spectacole

____________________________________________________________________________________________

Din spectacolul “Voci interioare”, jucat de actriţele Ioana Macaria şi Brânduşa Mircea / text şi regie Ilinca Bernea:

Imagini din spectacol, foto Marius Mihalache

Sala de tortură

Sala de tortură îşi schimbă înfăţişarea

Uneori arată ca un câmp cu maci, alteori ca un munte în amurg

Ca un patinoar din sălbăticie

Ca o ceaţă hipnotică într-o dimineaţă de noiembrie

Sala de tortură e mereu scăldată în lumina privirilor tale

Car în cârcă îngerul bolnav, ajută-mă

E rănit, abia mai răsuflă, ajută-mă

Are temperatură mare

Numai noi doi îl putem vindeca altfel moare

Dar tu treci mai departe ca şi cum n-ai realiza că exist

Îngerul e în comă mă văd nevoită să-mi denunţ păcatele

Să recunosc pe şleau că te-am inventat până în cele mai mici amănunte

Că ţi-am atribuit sufletul altcuiva…

Trebuie să-mi mărturisesc prăpastia dintre noi

Să dau ochii cu cruzimile tale, să-ţi măsor nepăsarea în ani lumină

Să ma lepăd de tine

Îngerul dă semne că-şi revine, scutură din urechi, sughiţă

Încerc să mă ţin tare, să rostesc adevărul

I-am jupuit îngerului chipul şi ţi l-am cusut ţie pe faţă

I-am smuls inima şi ţi-am pus-o ţie în piept

Recunosc…

Însă exact atunci o mână nevăzută începe să mă biciuciască

Nu te iubesc rostesc scrâşnind din dinţi, n-am nici un motiv…

Pe el îl iubesc doar pe el.

Îngerul suspina şi-şi vine încetişor în simţiri

Însă o hoardă de torţionari invizibili se năpustesc asupra mea şi mă sfâşie

Ceea ce văd în tine e doar o închipuire, o eroare, o iluzie optică

În realitate ai treburile tale, iar eu te bruiez cu probleme cu îngeri…

Mărturisesc eroic, dar ştiu că n-am să rezist până la capăt

Un cleşte îmi smulge aripile

Tu eşti un om ca oricare altul, îngaim ştergându-mi sângele de pe buze

Eşti doar o rătăcire prin labirintul singurătăţii

Un ciocan îmi sfărâmă braţele

Tu nu eşti decât un bărbat printre milioane de alţi bărbaţi

O menghină îmi rupe picioarele

Nu te iubesc, te văd aşa cum eşti

Îţi văd petele negre de pe faţă, mâinile murdare de colbul deşertăciunilor

Ţi-am dat pe nemeritate omagiile care i se cuveneau lui… rostesc epuizată

O maşină de ras mă tunde chilug

Îngerul devine tot mai vioi cu fiecare păcat recunoscut

O voce ticăloasă îmi urlă în timpane să arunc pe foc toate reclicvele

Să-ţi distrug toate urmele dacă tot recunosc că eşti un străin

Mă pune să jur că n-am să te mai caut niciodată

Ca voi îndepărta orice ispită…

Mă pune să semnez că n-am să-ţi mai pomenesc numele în rugăciuni

Că n-am să-ţi mai colind toamnele că n-am să mai inventez pentru tine nici o poveste

Şi atunci mă năpustesc cu furie asupra îngerului şi îl sufoc cu mâna mea 

Scena se repetă aproape în fiecare zi

Sala de tortură e mereu altundeva, altcumva

Intru într-o bibliotecă mă aşez pe scaun la un concert şi mă pomenesc în ea

Făc câţiva paşi prin parc mă plimb pe malul apei şi dintr-odată lacul se preschimbă…

Sala de tortură poate lua orice formă, imprevizibil

Seamnănă când cu un local de noapte, când cu un sanatoriu, când cu o tablă de şah

Când cu un teren de luptă, când cu o chilie de schimnic

Dar cel mai bine aduce cu o sală de aşteptare.

______________________________________________________________________________________