Michel Onfray

E oficial: îl iubesc pe Onfray. Prietenii știu de ce….

Multe dintre ideile din interviu au fost dezvoltate pe larg și în ”Contraistoria filosofiei”:

http://www.librariabucuresti.com/Carti-O_contraistorie_a_filosofiei_1_Intelepciunile_antice-3738.htm.

Exceptând certitudinea lui că ”nu e nimic după moarte” și că metafizica este o simplă tentativă de instrumentalizare și ierarhizare a superstițiilor subscriu la tot ce spune. El trișează întrucâtva întru facilitarea demersului critic: ia ”metafizica” din simțul vulgar și reducționist și extrage ”materialismul” din operele marilor gânditori ceea ce nu e tocmai FAIR. E de comparat materialismul democritian cu metafizica lui Kant, sa zicem, respectiv materialismul  trivial (pe care chiar el îl definește: cultul bunurilor materiale, banului etc) cu metafizica habotnicilor religioși și atunci balanța se echilibrează. Metafizica – la Aristotel, Kant, Fichte etc-nu e chiar ce spune el… In rest, cum spuneam, îl iubesc.

adversitate

Mi s-a spus că nu fac față adversității.

Adversitatea, însă, e greșit înțeleasă. Ea e, dacă e, între vânt și corabie, între mare și țărm, între cerc și pătrat, nu între impostor și onest, între pacifist și certăreț, între modest și îngâmfat.

E întotdeauna între forțe complementare și nu între sens și non-sens.

Fac față vântului, mării, pătratului, dar nu și imposturii, aroganței, scandalului cu orice preț.

Adversitatea – ca noțiune – nu poate fi extrapolată asupra raporturilor de forță dintre « cuceritor » și “cucerit”, dintre egoist și ne-egoist, dintre cel care iubește și cel indiferent, dintre virtuos și neglijent, dintre muncitor și puturos, dintre atent si nesimțit, dintre harțuit si hărțuitor, însă  diverși « experți » în relații umane plasează sub titlul de adversitate astfel de raporturi. Adversitatea ar trebui sa fie mai degrabă competiție sau spirit polemic sau rivalitate – la limită – contradicția dintre cinic și visător, dintre rationalist și empirist, nu contradicția dintre înțelept și rătăcit.

Fac față vântului, mării, pătratului, dar nu și cruzimii, cupidității, prostiei.

Fac față empiriștilor și visătorilor, niciodată violatorilor și nesimțiților.

Sunt însăși creația unor înfruntări, rodul unei lupte.

Între muzică și zgomot.

Cum să le pot relativiza de vreme ce exist pentru că muzica a învins?

Iubesc polemica în aceeași măsură în care detest nedreptatea.

Polemica e contrariul abuzului.

Critica e contrariul violenței.

Dar poate că mă înșel și toate formele de înfruntare sunt adversitate.

În cazul acesta nu fac față decât unora dintre ele.

Să nuanțăm, zic, să fim obiectivi.

Dragi experți,

Fac față vântului, mării, pătratului, niciodată mlaștinilor.

Dar cine se descurcă mai bine?

Peștișorul de aur

Uite că am prins peștișorul de aur:

-          Ce dorință să-ți împlinesc? mă întreabă.

-          Mi-aș dori să am măcar o dorință, îi răspund, am rămas fără dorințe…

-          Eu pot să împlinesc dorințe nu să produc dorințe, îmi spune cu compasiune. Vrei să fii iubită, vrei să fii bogată, vrei să ai prieteni? gândește-te.

-          Vreau o dorință peștișorule, o singură dorință pe care să n-o împlinesc niciodată. O dorință de care să nu mă mai satur… să n-o pierd ca pe toate celelalte…

Peștișorul avea ochii umezi, dar pesemne că toți peștii îi au așa. Cum poți descifra ce e în privirea unui pește?

Am un trecut de o mie de ani de singurătate și nici un viitor.

-          Fă-mi rost de un strop de viitor, i-am cerut…

-          Viitor? Viitor? Pune-ți o dorință care se va împlini mai târziu îmi răspunse. Vrei să fii iubită, vrei să ai prieteni, vrei să fii bogată?

-          Am pierdut iubirea, prietenii m-au trădat, bogățiile s-au risipit… dar toate astea contează prea puțin. Trădările și pierderile mi-au secătuit dorința. N-am nevoie decât de un strop de dorință, de un grăunte de exaltare, de o reverie, acolo, cât de mică… Dacă nu o dorință adevărată, dă-mi măcar o iluzie, peștișorule, și îți voi fi recunoscătoare.

Mă privea încurcat, cred, cu ochii lui de pește.

-          Îmi pare rău pentru tine, m-ai prins degeaba. Dă-mi drumul în apă sau mănâncă-mă… Nici iluzii nu pot oferi. Eu împlinesc dorințe, atâta tot.

-          Atunci ajută-mă să trăiesc în trecut, ca și cum iubirile nu mi s-ar fi stins, ca și cum prietenii nu m-ar fi trădat, ca și cum bogățiile nu s-ar fi prăpădit.

-          Eu nu împlinesc dorințe decât la timpul prezent… Îmi pare rău pentru tine.

-          Atunci fă-mă să uit, l-am rugat. Fă-mă să uit cum e să ai dorințe.

-          Ești foarte mofturoasă, mi-a răspuns. O specie ciudată.

-          Mai ciudată decât un peștișor de aur care împlinește dorințe?

-          De ce nu-ți dorești să nu ai nici o dorință? E mai înțelept.

-          Dar eu nu vreau să fiu înțeleaptă. Eu vreau să cred în iubire și în prieteni și în bogăția inimii… Vreau să cred. Uite, îmi doresc să cred în toate cele în care am crezut cândva, ca un idiot să cred…

-          Atunci crezi!

-          De parcă ar fi atât de ușor!

-          Vreau să cred măcar în singurătate și în eclipsa viitorului, se poate?

-          Cine te împiedică să crezi?

-          Pe tine cine te împiedică să zbori?

-          Păi eu sunt pește… Peștii nu zboară.

-          Nici oamenii nu mai au dorințe după ce inima le-a secat, după ce prietenii i-au trădat, după ce iubirile li s-au stins. Dorința e un fel de zbor. Iar oamenii zboară ce zboară după care se prăbușesc în sinea lor.

-          Asta nu știam… că oamenii zboară, spune peștișorul contrariat. De fapt, care e problema? Vrei să zbori și nu îndrăznești s-o ceri, asta îți dorești?

-          Cam așa ceva, i-am răspuns… Dar nu prea sus, că eu am rău de înălțime.

-          Păi, atunci facă-se voia ta, îmi zise și se făcu nevăzut.

 

Mi-am simțit deîndată spinarea îngreunată de povara aripilor. Acu’ eu ce să fac cu două aripi și fără nici o dorință? Nu degeaba se spune că peștii sunt grei de cap!

 

 

familia Bernea

Singurul portret al lui Ernest Bernea făcut de Horia pe care sora lui Horia și fiica lui Ernest, Tudora Bernea, mi l-a dăruit acum o lună:

Aici e ultima poza pe care o am cu Horia, facuta de mama la Tudora acasa:

de la stanga la dreapta: Marga Bernea (soția lui Horia), eu, tata, Horia și Tudora (Dodi îi zicem noi)

Cercul vicios

Cercul vicios al culturii scrise în economia de piață capitalistă:

Cei care au bani de cărți nu le cumpără sau le cumpără dar nu le citesc, iar cei care l-ar citi nu au bani de cărți!

Cei care au citit cândva, în adolescență, sunt nevoiți să-și câștige existența, ”să facă bani”, iar banii nu se pot face stând și citind cărți.  ”Time is money”, iar cititul îți consumă timp.

Cei care citesc sunt fie șomeri fie adolescenți fie inși care simulează munca sau muncesc cu țârâita. Pentru citit nu ai niciodată timp dacă chiar vrei să faci rost de suficienți bani încât să îți poți cumpăra și cărți.

Cei care nu citesc își fac un rost, sunt ”oameni serioși”, preocupați de lucruri ”reale”: de supraviețuire sau îmbogățire.

Trebuie să ai ori minte de adolescent ori timp de adolescent ori să fii întreținut ca un adolescent dacă vrei să continui să citești. O carte pe an nu poate suplini necesarul de lectură al unui adult.

”Cine citește” ajunge departe… de societate. Căci o societate a cărei ultimă preocupare este cea pentru lectură te marginalizează dacă ești ”citit”.

În era consumistă cărțile se consumă, nu se aprofundează. O carte consumată e o carte ”depășită”.

Cu cât cei care au mai mulți bani și mai multă putere sunt mai puțin citiți, cu atât cărțile ”valorează” mai puțin: cine are nevoie de ele? de vreme ce se poate trăi ”bine” și fără?!Fericiți cei săraci cu duhul și bogați la pungă!

O lume agramată are mai multe șanse să se conserve în forma în care e. Transformările culturale și sociale se produc prin lectură. Nu citești nu ai idei. Iei lucrurile așa cum ”sunt” și ai impresia chiar că și sunt așa…

Sunt din ce în ce mai mulți autori. În ”clasa” oamenilor de cultură numărul celor care scriu l-a depășit cu mult pe cel al cititorilor. Ca să apuci să scrii lucruri ”vandabile” sau care să îți asigure existența (tratate academice de exemplu) nu mai ai vreme de citit. Cu cât se scrie mai mult cu atât se citește mai puțin.

Cei care citesc nu mai pot comunica decât între ei. Prăpastia dintre ce gândesc cei care citesc și cei care n-o fac s-a adâncit prea tare ca să o mai poți ”umple” sau străbate cu ceva. Cei care citesc trăiesc într-o altă dimensiune și într-un alt timp decât cei care nu citesc. Nu sunt nici contemporani nici semeni.

Cei care nu citesc au impresia că citesc parcurgând texte de ziar, gazetă sau magazine cu ilustrații și comentarii. Ei nu mai pot face diferența între fotografie și ilustrație, între artă și imagine delectantă, între decor textual și gândire textuală. Pentru ei toate sunt o apă și un pământ. În lipsa discernământului lectura, fie ea și cantitativ reprezentativă, devine gratuită. Poți citi orice fără să faci distincții de calitate… Bulimia textuală nu poate înlocui introspecția.

Cititul a devenit tot mai anevoios pentru că nu se mai scrie demult în aceeași paradigmă culturală. Fiecare carte are limbaj propriu. Ca să o poți citi cu adevărat trebuie să deprinzi un nou algoritm de gândire. Cine mai are resurse pentru așa ceva?

Cu cât citești mai mult cu atât înțelegi mai puțin. Dar ai de-a face cu oameni care nu citesc și ”știu” totul. Cum să te descurci printre ei?

Lectura ne alienează în loc să ne apropie. Cei care citesc sunt mai conștienți de diferențele inreconciliabile dintre ei decât cei care nu citesc.

O carte e o lume. Cu cât avem mai multe cărți avem mai multe lumi. În afara lor nu ne mai putem înțelege și totuși viața se petrece în afara lor…

Din momentul în care ne-am propus ” să facem bani” din cărți am pierdut bucuria lecturii. Cititul e un scop în sine. Cartea e scop în sine. Noi le-am tratat ca mijloace și uite unde am ajuns! Editurile au devenit societăți comerciale.

În profesiile culturale nu mai contează ce scrii și ce citești și cu atât mai puțin cum! A ajuns să conteze doar cât, dacă vrei o carieră ”prin lectură”, iar acest prin conduce la un proces de industrializare a lecturii. Cu cât dai mai multe citate cu atât ești mai ”credibil”. Poți să nu ai sau să nu îți asumi nici un argument, nici o viziune. Cerința de bază este să fii in-format și nu format, cultivat adică. Și asta în cultură. Practic în meseriile ”umaniste” am ajuns doar să stocăm informație, să o arhivăm, ne-am transformat toți în bibliotecari. Cine scrie cărțile totuși?

Realitatea e construită prin limbaj, dar limbajul cărților din ziua de azi nu mai materializează lumi ci dematerializează lumea…

A citi e o activitate introspectivă. Pe de altă parte trăim vremuri retrospective, prospective și contra-introspective. Extravertirea e lege a supraviețuirii. Dacă nu ”produci” nu exiști, dacă nu te exprimi degeaba citești, dacă nu critici degeaba suferi etc.

O carte bună a ajuns să fie aceea de care îți amintești și a doua zi chiar și doar cu gândul de a o ”desființa”.

Cărțile ne-au făcut oameni, iar noi odată umanizați  le-am făcut terci.

Cărțile sunt vitraliile în care dăm cu praștia ca să nu ne scoatem ochii. Asta e de bine.

N-ai carte, n-ai parte… de polemici, scandaluri de idei, de înjurături inspirate, n-ai parte de agresivitatea intelectualilor cu talent ci doar de violență de stradă, de înjurături banale și de scandaluri domestice sau televizate.

Ce mai înseamnă în ziua de azi o carte? Un copac tăiat, o zi sau două din viața unui cititor. Cu cât scriem și publicam mai mult cu atât contează mai puțin ce scriem. Copacii contează.

A citi e un act mai profund decât  a scrie, spunea Borges. De aceea se scrie atât de ”serios” și se citește atât de superficial.

 

Arta nu schimbă mentalităţi sociale. Am scris fraza asta în repetate rânduri şi în diverse contexte. Ieri mi-au căzut ochii peste o cugetare a lui Nabokov: „A work of art has no importance whatever to society. It is only important to the individual”. Se pare că nu sunt singura care crede asta.

Lanţul slăbiciunilor

 

Cei mai mulţi dintre oameni au intenţii bune. Cei mai mulţi sunt binevoitori. O parte dintre ei sunt oneşti. O parte dintre oneştii binevoitori sunt înzestraţi cu darul diplomaţiei. Câţiva dintre cei oneşti, binevoitori şi diplomaţi pot da dovadă de nobleţe. Foarte puţini dintre cei care dau semne de nobleţe, sunt diplomaţi şi totodată oneşti şi binevoitori mai au şi farmec.

Unei persoane fermecătoare îi putem ierta orice.

Unui individ înzestrat cu nobleţe îi putem ierta lipsa de diplomaţie.

Unui ins diplomat îi putem ierta lipsa de onestitate.

Unui om onest îi putem ierta lipsa de bunăvoinţă.

Unui om binevoitor care greşeşte nu îi putem ierta nimic.

Cu toate acestea atunci când suntem întrebaţi în ce ordine preţuim calităţile umane, cei mai mulţi dintre noi susţin că apreciază în primul rând bunăvoinţa, apoi onestitatea, abia apoi diplomaţia, apoi nobleţea şi abia în cele din urmă farmecul unei persoane.

De aici rezultă că majoritatea oamenilor sunt ipocriţi. Unui binevoitor lipsit de alte calităţi nu suntem dispuşi să îi recunoaştem nici un merit. Unui ins fermecător lipsit de orice alte calităţi suntem gata să îi acordăm o suită de merite imaginare. Vocaţia estetică a sufletului omenesc are rădăcini mult mai profunde decât cea morală. Frumuseţii nu îi pretindem decât să fie. Moralităţii îi pretindem totul fără să fim vreodată satisfăcuţi.

Franz Schubert

Astăzi se împlinesc 214 ani de la nașterea lui Franz Schubert.

Într-o parabolă Science Fiction despre drepturile roboţilor am întâlnit o definiţie a „viului” care m-a pus pe gânduri. Orice creatură care resimte nevoi şi dorinţe şi se teme de propria-i moarte este vie. Din acest punct de vedere robotul e mai viu decât o plantă.

________________________________________________________________________________________

Una dintre cele mai tâmpite expresii care îmi vin în minte este „ a-şi reface viaţa”. Persoana X s-a hotărât să îşi „refacă viaţa”. Rar găseşti formulări care să sune mai urât de atât. Ca şi cum viaţa ar fi o maşinărie care se strică din când în când, o ţesătură fragilă din care fug ochiurile… o clădire din care cade tencuiala şi începe să se dărâme la un moment dat. Un obiect, da poate fi „refăcut”, remodelat, reamenajat, dar viaţa… Doar nu e un morman de amintiri, stări, experienţele pe care să le aşezi unele peste altele şi să le aranjezi după cum bate vântul simţirii din prezent! Viaţa este ceea ce străbate orizontul oricărei întâmplări, ceea ce te defineşte ca fiinţă, nu câmpul de definiţie pe care îl aloci de capul tău existenţei când şi cum îţi vine. Cum să refaci ceea ce te conţine? Cum să refaci universul prin care te mişti? Cum să re-faci ceea ce nu ai făcut niciodată? Cum să refaci ceea ce nu îţi stă în putere şi nu tu ai creat?

Ne-ideile zilei

Motto: If a man who cannot count finds a four-leaf clover, is he lucky? ~Stanislaw Lem

 

 

Poate că nu scriem niciodată despre ceea ce ni se pare că ştim ci doar despre necunoscutul care ne locuieşte şi devine, la un moment dat, strident, revendicând acut o formă de expresie şi asumare. Scriem mai ales despre ceea ce nu înţelegem sau nu până la capăt, despre ceea ce ne pune gândirea în mişcare… Foucault spunea că “logica unei gândiri este ansamblul crizelor pe care le traversează”. Cred că e falsă percepţia nevoii de a comunica idei clare, carteziene. Cum poate funcţiona o evidenţă ca o necesitate?

 

 

N-am fost niciodată în stare să ţin un jurnal. Poate că n-am fost suficient de îndrăgostită de prezent încât să simt imboldul de a-l imortaliza în cuvinte. Nu prea mi-a păsat nici de metamorfozele proprii; relaţia mea cu transformarea e una cât se poate de senină. Aş putea mai degrabă să încropesc un jurnal din imagini, în care să surprind elementele vizibile ale transformării: deformarea, evanescenţa, alterarea, disoluţia formelor. Mintea îşi conservă cumva teritoriile şi forţele: despărţirea de o idee nu e niciodată dureroasă aşa cum e despărţirea de un timbru interior, de o tonalitate a simţirii sau de o expresie anume a trăsăturilor care a luminat o vreme un chip şi apoi s-a stins pentru totdeauna.

 

 

Aş putea să ţin însă inventarul ne-ideilor cu care mă întovărăşesc zilnic, aş putea ţine socoteala tuturor contradicţiilor, paradoxurilor şi erorilor în care gândirea mea se împotmoleşte cronic.

 

 

A spune despre un tablou, despre un om, despre o creaţie că sunt frumoase este mai mult decât dacă le-ai numi foarte frumoase. Acest „foarte” le plasează într-un context comparativ, care le diminuează charisma.

 

 

Dacă nu poţi schimba o stare de lucruri, încearcă măcar să îţi schimbi perspectiva. Nu te lăsa pradă neputinţei! Contrariul împlinirii e resemnarea nu înfrângerea. Îmi spun degreaba pentru că resemnarea e de multe ori sora de cruce a lucidităţii şi a stoicismului. Chiar şi stoicismul e o resemnare, travestită în straie nobile.

 

 

N-aş putea propovădui lupta. În forma asta, cu siguranţă, avem o singură viaţă. Şi nu putem răscumpăra nimic decât prin fericire. Lupta nu ne face niciodată fericiţi, doar ne căleşte caracterul.

 

 

Ce bine ar fi dacă Aristotel ar avea dreptate! Dacă fericirea s-ar putea rezuma la practica virtuţii! Dacă în epicentrul păcatului nu s-ar ascunde şi germenii extazului sau libertăţii…

 

Atunci când faci trei paşi la dreapta, apoi trei înainte, apoi trei la stânga şi trei înapoi, captivat fie de amploarea fie de forţa fie de graţia mişcărilor sau de peisajele pe care fiecare direcţie ţi le dezvăluie, ţi se poate întâmpla să nu îţi dai seama că, de fapt, te-ai întors de unde ai plecat.

 

 

Într-o bună zi oamenii voi inventa maşina care ştie să răspună la orice. Ca să eludeze neplăcutul contact cu întrebările. Pare că omenirea s-a puturoşit de aşa natură încât nici măcar nu mai aspiră la libertatea gândirii; aspiraţia în sine se arată a fi un efort prea mare, un discomfort pe care mentalităţile actuale, înrobite comodităţii şi plaisirismului, tind să îl evite.

 

 

Reţetele fericirii artificiale, ale satisfacţiei imediate predispun sufletul la o formă de bulimie, îl îndoapă până la refuz cu te miri ce, îl ţin captiv în falduri de grăsime, îi dau mereu ceva de rumegat ca nu cumva să descopere binefacerile ascezei. Societatea n-are nici un fel de puteri asupra asceţilor pentru că ei sunt fericiţi cu adevărat.

 

 

Câtă ipocrizie în discursul celor de la putere împotriva stupefiantelor! Ce sunt oare cultura de mase, cluburile, stadioanele, cultele, sectele, ideologiile, scandalurile publice, reclamele dacă nu droguri? Surse de dependenţă nocivă? Narcoticele care îţi distrug trupul sunt condamnate şi prohibite în vreme ce toxinele care îţi macerează sufletul sunt promovate cu elan misionar, aici am ajuns!

 

 

Relaţia cu cărţile, cu obiectele de artă nu este una abstractă şi instructivă ca în cazul descoperirii unor formule matematice sau filosofice. Adevărul pe care ţi-l procură este altul decât cel al cunoaşterii pur raţionale, este unul făcut din acelaşi aluat cu acela al întâlnirilor esenţiale cu o altă fiinţă. Cărţile bune sunt cele cu care comunicăm total, de care ne îndrăgostim ca de o altă lume, adăpostită de fiinţa celuilalt. O operă de artă este un celălalt – un organism viu, desigur – însă nu doar atât. Amprentele pe care cărţile, muzica, tablourile preferate le lasă în noi sunt acelea ale unor copleşitoare iubiri. Prin artă te întâlneşti în primul rând cu fiinţa artistului şi abia apoi cu o meditaţie, cu o suită de idei, cu o anumită citire a lumii. Cu cărţile care ne seduc se întâmplă acelaşi lucru: ceea ce ne rămâne din ele este parfumul inconfundabil al fiinţei autorului.

 

 

Dacă acele două forţe vitale care ne dispută existenţa sunt iubirea şi frica, atunci formele pe care le capătă atunci când se exprimă liber prin noi sunt umorul respectiv revolta.

 

Oscilăm între furie şi blândeţe ca acul unui ceasornic între miazănoapte şi miazăzi.

 

 

În fond nu există decât un singur tip de geniu: al iubirii.

 

Revolta e menită să destrame răul…nu creează însă nimic.