Primul tabu: în România, dacă ești de stânga ești suspect. Ești ori tâmpit, ori rău intenționat, ori incult, ori masa de manevră a nu știu cui.

Să fii de dreapta e, în simțul, hai să nu îi zic comun ci majoritar, nu doar semn de cinste și bună cuviință ci și o garanție că ești întreg la minte și că nu ești vreun spălat la cap de comunism.

Ca și cum mentorii neaoși de stânga ne-ar fi pricopsit cu comunismul stalinist, ca și cum noi am fi avut mentori de stânga în perioada interbelică, ca și cum în războiul din care ne-am ales cu o nație devastată, cu sute de mii de morți și deportați și cu tancuri rusești pe moșia strămoșească ar fi fost unul în care ne-au împins stângiștii și nu tocmai tabăra adversă! Din câți gânditori  de aur și platină și diamant a avut România interbelică unul singur știu de stânga: Eugen Ionescu. El să ne fi contaminat pe toți? De la el și de la împielițatele lui de idei să ne fi căptușit cu ditai dictatura totalitară?

Și DA, e foarte posibil să fii adeptul stângii libertariene și democrat  adică anti-comunist căci nu există comunism democratic ci doar totalitar, dar stângă democratică există cât cuprinde, vezi țările nordice spre exemplu.  Extremele – dreaptă sau stângă – sunt autoritariste, ce e la centru e libertarian. Dar cine să își bată capul cu astfel de ”subtilități” când avem bunătate de tabu?!: să nu fii de stânga că dracu te ia!

Le noi se fac ”revoluții de dreapta” când, prin definție, dreapta e conservatoare și stânga reformistă, când revoluția însăși e o creație a stângii (democrate, totalitare, incendiare, recalcitrante, blânde, incipiente, coapte sau răscoape)!!!

”Revoluția de dreapta”,  pe care mulți tineri cu educațiune o pomenesc oral sau chiar în scris, e un fel de pinguin de stepă, un fel de reptilă zburătoare, un fel de cămilă polară.  Dreapta poate fi radicală și poate organiza cât cuprinde: proteste, manifestații, meetinguri, poate concepe manifeste, dar revoluție (dacă avem proprietatea termenilor) nu.

”Revoluția de dreapta” a apărut în țărișoară și s-a insinuat în vocabularul compatrioților datorită tabu-ului mai sus amintint.

E plin de adepți ai ”dreptei”, autodeclarați – aproape că dreapta a devenit sinonimă cu ce e drept – care au puzderie de revendicări și așteptări și ”idealuri socialiste” care sunt, în fond, de stânga, doar că n-o știu sau nu cutează să o știe căci îi împiedică tabu-ul.

Dacă ”stânga” e tabu, ”dreapta” e fetiș, mai ales în ”lumea bună”. Cum să fii ”intelectual” și de stânga? Uite așa bine: cum sunt majoritatea în occident.  Însăși intelectualitatea, clasa intelectuală e o creație stângistă pe undeva.  Înainte de a avea intelectuali (unde intelectualul este un produs al epocii moderne)  Europa avea nobili și aristocrați. Ideologiile stângiste sunt ale modernității. Nu insist.

În Vestul Europei majoritatea celor considerați intelectuali sunt, cum spuneam, mai degrabă suporteri ai unor doctrine de stânga. Noi însă suntem mai cu moț. Sigur că – și o spun răspicat – avem și noi o groază de intelectuali socialiști sau filo-socialiști, cât se poate de autentici și de convingători, doar că, din cauza tabu-ului nu prea au vizibilitate publică.

Al doilea tabu: tradiția.

Poți să zici orice de orice, dar să nu te iei de tradiție. Așa ceva nu se discută. Nu se admite. Tradiția e, de fapt, un corp de tradiții: unele demne de perpetuat, valorizat și cultivat altele nu. Dacă nu te arăți tradiționalist ești suspect, ești dubios, ești dușman al poporului și al strămoșilor și al tezaurului național.

Al treilea tabu: biserica.

Dacă nu ești religios, ești satanist… ești deraiat, păgân. Concepții medievale etc.

Al patrulea tabu: familia.

”Nefamiliștii” sunt percepuți ca dubioși, libertini, proscriși unui cerc al infernului, unul de certă promiscuitate, chit că științele (și nu doar cele umaniste) au demonstrat cu prisosință că omul nu e monogam și familist decât prin constrângere. 

Al cincilea tabu: copilul.

Să nu te atingi de copil nici c-o floare că e pur, că e inocent, că e ingenuu. E adevărat, dar de ce, brusc, copilul, odată transformat în adolescent, în bărbat, în femeie devine impur, maculat și de demn de atins cu cataroaie?

Fetișuri:

Intelectualul. Ai un doctorat, scrii într-o fițuică, ai scos o carte, ești intelectual.  Nu contează că ți se rupe de știință, în fond, de semeni și de epistemă, că ”produci” doar maculatură culturală și doar din rațiuni de subzistență, dacă ”produci” ești intelectual. În Franța Camus, Sartre, Foucault & comp. își riscau mai mult decât ”reputația” participând cât se poate de vital la viața cetății. Mergeau la manifestații, se luptau cu justiția, cu statul, cu legile, erau într-un anume sens ”filosofi jurnaliști”. Se luptau pentru ideile lor cu totul, riscând totul, mizând totul.  Ei, da, sunt demni de numele de intelectuali.

La noi ideea de bază este că diploma te face om, idee bine aprofundată în anii lungi și negri de comunism.

Artistul-demiurg. Dacă nu ești demiurg nu ești artist. Idee romantică, de largă răspândire, profund contestabilă și cât se poate de anacronică în spațiul cultural European.  În această concepție, inactuală, artistul  e prin excelență un ”creator”, un mag, o figură misterioasă și charismatică, un rob al imaginației debordante, un plăsmuitor de lumi. Acest fetiș nu face altceva decât să  umple lumea de narcisici și să umfle egourile cu pompa până le vine rău…

Călugărul. E un om sfânt… De ce? Pentru că stă departe de lume, retras în sinea lui sau a Ființei Universale sau a cui vrea el (ea)? Aici s-ar cuveni o întreagă discuție despre dihotomia interior-exterior/ pur-impur, dar o las pentru altă dată.

Medicul. E un salvator de vieți, un erou, un ins prin excelență dăruit, cel mai umanist dintre umanoizi și cel mai uman dintre umaniști, când e fapt e pur și simplu un practician în știință, bine intenționat și favorabil speciei.

Și uite-așa trăim noi într-un univers pur livresc și mitologic, conceput în termeni maniheiști –extremiști, de teamă să nu dăm ochii cu cine știe ce realitate. Ha!

Sigur că fetișurile sunt exagerări și transferuri în ”numinos” (Jung) ale unor calități sau virtuți reale.

Dar puțin simț al măsurii și un strop de luciditate nu strică niciodată, zic.

Nu, n-am de gând să scriu acum despre acel ”om de cultură” și despre acea ”reacțiune”.

Ci despre faptul că omul de cultură e o redundanță terminologică care alimentează subliminal orgolii de castă , iar reacțiunea firească pe care ar fi cazul să o avem la acest ”flagrant” lexical,  ar fi să ne dezicem de el, strigând cu toți în cor : gata cu omul de cultură! Ideile greșite ale strămoșilor despre masculinitate și feminitate, despre rasă, despre cultură chiar au umplut pământul de caste. Orice discriminare lexicală se lasă cu una socială mai devreme sau mai târziu.

Omul de cultură e o tautologie. Orice om e de cultură, orice om e cultura. Cultura e secreție a umanului.

Un copil crescut în junglă de orice altă specie decât umană nu va vorbi, nu va gândi, nu va inventa limbajul, nu va produce cultură, chit că dezvoltarea sa cerebrală o permite. La cultură am ajuns ca specie, nu individual. Trăim în medii de cultură, ca roșiile de seră. Așadar suntem cu toții oameni de cultură.

E drept ca unii dintre noi s-au supus sau au fost supuși unei mai intense culturalizări, dar asta nu le dă câtuși de puțin  dreptul de a-i considera pe ceilalți a-culturali.

Orice conștiință e o emanație culturală, cu un grad mai înalt sau mai redus de autonomie.

”Omul de cultură” – acela– e doar ceva mai autonom, mai relaxat și mai flexibil în periplurile sale culturale. A spune despre cineva că este ”om de cultură” înseamnă a-i recunoaște în fapt acest grad în plus de libertate. Când omul nu se simte confortabil în cultura care l-a gestat, caută și caută, ia calea bibliotecii, face ce face să-și găsească rostul, echilibrul.

Pe de altă parte sintagma ”om de cultură” e riscantă, pentru că trasează o graniță dubioasă între o formă de echilibru și altă formă de echilibru pe de-o parte și induce ideea greșită că ar exista și oameni de non-cultură sau a-culturali pe de altă parte.

Trăim cu toții în cultură, întru cultură, prin cultură. Cultura e un bun colectiv nu individual. Iar cei auto-declarați sau pur și simplu dispuși să se flateze cu titlul de ”oameni de cultură” sunt , în fond, înzestrați cu o mentalitate de latifundiari sau de escroci sau de parveniți, sunt inși care se împroprietăresc, de la ei putere, cu acest bun al tuturor și al nimănui. Altfel spus ”omul de cultură” a devenit în limbajul comun un soi de titlu nobiliar, însușit însă fără vreo legitimitate de către cei care s-au expus o vreme mai îndelungată dușurilor și îngrășămintelor din mediile de cultură, care au mai multe acumulări, cantitativ vorbind. Aici criteriul calității nu e aplicabil, pentru că aceia care reușesc să filtreze influențele culturale și au un oarecare discernământ, resping eticheta, știu preabine că toți oamenii sunt ”de cultură”.

 Reacțiunea simțului comun ar trebui să apară, cât de curând, plutește în aer. Simțul comun încă nu a luat cunoștință de faptul că este propietar de cultură, că are dreptul și motive temeinice să se considere culturalizat.

”Omul de cultură” nu mai e ce-a fost, într-adevăr. Oglinda în care se privea, neîncetând să se minuneze, s-a făcut țăndări. A intrat în căpățâna fiecărui ins câte un ciob. Niciodată însă n-a fost vorba de mai mult decât de-o oglindă, la care nu aveau acces decât unii, ce-i drept… Acum fiecare poate vedea într-un ciob imaginea omului de cultură.

Și ce nevoie mai avem de nobili?

Socialismul cultural a învins, spre norocul nostru, al învinșilor.

http://www.revista22.ro/articol.php?id=13039

Am ales să comentez acest articol, nu pentru că aș fi dezamăgită (pentru că în privința domnului Cornea nici nu m-am amăgit vreodată ca să am din ce mă dezamăgi), nici pentru a face, cine știe, vreo referire la conduita publică a domniei sale din perspectivă morală, nici pentru a blama odată în plus ”băsismul” prevalându-mă de un nou prilej de revoltă.  E dreptul său, în fond, să fie de partea cui vrea, să vadă ce vrea și cât vrea din orice. E dreptul său la o opinie  Personal cred că toți oamenii de cultură aliniați de partea președintelui Băsescu sunt victime și prin urmare vrednici mult mai degrabă de compasiune decât de ocară.  Indiferent dacă sunt victime ale unui șantaj, ale unei manipulări, ale unei idei greșite despre consecvență, ale unei iluzii sau pur și simplu victime ale unor raționamente deficitare, tot demni de milă sunt.

Ce mă supără însă, personal, este că acești domni și doamne ne consideră  pe toți (cei care îi citim) o masă amorfă de idioți. Ne trântesc în reviste așa zis ”culturale ”  articole pentru oligofreni  într-ale culturii, pentru ignoranți în materie de democrație, politică, doctrine și ideologii și orice, iar asta mă jignește și mă insultă în calitate de cititor și de ins trecut prin bibliotecă.  Acest articol al domnului Cornea, care denunță pe bună dreptate  spectacolul mediatic (și eu am făcut-o chiar acum două zile), acest articol în care își exprimă dezgustul (altmiteri cât se poate de legitim!) față de înscenarea și circul pe care le presupune transformarea unei revolte populare ( fie ea și marginală sau a unor marginali)  într-o emisiune de tip Big Brother, acest articol care acuză manipularea, bagatelizarea și gratuizarea la care e supus orice fragment de realitate odată luat în colimatorul mediatic, ei bine acest articol este scris și argumentat la nivelul la care se face presă în televiziunile pe care le blamează autorul său, exact în același limbaj, cu același ton afectat și tranșant, cu argumente la fel de simpliste și inconsistente, pe același ton ”sincer” la suprafață și manipulator în substrat .  Acest articol este scris în spiritul circului mediatic și sub imperiul urgenței de a convinge, de a tranșa, de a despărți apele, de a judeca partizan. Apoi raționamentele sunt foarte slabe, chiar mai slabe decât ale unor analiști de televiziune care ”fac audiență”. Ceea ce am de reproșat articolului este lipsa sa de orizont cultural, reducționismul argumentației, spoiala de limbaj, cu alte cuvinte nivelul intelectual foarte scăzut. E un articol scris visceral, expediat, ca pentru niște încuiați contaminați de toate metehnele societății, scris din stomac și nu din preaplinul minții.

Care e alternativa pe care presa ”culturala” de acest fel o  contrapune celei populiste, comerciale și de mare ”audiență”,  dacă limbajul e același, stilul de emisie a textelor e același, dacă în loc de idei ni se servesc tot ”convingeri”, dacă în loc de un ton cumpătat, analitic, reflexiv ni se oferă unul imperativ, dacă în loc de justificări și argumente ne sunt servite doar verdicte? NIVELUL e același.

O să mă rezum la a comenta o singură frază, pentru că nu vreau să o lungesc inutil.

”Protestatarii noştri înţeleg însă prea puţin din marile mize politice şi economice în joc; asta când nu le sunt de-a dreptul ostili, cum e cazul „revoluţionarilor“.

Cu alte cuvinte protestatarii sunt  manipulați și idioți, habar n-au pe ce lume sunt. Dar oameni de cultură admirabili *(Zoe Petre, Bogdan Teodorescu de exemplu) îi susțin și îi cred autentici pe manifestanți și, moralmente, se află printre ei la demonstrații.

Într-un fel, cât se poate de direct, domnul Cornea susține că doamna Zoe Petre și Bogdan Teodorescu, care fac parte din mulțimea de ”protestatari ai noștri”, ”înțeleg prea puțin din marile mize politice și economice în joc”. Dacă ținem cont de o logică elementară e limpede că îi jignește fără ocolișuri.

Domnul Cornea vorbeșe critic, de pe poziții de superioritate morală și intelectuală, despre promiscuitatea spectacolului mediatic, când el face parte din acest spectacol, când ceea ce scrie și felul în care o face cadrează foarte bine cu trivialitatea cu care ne-am obișnuit în presa românească, cu modul brutal, injurios de a ”ataca” exponenții taberei adverse, oricine ar fi ei. Stilul articolului este calibrat pe calapodul ”presei de scandal” împănată cu acuzații, demascări, verdicte suculente și acide. Unde e reflecția, moderația, deschiderea, înțelegerea, unde sunt acele calități care te fac demn de statutul de om de cultură în această mâzgăleală, în acest articol-maculatură? Ce caută acest text într-o revistă culturală? Unde e răbdarea intelectualului de a explica, de a se face înțeles? Ce anume îl face pe domnul Cornea superior mulțimii de justițiari din piață, dacă nu e cu nimic mai tolerant, mai calm, mai blând, mai rațional decât ei? Ce anume îl face demn de critică? Pun problema în termeni kantieni ca sa fiu mai clară.

Ce anume îți dă dreptul, moralmente, să ridici piatra sau să arăți cu degetul spre o capră râioasă, când și tu ai aceleași probleme, întreb?!  Faptul că tu ești om și ea capră? Dar dacă superioritatea e discutabilă și subiectivă, dacă ea nu a mai fost demult probată… dacă între timp, de când te-ai uitat ultima oară în oglindă te-ai prefăcut în țap și nu știi, mai ai dreptul să râzi de biata capră?

Deci dragă domnule Cornea, ori nu vreți ori nu puteți fi mai inteligent și mai nuanțat de atât. Mie mi-e totuna…

În cadrul acestui iureș generalizat al producției singurul numitor comun, în plan filosofic, e deconstrucția pentru că dincolo de timp nu mai poate exista construcție. Cu cât varietatea modelelor culturale e mai prolixă, cu atât probabilitatea ca o nouă paradigmă dominantă să își impună cheia de lectură asupra materiei brute a existenței e mai redusă. Prea puțini dintre contemporani reușesc să se ridice la un nivel, chiar rudimentar, de înțelegere a contemporaneității, fapt altminteri valabil și pentru epocile anterioare. Postmodernii se servesc de postmodernitate așa cum oricine se poate servi de tehnologie fără însă a fi capabil să explice funcționarea unui computer sau a unui transmițător oarecare de date. În mod analog cei care au acces la mecanismele explicative are lumii în care trăim sunt foarte puțini. Pe piața ideilor există fel și fel de viziuni, constructe și limbaje, fel și fel de lumi, în fond, cele mai multe anacronice…

Că lumea e clădită prin limbaj o spun până și textele religioase. ”Cuvântul” care construiește universul nu trebuie înțeles metaforic sau alegoric ci la propriu. E vorba pur și simplu de structuri semantice care dau viață, care materializează și întruchipează forme, manifestări etc. Dat fiind că în ultima vreme m-am ocupat de deconstrucție în etică și nu și în alte domenii, singurele mele trofee intelectuale sunt: deconstrucția bărbatului și a femeii, deconstrucția rasei, deconstrucția sexualității, a eului și a persoanei-ei și a altor generalități cu infiltrații în procesul germinativ al unor pseudo-precepte morale.  În estetică, ceea ce mi-am propus să deconstruiesc a fost în materie de teatru personajul, în materie de literatură identitatea și în materie de poezie eul-suveran, tocmai în dorința de a ajunge la nucleul ireductibil, la esența manifestărilor și coagulărilor de forme pentru a afla dacă dincolo de identitate, de eu, de personaj mai putem concepe lumea cumva și concluzia e că o putem, cu prisosință chiar. Mai mult, am vrut să extrag rădăcinile fiecărei paradigme culturale pe care am frecventat-o și, cu vocație de cotoroanță, să fac din ele o fiertură nouă… Nu am vrut să ”dezvrăjesc” lumea, dimpotrivă, am vrut să o revrăjesc, ținând însă cont de puzderia de dez-vrăjitori care lucrează neîncetat și performant. Cred (și e vorba de pură credință) că bine e ca poezia lirică să fie lirică, ca muzica să fie tonală, ca artele să se mențină în câmp estetic, dar e o chestiune strict personală, chiar intimă, o orientare de gust, eminamente hedonistă, căreia nu i-am găsit tâlcul și nici nu vreau.  Chiar dacă am făcut-o, ma gândesc retrospectiv că nu era cazul să pledez pentru gustul meu, apelând, speculativ, la argumente pentru că inevitabil confrații din rețea, dotați cu același gust s-au înghesuit să îmi dea dreptate, crezând că avem dreptate, când nu despre dreptate e vorba ci despre un război de valori, despre o luptă neîntreruptă pentru putere și supraviețuire culturală între adepții unei paradigme sau ai alteia. Eu am știut cumva, chiar dacă neasumat, că această luptă ( de culise sau fățisă) e esența fiecărui demers argumentativ, o luptă care se alimentează din dorința instinctuală de a-ți extinde propria rețea, de a-ți impune ”semenii”, de a-ți confecționa alții, de a institui un EU colectiv, de a-l formata, de a plăsmui din el un hard-disk apt să ”facă societate” cum ar zice Bogdan Ghiu. Deconstrucția este o etapă firească în orice periplu cultural mai complex. La ea nu poți ajunge prin infuzie de valori și modele, prin ”autocultură” ci prin ”transhumanța” dintr-o rețea culturală în alta. Sunt în contact cu perspectiva postmodernă de multișor, dar mărturisesc că n-am avut cine știe ce interes pentru ea, pentru simplul fapt că nu îi venise rândul. M-am preumblat mental prin vârstele anterioare ale umanității. Filogeneza culturală repetă ontogeneza ar zice un umanist nostalgic. M-am îndrăgostit de existențialiști, de secolul XX, de marea literatură și am vrut să îmi petrec restul zilelor în lumea lor imaginară, printre ei. Omenește e de înțeles pentru că, în istoria culturii, ei sunt adulții, sunt cei aflați la vârsta marilor potențe și epopei… Postmodernii sunt deja pensionari în cultură, pentru că, iată, nu se mai dedică niciunui obiect de cult, elanul lor constructivist s-a epuizat și au ajuns la o respectabilă detașare față de forme, care le dezvăluie perspectiva întregului, a mecanismelor generatoare de lumi. Chiar și în cadrul evoluției firești a gândirii (să-i zicem individuale) detașarea percepe mai multe etape: prima dezidentificare este ”Nu sunt ceea ce văd și aud și ating. Nu sunt totuna cu obiectul percepției” și care cred că apare la copii chiar înaintea emisiei vocabulelor.  Apoi, în copilărie, începem să realizăm că nu suntem totuna cu ceea ce simțim, pentru că simțirea e o vacuitate, e materie acvatică, fluidă (Bachelard). Pe urmă, în adolescență, înțelegem că nu suntem nici ceea ce gândim, dat fiind caracterul impersonal și obiectiv al ideilor. Pe urmă, dacă reușim să ne dezmeticim din adolescență vreodată, înțelegem, progresiv, că nu suntem totuna nici cu acțiunile noastre, nici măcar cu procesele de conștiință, realizăm că nici voința nu ne este proprie, nici intuiția, nici sentimentele, nici convingerile că, practic, noțiunile de eu și celălalt sunt extrem de labile, până la confuzie. Începem să dibuim că, din păcate poate, nu există singurătate. Că individul, eul, chiar și corpul sunt constructe ca și bărbatul, femeia, rasa, sexualitatea, cuplul, nația și lumea. Și, evident, contrariați și sărăciți brusc în consecința descoperirii, simțim nevoia să investim identitate totuși în ceva, într-o valoare sigură, să discernem ce există totuși, dincolo de toate vacuitățile și ambiguitățile pe care cultura și limbajul le materializează cu talent de scamator. Vrem, cum vroiam și eu pe când scriam Semnul Lunii, să demonstrăm cu orice preț că există totuși ceva, în cazul meu că există suflet individual… că individuația pornește de la suflet, chiar dacă restul, toata cazemata eului e pur și simplu teatru de iluzii, suită de efecte, fum și fumuri. Reușești și nu reușești întotdeauna, pentru că poți meșteri un text, dar nu te poți convinge pe tine până la capăt, pentru că tu nu ești tu ca să gândești cum vrei și ce vrei, ca să simți ce vrei, ca să crezi ce vrei, ai nevoie de un aparat logic și de un întreg decor de ligamente semantice ca să dai valoare de existență trăirii, voinței sau dorinței, trebuie să te convigi mereu de câte ceva, pentru că EUL e o instituție, o comunitate, un consiliu de judecată; iată o pildă a inexistenței individului. Abia din acest punct periplul cultural devine aventuros și atractiv. După ce deconstruiești ceea ce ți se oferă pe tavă drept realitate, adevăr, cunoaștere etc, după ce te sustragi farmecelor curentelor culturale la care te înregimentezi din instinct (sexual probabil), după ce te rupi de predispoziția de a face ”cult” pentru romantism, clasicism, suprarealism, existențialism, trăirism, nihilism, etc ce îți mai rămâne?! că tot îți rămâne ceva. Nu ești liber să alegi decât atunci când ai reușit să parcurgi totul, să străbați din interior toate vârstele omenirii, să te preumbli prin toate cotloanele gândirii și semnificării și nici atunci pentru că alegerea liberă nu poate fi decât exclusiv rațională și nu poți alege pe cale rațională în ce limbă să visezi. Există un determinism – o genă culturală – care îți procură rubedenii. Gena asta te face să îți distingi ”semenii” dincolo de orice afiliere contextual-textuală, ca să zic așa, dincolo de vârste, epoci și paradigme, dar asta e o altă discuție.

Ce încerc să spun este că deconstrucția este punctul de joncțiune în aprofundarea oricărei perspective, a oricărui domeniu al cunoașterii. Progresând în construcție realizezi la un moment dat artefactul, realizezi că realitatea e ceea ce investești în idei și nu ceea ce ideile îmbracă, denotă sau indică.

Existențialismul de secol XX (Yourcenar, Hesse, Camus, Mann, de Beauvoir, Brecht etc) e pentru mine, expresia unei orientări pur pasionale căci nu există propriuzis orientare culturală ci doar o serie de circumstanțe care te predispun, te împing către o anume paradigmă la un moment dat. Într-o Românie nostalgic interbelică în care însăși noțiunea de valoare este contaminată de suflul acelei vârste a gândirii, e greu să te dezmeticești, să transgresezi modelul dominant și atunci, în lipsă de alte repere, te orientezi, ca omul, spre partea luminoasă a ofertei. Ce alți interbelici să îmi placă? Se spune, de-a dreptul maniacal, că nu avem valori, că nu avem valori ca neam. Ba e exact pe dos. Suntem obnubilați de valori, sufocați de un simț al valorii excedentar și exacerbat, înecați în valori… falimentare. Cei mai rafinați dintre ”evaluatorii” problemei au nuanțat, au zis: avem valori, suntem chiar pătimaș atașați de ele, doar că sunt concurențiale și contradictorii. Nici acest punct de vedere nu e tocmai just. În România există încă paradigmă dominantă în gândirea colectivă, există valori monolit… tocmai asta e problema, că suntem anacronci și ne sufocăm în valorile unei epoci care, până una alta, a declanșat al doilea război mondial sau nu l-a împiedicat, whatever. Chiar dacă nu putem vorbi de o ideologie mutuală, de o sursă unică de idei, ceea ce e comun și persistent este o frapantă tendință ideologizantă, o orientare filo-ideologică. Nu poți vindeca o rană a prezentului pansând-o cu o halcă de istorie nedigerată. Cum să înțelegi, fie și tangențial – intuitiv spectrul unor noțiuni precum democrație, laicitate, multiculturalism, pluralism valoric, când în România sunt încă probleme cu îndoctrinarea și propaganda religioasă în școli, spre exemplu?  Când în prezent, un occident întreg deconstruiește la greu, noi suntem robii pasiunilor. Când detașarea și introspecția și reflecția sunt nota dominantă în ”umanismul” european, noi ne întrecem în patimi partizane. Pasionalitatea e o valoare. Sentimentalitatea o alta. Valori revizuibile desigur. Pentru noi democrația înseamnă construcție, când de fapt ea e o superbă deconstrucție, nu atât teoretic, cât empiric.

În spectacolul de poezie pe care l-am conceput, pe versurile lui Matei Vișniec mi-am propus, desigur, să schițez o parabolă despre libertate și opresiune, despre înec și supraviețuire, dar în plan estetic și ideatic am conceput și înfășurat totul în jurul unor versuri cheie: ”Cuvântul oraș privește prin cuvântul fereastră, Cuvântul om privește prin cuvântul fereastră”. Am vrut (nu știu în ce măsură am și reușit) să deconstruiesc personajul, ideea de personna teatrală, care e pură convenție în fond. Am ales să fac spectacole de teatru din colaje poetice deliberat: ca să deconstruiesc și ”acțiunea” scenică, aparența determinismului epic, a cauzalității. Ideea lui Gellu Naum despre sincronicitate, pe care o poți descifra limpede și în textele lui teatrale, poate fi ilustrată scenic suprimând cronologia ilustrativă, convenția deterministă potrivit căreia acțiunile decurg unele din altele. Ele în fond coexistă după cum noi coexistăm cu anticii (fiecare emițând în rețeaua proprie existențială într-un mediu de cultură), pentru că timpul e o abstracție, pură convenție lexicală și aritmetică: nu suntem urmașii anticilor ci interlocutorii lor dintr-o altă falie temporală. Lumea contemporană, în forma în care se prezintă, e o foarte bună oglindire a faptului că putem fi contemporani cu exponenții altor epoci și cu toate avatarurile devenirii proprii, că putem ajunge la identificare extrem de simplu prin transpunere textuală și metatextuală. Altminteri cum se explică faptul că există atât de puțini postmoderni (în convingeri) și atât de mulți moderniști, pozitiviști, materialiști, romantici, clasiciști; că mentalitățile și limbajele sunt atât de scindate și divizate, că în timp ce Derrida face autopsia actualității alții se exprimă, gândesc, simbolizează lumea în stil medieval, alții sunt arondați la suprarealism, alții la utopiile renascentiste?  Resping ipoteza inaccesibilității omului contemporan la substanșa mentalului colectiv strămoșesc pentru că sunt convinsă că Foucault și postmodernii au dreptate, sunt convinsă că lumea nu a fost vreodată altfel alcătuită ci doar altfel înțeleasă și gândită și asumată, ceea ce înseamnă că transpunerea prin limbaj e cât se poate de posibilă. Circulă printre noi oameni care trăiesc mental în evul mediu. Alții trăiesc extatic fiorii modernității timpurii.  Alții sunt contemporani cu primii creștini în aspirații și vocabular.

Concepția despre post-istorie și despre vârstele conștiinței umanității, despre istorie ca evoluție a acestei conștiințe, este, la origini și, desigur, avant la lettre, de factură hegeliană. Potrivit lui Fukuyama trăim deja în postistorie pentru că am dezamorsat în practica socială conflictul ideologic. Sunt mulți gânditori contemporani care consideră că, începând din momentul în care democrația și drepturile omului s-au impus în detrimentul altor ideologii, am plonjat cumva în afara istoriei pentru că istoria este de facto o succesiune de confruntări ideologice, de înfruntări între paradigme culturale partizane.

 Ideea că perspectiva postmodernă este o simplă paradigmă, ca toate celelalte, relativizabilă, n-are nici o susținere – e ca și cum ai spune că ateismul e tot o credință, ceea ce e absurd pentru că ateismul este refuzul credinței – postomdernitatea e un mod de a privi, este detașarea de modele, este o perspectiva asupra paradigmelor, o filosofie asupra filosofărilor de tot felul, un refuz de a asuma ceva, o formă de democrație culturală în fond. Cel puțin așa îmi apare că ar fi dacă reușesc să mă situez, fie și câteva momente în afara existențialismului cu care,altminteri, n-am de gând să rup logodna. Postmodernismul nu e cultură ci trans-cultură e un mediu de emisie în care fiecare votează, crede și visează ce vrea.

Valorile, pentru a căpăta substanță, au nevoie de un teatru de luptă. Pentru a deveni libere și nu aleatorii au nevoie de confruntare, de dualism, de alteritate. Într-o societate în care diversitatea valorilor e consistent reprezentată, adepții fiecărui crez sunt ceva mai treji, mai conștienți, mai raționali deci mai liberi în a asuma, mai apți să își justifice adeziunile. Într-o societate, așa cum e a noastră, în care valorile nu se discută ci se invocă, în care ideile sunt idoli și zei și nu constructe argumentabile, democrația e șubredă… Frica de zei e instinctuală, e greu de înfruntat și întotdeauna triumfă asupra rațiunii, de aceea pluralismul valorilor e o chestiune de igienă mentală și totodată un antidot împotriva angoasei. Un zeu – dictator *(sufletul universal, să zicem, ca sa focalizez o reprezentare) nu poate condamna o majoritate umană la ”chinuri veșnice” nici nu o va trimite ”în bloc” la moarte; e greu de închipuit că va salva trei exemplare *care îl slujesc (într-o formă anume) în detrimentul unei întregi specii care îl slujește altfel…Cu cât reprezentările sunt mai variate, cu cât există mai multe chipuri de zei, cu atât teama că un zeu unic poate căsăpi umanitatea care nu îl servește ”cum se cuvine” se stinge. Diversitatea reprezentărilor e cel mai bun antidot împotriva încremenirii în formă și a pornirilor idolatre, în fond, căci idolatria este cult al formei și groază de de-formare și alteritate.  Trăiască politeismul!

Există o anumită inerție a fiecărei rețele locale care te menține pe orbita unui program de idei. Necesitatea unei deconstrucții aplicate în etică m-a ținut oarecum la distanță până acum de superbele deconstrucții pe care gânditorii postmoderni le opereaza în ontologie, metafizică și estetică. Cinstit vorbind, în esetetică mă abțin să deconstruiesc, din rațiuni hedoniste căci arta secolelor anterioare îmi provoacă delicii intense în forma în care e, formă pe care vreau, cu încăpățânare, să o leg de o esență. Acest vreau e câmpul gravitațional care captează ideile. De unde provine domnia lui vreau? Din inerție probabil. Dacă îți găsești o poziție confortabilă sau favorabilă într-o rețea de idei și reprezentări se instalează și tendințele conservatoare. Vrei ceea ce îți tihnește, ceea ce îți asigură stabilitate și putere la granița dintre interioritate și exterioritate, dintre combustie și formă, dintre intro- și extra – versie.

Fiecare rețea locală emite pe frecvența unei paradigme culturale, a unor acumulări semantice. Ceea ce auzi, atunci când reușești să ieși, fie și o clipă din rețeaua ”proprie”, poate fi zgomot halucinant, dar dacă ciulești bine urechea poți distinge unele acorduri armonice, unele licăriri de muzică.

Valorile nu se pierd și nu se pot pierde, nu pot fi strivite nici sub tone de beton armat, dacă desemnează sau se articulează în jurul unor elemente ”vii”, a unor falii ireductibile de existență. O înțelegere greșită nu poate altera sau deforma ceea ce există, ci doar oculta anumite lucruri. Valorile care își trag sevele din ceea ce există vor dăinui, doar cele artificiale, valorile de incubator social vor dispărea, se vor topi în vacarmul general. Dacă individul e o valoare legată intrinsec de ceea ce există dincolo de ce ne închipuim că există, atunci individul ( ca nod existențial, ca releu, ca mediu de colectare și distilare a comunicării ) nu va dispărea. Dacă arta are ființă, atunci nici nu va muri, dacă ființa artei e doar metaforă și informație culturală sau pur și simplu muritoare, atunci poate că e de preferat să nu o mumificăm. Propriuzis valorile sunt indestructibile pentru că țin de formula constitutivă a existenței, de natura internă a lucrurilor oricare ar fi ele. Valorile fundamentale, vreau să spun. Cele derivate sunt fluide și supuse mutației.

Suntem și nu suntem în același timp, spunea Jung. Suntem și nu suntem indivizi, gândire, cunoaștere, creație, introspectie, structură, vis, realitate, suntem și nu suntem pentru simplul fapt că, indiferent dacă suntem conștienți de dinamica forțelor vitale care ne compun și descompun ori nu, aceste forțe vitale acționează prin noi, ne determină, ne ghidează magnetic, ne inventează, ne unifică și ne segmentează. Identificarea proiectivă e veriga slabă a procesului de individuație. Individul e un colaj, o alcătuire selectivă și semi-ordonată logic de texte, subtexte și subterfugii semantice și totodată un nume de cod pentru ecranul dintre sine (înțeles ca domeniu al interiorității) și celălalt (universul reflectat). Eul, corpul și conștiința sunt linia de demarcație, granița. De aici, de la postularea sinelui colectiv până la concepția postmodernă despre lume ca rețea comunicațională n-a fost decât un pas și încă unul ușor de făcut.

Adeziunea la un curent cultural, la o platformă de idei, la o strategie de interpretare sunt acte exclusiviste, firești altminteri. Gândirea postmodernă nu propune însă o astfel de strategie, pentru că orientarea sa este una integralistă, nu doar sub aspect socio-politic și mediatic, ci și semantic. Celelalte curente s-au afirmat prin scandal, contestându-se unele pe altele. Impresonismul s-a impus în detrimentul academismului în pictură, în urma unui conflict de proporții, redactat cu de-amănuntul de Beaudelaire. Expresionismul a țâșnit în lume tot prin scandal și ultraj, uneori chiar la adresa ”bunelor moravuri”. Postmodernismul însă este orientare culturală cât se poate de blajină și pacifistă: le dă tuturor dreptate și nimănui. Poți deconstrui un palat sau o cocioabă dacă îți stau în cale, dar poți să le și ocolești, poți să le contempli, poți orice… pentru că în condiții de libertate generalizată a expresiei, n-ai de ce să mai vrei să plantezi bombe în templele altora.

În mod paradoxal (aparent) în loc să ne îndepărteze de principiile metafizice, noua dezordine mundană ne va apropia de ele. Proiectul de transgresiune  a  ”tiraniei eului” prin iubire și intuiție propus de marile culte religioase n-a prea avut succes. Democrația și postmodernitatea vor reuși însă, cred, mai bine, să ne indice numitorul comun – punctul de fuziune dintre fiecare și fiecare – prin expansiunea diversității: după ce nu vor mai exista doi indivizi care vorbesc ”aceeași limbă”, după ce vom fi ajuns să ne prăbușim cu totul în iluzia individualității absolute  și ne vom concepe asemeni doar prin diferență, prin rest, prin ceea ce ne desparte, Babelul probabil va cădea.

Fereastra micului ecran nu poate suplini acel sentiment al realului pe care ți-l procură simțurile de bază, nu-ți poate oferi perspectiva pe care ți-o asigură sintaxa lor perceptivă.

 Scrie Derrida (citat de Bogdan Ghiu în Evul Media): ”oriunde există tehnologie a imaginii, vizibilitatea aduce noaptea. Încarnează într-un corp al nopții, iradiază o lumină a nopții. În chiar acest moment, în această încăpere, noaptea se lasă peste noi!”. Exacerbarea vizibilului în detrimentul a orice are efect contrar celui scotat: lucrurile devin invizibile prin supraexploatarea vizualului. Imaginea își epuizează resursele comunicante prin autofagie. Imaginea nu poate suplini realitatea, dar i se substituie, fraudulos.

 Ceee ce se întâmplă la televizor sau pe internet există și nu există așa cum ficțiunea dramatică sau literară sau cinematografică există și nu există. Planul fictiv se infiltrează ca o substanță revelatoare în materialul real și îl redimensionează, îl recondiționează, iar condiția funciară a oricărei lumi oglindite este aceea a irealității.

Sigur că avantajul în era informațională e că nu pot fi omorâți oameni în stradă fără să se știe, că orice abuz de putere poate fi demascat, că orice fărădelege e mai devreme sau mai târziu supusă oprobiului public. Ochiul insomniac al mass media are o uiașă putere asupra realului; are deopotrivă darul ubicuității, puterea de a controla și demasca, de a sancționa fapte și fenomene, dar și capacitatea de a denatura, cenzura și împuțina realul,  reducându-l la planul vizibil, la bidimensional, la ”probe aparente”. Spectacolul de televiziune e în sine o cenzură a realului prin faptul că îi restrânge puterea de contagiune și o reduce la dimeniunea spectacolului. Ori într-un spectacol protagoniștii nu mor cu adevărat, nu suferă cu adevărat, dar nici trăiesc cu adevărat. Realitatea televizată devine ea însăși un personaj, unul colectiv, un mediu virtual, o scenă, devine teatrul de luptă al unor fantome.

Realitatea televizată e o reproducere, o copie, un fals… Nu este originalul ci o clonă și încă una segmentată, fragmentată, o realitate-clonă selectivă. Apoi spectacolul extirpă realității organele vitale și o mumifică, iar auditoriul este predispus, în consecință, la atitudini pasive, la contemplație și nu la acțiune.

O revoluție televizată este mult mai puțin pasibilă de a atrage lumea în stradă, de a capta energiile revoltei și de a le canaliza spre un țel decât una inaccesibilă contemplației: nu-ți vine să intri în scenă atunci când asiști la un spectacol, dar îți vine să interacționezi în realitate cu situații, ființe și lucruri. Până și cele mai autentice sentimente, gânduri sau gesturi, odată reproduse pe peliculă, sunt trecute printr-un filtru dematerializant. Lumea filmată este una imaterială, a cărei consistență și veridicitate devine, sub aspect perceptiv, relativă. Dramele, oricât de intens asumate de subiecții lor, sunt reduse la aparențe mai mult sau mai puțin relevante: oglinzile sunt de multe feluri, inclusiv mincinoase. 

Revolta populară e reală, dar imaginea ei televizată, în mod paradoxal, în loc să îi amplifice suflul, îi ”fură sufletul” așa cum bine spun despre fotografii aborigenii… Cum poți fura un suflet printr-o reproducere a aparențelor pe care le îmbracă? Simplu. Prin creearea iluziei că realitatea din fotografii e imaterială și implicit, ireală. Iluzoriu e sentimentul iluziei în acest caz, dar e o iluzie atât de persistentă! Cum poți învinge percepția fenomenului regizat, elaborat?! O crimă care se produce sub ochii tăi te poate marca pentru totdeauna. Cu toate acestea se petrec zilnic crime reale sub ochii noștri, holbați în fața micilor ecrane. Crime reale. Și cu toate acestea nu avem nici o tresărire, nici un spasm de neliniște, nu resimțim o responsabilitate directă, nu ne simțim martori, chit că suntem cu sutele și miile prezenți în fața televizoarelor. Și totuși suntem martori, e o iluzie că n-am fi. Dar nu ne afectează, pentru că realitatea din oglindă e impalpabilă, pentru că nu avem acces la ea prin toate simțurile. Atât de banal e. Asistăm zilnic, în calitate de martori sau confidenți la toate nenorocirile lumii și rămânem pasivi, indiferenți, apatici, nu ne considerăm responsabili, chemați să acționăm. Ridicăm din umeri.  Milioanele de copii morți de foame și frig, exploatați, bătuți, terorizați sunt simple cifre…. Milioanele de femei violate sunt cifre. Dacă o singură victimă ar crăpa în fața noastră, în sufrageria noastră, am rămâne marcați pe viață. Am povesti la nesfârșit vecinilor, cunoscuților, terapeuților întâmplarea. Realitatea – virtualizată  prin mijloacele media – anesteziază simțul responsabilității. Sunt convinsă că ar fi ieșit mai mulți în stradă la proteste, dacă nu s-ar fi consolat cu gândul că sunt reprezentați de cei pe care îi urmăresc, PASIV, prin intermediul televiziunii și cărora le dau, pasiv, dreptate.

Orice spectacol de televiziune e mincinos, e un trucaj și dacă nu e, n-ai cum să fii sigur. Cum naibii să fii sigur? Cum poți știi dacă nu ești manipulat într-un sens sau altul?  Dacă nu cumva ești, în naivitatea sau inocența ta de muritor de rând, înzestrat cu aspirații proprii, masa de manevră a unui grup de interese?! Cum poți fi sigur că e bine ce faci sau că are sens să iei un spectacol atât de în serios încât să îl restitui integral realității prin participarea ta directă?
Ieșim în stradă. Ne dăm duhul pentru democrație și o viață mai dreaptă. Și dacă asta nu contează? Dacă nu reușim să dărâmăm nici un zid, nici măcar să batem în el un cui? Dacă vocile care ne răgușesc nu sunt decât combustibil pentru audiențele de televiziune? Dacă din toate eforturile și din toată furia noastră, din toată pasiunea pe care o punem în dorința de schimbare o să se aleagă praful ca în 90, dacă din glasurile noastre răgușite nu va rămane decât un lung și dezlânat spectacol de televiziune din care să smulgă hălci mustoase analiștii, întru dezbatere?

Sunt sceptică și cvasi-pesimistă. Mă simt datoare să cred în revolta asta, în șansa ei de izbândă. Cred în ea din datorie morală și nu din speranță, mai exact.

Dacă se stinge, dacă continuă, dacă se aprinde și mai tare, această flamă de voință colectivă este neprețuită în sine și este mult mai mult decât doar spectacol, chit că poate, un deznodămât nefericit, o va reduce în cele din urmă la un simplu ”show”.

În altă ordine de idei, Băsescu, Boc & comp. o țin langa cu ”nemulțumirile economice” în vreme ce în stradă se strigă răspicat: ”Vrem democrație”! Halal tentativă de ”prostire de proști”!

Un spectacol manifest

____________________________________________________________________________________________

Un spectacol despre dictatură și despre rezistența românească

Un spectacol despre Orice dictatură și despre Rezistența Umană

       despre o  corabie care se scufundă

                          încet, dar sigur

      despre forța gândului într-o lume oarbă, surdă și mută

Un spectacol despre resemnare și revoltă

despre luptă și înfrângere

despre curaj și apatie

despre tragismul unei vieți sortite înecului

despre o țară luată de ape

Vă așteptăm

LUNI 23 Ianuarie la ora 20.30 la Clubul Țăranului din București

E ceva. Un suflu. O adiere. O schimbare. Fețele schimonisite de care te ciocneai la tot pasul sunt pătrunse acum de o scânteiere caldă. Poți citi în întunericul pupilelor o anumită febrilitate, o deschidere, o aviditate a comunicării. Cercul vicios s-a spart.  Ostilitatea și adversitatea prezentă între fiecare și fiecare a fost topită de acest subit val de solidaritate căruia protetstele i-au dat viață. O logică implacabilă ne spunea, fiecăruia, că vinovat e celălalt de blestemata de guvernare, pentru că el, celălalt, a votat, a colaborat, a acceptat, a cooperat la sabotarea democrației și  la propășirea nedreptății sociale. Cu consimțământul celor mulți au năvălit barbarii peste țară și au jefuit-o, ne spuneam, altminteri cum?! Aveam doar atâtea dovezi ale colaboraționismului și corupției: stau mărturie tonele de maculatură propagandistică, ploaia de voturi și de opinii pro-guvernamentale. O țară în care aproape în totalitate presa e ”împotriva opoziției” pute rău a trădare și îngălare morală. Cum se face că înfierbântați apărători ai ”dreptății și virtuții ” care au denunțat abuzurile regimului anterior au devenit brust orbi sau dispuși să justifice aceleași abuzuri (ba chiar și unele mult mai grave) făcute de actualul regim? Cum se face că păcatele guvernării PSDiste, odată săvârșite de tabăra băsistă au devenit brust tolerabile, demne de înțeles și acceptat în ochii preacinstiților analiști și jurnaliști? Sigur că suspiciunea și resentimentul s-au implantat în conștiințele celor care știau preabine că n-au votat, n-au complotat, n-au colaborat și, în consecință, animozitatea față de oricare celălalt, necunoscut, a căpătat o crustă vizibilă și țepoasă.

Ieri mi-au zâmbit trei necunoscuți la alimentara. Fețele lor radiau de exaltare prietenoasă. Politețea nu poate simula sau substitui căldura autentică. Oamenilor le venea să se îmbrățișeze, să-și vorbească, despre orice, despre cana cu lapte pe care o beau înainte de culcare, despre albastrul cerului, despre zăpada care a ocolit Bucureștii în iarna asta, despre fructele și filmele preferate. Din 89 n-am mai simțit o asemenea incandescență în interferențele sociale, o asemenea deschidere către celălalt întru fraternizare. În localuri se strigă de la mese lozinci antibăsiste. Pe stradă oamenii își surâd unul altuia complice, își caută în priviri consensul, e o frenetică dorință de armonizare, neprețuită. E poate, singurul lucru bun pe care îl poate face o dictatură: îi apropie pe contestatarii ei în plan uman mai mult decât reușește să o facă democrația.

A 7-a zi de proteste.

JOS BĂSISMUL!

LIBERTATE

”La pușcarie, la pușcărie, Băsescu la pușcărie!”

”Vă rugăm să ne scuzați, nu producem cât furați”

Pentru că nu mai putem suporta batjocura, frauda, corupția, minciuna, sfidarea, injuriile la care suntem supuși zilnic de către această clică de parveniți fără patrie și fără conștiință, pentru că ne pasă de țara în care ne-am născut și pentru că vrem să continuăm să o avem, pentru că ne iubim rădăcinile, părinții și limba, pentru că putem fi solidari și în speranță nu doar în pesimism și disperare, pentru că există printre noi oameni onești,  cuviincioși, deschiși la minte, hotărâți să muncească pentru resuscitarea țării muribunde, devastate de această hoardă de barbari, pentru că în toate categoriile sociale există încă umaniști incoruptibili dispuși să se lupte pentru demnitate, merită să mergem mai departe, să nu renunțăm la proteste, să nu ne lăsăm încă o dată reduși la tăcere de amenințări sau insulte, să ne strigăm drepturile până când vocea noastră va dărâma zidurile acestei puteri găunoase.

Ne solidarizăm cu mișcările de stradă izbucnite în întreaga țară și cerem:

Demisia președintelui Băsescu și a actualilor guvernanți

Alegeri anticipate

Depolitizarea instituțiilor publice

Epurarea televiziunii naționale de propaganda băsistă

Descătușarea justiției de sub influența politică

Respectarea drepturilor omului și cetățeanului

Respectarea Constituției de către autoritățile de stat

Alocarea de fonduri suplimentare pentru Sănătate și Învățământ

LIBERTATE!

Vă rog, pe toți cei care sunteți în acord cu cele scrise mai sus, să semnați această petiție.

NOTIFICARE

Atunci când Radu Botta, cu care am fost colegă și prietenă în facultate și pe care îl admir pentru talentul și tumultul literar mi-a cerut câteva texte pentru publicația intitulată ”Problema ta” – http://problemata.ro/- n-am avut habar că revista avea să devină a ”Clubului Conservator”. Am tot respectul pentru opiniile politice distincte și în general pentru orice orientare doctrinară cu profil democratic, dar personal am convingeri de STÂNGA și, pentru a elimina orice potențială confuzie, voi menționa că sunt: REPUBLICANĂ, FEMINISTĂ și AGNOSTICĂ și că militez pentru STATUL SECULAR. Pe scurt n-am nimic de-a face cu crezul conservatorilor. Textele mele fuseseră deja publicate atunci când Radu a decis să schimbe profilul revistei. Repet, respect convingerile politice distincte, dar nu aș vrea să fiu asociată lor, din greșeală. N-am știut că ar urma să apar într-un context ideatic de dreapta atunci când am donat texte inițial.

M-am retras și de pe lista de pe ” facebook” a Clubului Conservator tocmai pentru a nu lăsa loc confuziei.