, pentru că ne iubim rădăcinile, părinții și limba, pentru că putem fi solidari și în speranță nu doar în pesimism și disperare, pentru că există printre noi oameni onești,  cuviincioși, deschiși la minte, hotărâți să muncească pentru resuscitarea țării muribunde, devastate de această hoardă de barbari, pentru că în toate categoriile sociale există încă umaniști incoruptibili dispuși să se lupte pentru demnitate, merită să mergem mai departe, să nu renunțăm la proteste, să nu ne lăsăm încă o dată reduși la tăcere de amenințări sau insulte, să ne strigăm drepturile până când vocea noastră va dărâma zidurile acestei puteri găunoase.

Ne solidarizăm cu mișcările de stradă izbucnite în întreaga țară și cerem:

Demisia președintelui Băsescu și a actualilor guvernanți

Alegeri anticipate

Depolitizarea instituțiilor publice

Epurarea televiziunii naționale de propaganda băsistă

Descătușarea justiției de sub influența politică

Respectarea drepturilor omului și cetățeanului

Respectarea Constituției de către autoritățile de stat

Alocarea de fonduri suplimentare pentru Sănătate și Învățământ

LIBERTATE!

Vă rog, pe toți cei care sunteți în acord cu cele scrise mai sus, să semnați această petiție.

Clubul Național Conservator

 

NOTIFICARE

Atunci când Radu Botta, cu care am fost colegă și prietenă în facultate și pe care îl admir pentru talentul și tumultul literar mi-a cerut câteva texte pentru publicația intitulată ”Problema ta” – http://problemata.ro/- n-am avut habar că revista avea să devină a ”Clubului Conservator”. Am tot respectul pentru opiniile politice distincte și în general pentru orice orientare doctrinară cu profil democratic, dar personal am convingeri de STÂNGA și, pentru a elimina orice potențială confuzie, voi menționa că sunt: REPUBLICANĂ, FEMINISTĂ și AGNOSTICĂ și că militez pentru STATUL SECULAR. Pe scurt n-am nimic de-a face cu crezul conservatorilor. Textele mele fuseseră deja publicate atunci când Radu a decis să schimbe profilul revistei. Repet, respect convingerile politice distincte, dar nu aș vrea să fiu asociată lor, din greșeală. N-am știut că ar urma să apar într-un context ideatic de dreapta atunci când am donat texte inițial.

M-am retras și de pe lista de pe ” facebook” a Clubului Conservator tocmai pentru a nu lăsa loc confuziei.