29
Aug
16

Fragment din romanul ”Numele tău scris cu sânge” capitolul ”Casnicia Britanică”

Garry & consoarta

Garry se știe personal cu marele poet Paul Murry, faimosul Paul Murry, laureat a peste zece premii naționale și europene, autorul nu mai puțin celebrului poem ”ca să fuți îți trebuie o gaură”, creație literară postmodernă, care, dealtfel, după cum știm cu toții, l-a și consacrat. Nu doar că este vorba despre o revoluție în gândirea estetică, susțin unii exegeți de la Cambridge, contraziși în parte de cei din școala de litere de la Nottingham, dar poemul surprinde însăși esența realităților de cuplu britanice din ultimul deceniu. Atât cinismul care se revarsă abundent din textura versului, cât și totala lipsă de lirism vorbesc despre o lectură deconstructivistă a dinamicii sexuale și despre o încercare de a artistului de a suprima, prin strategii literare de o certă originalitate, constructele utopice care se infiltrează subliminal în trăirea poetică împiedicând focalizarea  infrarealistă a chestiunii, susțin specialiștii de la Cambridge, în vreme ce exponenții școlii de la Nottingham insistă asupra multiperspectivismului pe care îl vizează autorul  atunci când abordează sexualitatea de pe alte poziții decât cele consacrate în tradițiile literare britanice încă din renaștere, mai precis de la Marlow încoace, considerând că, mai importantă decât certa orientare deconstructivistă și încercarea, reușită dealtfel, de a pune bazele unui nou esențialism, emanciparea poetică a lui  Paul Murry este definită, în cel mai mare grad, de intenția, putem spune fără rezerve trans-textuală, de a dezvălui dominația neantului asupra existenței, căci, forța semiologică a versului său, începând încă de la titul, atât de sugestiv ales – ca să fuți îți trebuie o gaură – dezvăluie faptul că  nu atât ființa cât criza ființării, nu atât dorința cât obsesia de a dori și nu atât nevoia cât imposibilitatea împlinirii, nu atât imboldul de a comite actul cât obsesia contopirii, definesc paramentri reali ai sexualității, altfel spus, plinul și gaura sunt două elemente antinomice care devin consubstanțiale, un corp-comun, substituent nu doar de realitate ci și de metarealități. E limpede nu? Personal tind să îi contrazic pe experți, dar asta la rigoare, în principu sunt de acord și cu unii și cu ceilalți: dilema este fără ieșire. Iar Garry, prietenul meu Garry, a fost coleg de grădiniță cu Paul Murry și au păstrat o legătură strânsă care îi face să se întâlnească o dată pe lună și să bea până își pierd cunoștința. Ceea ce se întâmpla înainte pe ascuns, din momentul în care Garry a descoperit că-i scoate soția din sărite, a început să se întâmple la modul cel mai frust și mai onest, ba chiar în bucătăria consoartei la orele la care ea se pregătea să-și asculte emisiunea favorită la radio, fapt care l-a aruncat pe bietul și celebrul Paul în barca nelegiuiților în ochii Emmei, deși îl simpatizase cândva, în perioada în care, proaspăt venită de la dezintoxicare, cu părul ras doar pe jumătate de cap, găsea deosebit de amuzant și de atractiv orice aducea în casă Garry, de la benzi ilustrate până la amici din copilărie.

Dacă, în primii ani de căsnicie, nici nu-i trecuse prin cap că ar putea exista și drepturi ale bărbaților demne de revendicat, în preajma divorțului Garry devenise capabil să contorizeze fiecare frântură de gest neadecvat, provocator sau malițios și fiecare silabă rostită de nevastă în care putea descifra ostilitate sau intenția de-a-l umili fără rost. Ajunsese alergic la toate expresiile ei favorite. Ori de câte ori auzea cuvântul spiritual sau energie sau meditație avea impresia că riscă să facă un șoc anafilactic, iar ea, dacă auzea, fie și într-o piață publică, un trecător pronunțând numele vreunei echipe de fotbal sau al vreunui partid politic, simțea că acesta o dușmănește personal.

Cu mici variațiuni dialogul se derula după un tipar cu care erau familiarizați inclusiv vecinii care avuseseră ghinionul să se afle acasă la orele la care se certau soții Winfiled în grădina cu hortensii.
– Dear, ar trebui să gândești și tu mai pozitiv. Avem un copil, nu-ți poți permite să o arzi așa pesimist și depresiv toată viața.

– Nu sunt depresiv.

– Ba ești și de când fac yoga mi-e din ce în ce mai clar că refuzi cu obstinație gândirea pozitivă. Ești intenționat-depresiv. În loc să vezi partea frumoasă a existenței, să-ți dai seama cât de norocos ești, ești de un criticism patologic.

– Iar atitudinea ta, să înțeleg că nu e critică? Sau criticile tale sunt constructive?
– Exact așa!

– Păi și eu tot constructiv critic, să știi…

– Nu, tu ești pesimist, se vede de la trei poște. Întreabă-ți prietenii dacă nu mă crezi. Chiar și cu ei te porți ca un ins care nu mai știe să se bucure de nimic.

– Poate că nici n-am știut vreodată, din câte mă cunosc și mă cunoști n-am fost un ins care să dea pe afară de bucurie nici la 20 de ani.

– Înțeleg că-ți face plăcere să fii deprimat, se oțârâște Emma, în acest punct de cotitură al conflictului. Orice bărbat care refuză să se maturizeze se instalează confortabil în depresie ca într-un fotoliu, la televizor, și se consideră acoperit ca să facă doar ce are chef, asta e… Nu zic că joci teatru, zic că ești depresiv de imatur și puturos ce ești, pentru că îți convine, aia zic, susține Emma, atunci când vede că el se îndreaptă ori spre laptop cu intenția de a-l scoate în grădină ori spre telecomandă. Nu  m-ai mai scos la teatru din studenție.

– Am fost săptămâna trecută.

– Am fost la un nenorocit de pub unde se ținea un spectacol underground, cu amatori, din care nu am priceput nimic.

– Pentru că n-ai vrut să pricepi.

– Mă faci și proastă acum!

– Ai o gândire interpretativă.

– Ce vrei să insinuezi?

– Nimic.

După această replică, de obicei, Emma trage aer în piept și reflectează. E cazul să împingă mai departe lucrurile pe un ton de reproș sau să îi sugereze la obiect cum ar putea să își îndrepte caracterul?

– Eu când zic teatru mă refer la teatru… Știi, clădirile acelea frumoase, de epocă, unde vin actori adevărați să joace Shakespeare.

– Nu știam că ai chef de Shakespeare. Dacă vrei, alege un spectacol și mergem… doar să îmi spui din timp. Trebuie să vedem cu cine lăsăm copilul.

– Zici de copil de parcă numai eu aș fi vrut să îl fac… De fiecare dată când îmi doresc ceva reacționezi de parcă n-ar fi normal să mai am dorințe, de vreme ce am un copil.

Etcaetera. Etcaetera.

În perioada premergătoare divorțului Emmei îi încolțise gândul răzbunării. Dacă ar fi fost ceva care să-l facă una cu pământul pe odiosul său bărbat oficial, ar fi fost să îl înșele cu unul dintre prietenii lui, iar faimosul Paul era alegerea potrivită. Chit că apucase să se culce cu bărbați de toate vârstele, din toate rasele și din toate mediile profesionale, sperând să-l facă gelos și să-l readucă pe calea cea dreaptă a amorului conjugal, Garry se arătate foarte indulgent și chiar înclinat să răsufle ușuat. Emei îi părea că se simte mai bine în rolul de tată decât în cel de amant, ceea ce o scotea din sărite. Doar nu-i făcuse un copil ca să ajungă să o desconsidere ca femeie! În loc să se lupte pentru ea, să o recucerească, îi spusese că are drepturi depline asupra propriului corp, că doar nu era o proprietate a lui! Da, trebuia neapărat să se culce cu Paul, să-i dea o lecție care să-l usture. Dacă era impotent și nu lua nici un fel de măsuri, și se complăcea în depresie, trebuia să o plătească….În rest erau un cuplu englezesc tipic, făceau întotdeauna piața împreună, el o conducea pe ea cu mașina la muncă, se țineau doar de mână pe stradă și își zâmbeau mieros inclusiv în fața celor care erau la curent cu situația.

Vestea legată de incidentul sexual petrecut între Emma și celebrul amic Paul, cu care Garry își împărtășise cele mai intime păsuri încă de la grădiniță, și de care află chiar din gura ei, a doua zi, îl lăsă perplex într-o primă etapă, apoi, în intervalul dintre momentul șocului și cel în care avea să-i ceară soției să semneze actele de divorț, încercă să-și limpezească anumite lucruri. Ce anume îl făcuse pe Paul să cadă în capcana întinsă de Emma, când îi cunoștea toate tertipurile?  cum de nu avusese nici o reținere, totuși, știind că el o iubea ca un zevzec? și, mai mult, consimțise ca actul să se întâmple chiar în patul conjugal, pe când el era plecat la un simpozion în Canterbury?  Răspunsul l-a aflat mai repede decât se aștepta și era unul singur la toate trei întrebările: Emma îl momise cu o sticlă de scotch de cea mai bună calitate, de la mătușa Gill, pe care o păstrau pentru mari evenimente, și pe care, la un control sumar al barului familial, o găsise deschisă și băută, mai bine de jumătate. În rest, îl bănuia pe Paul un poet autentic. N-ar fi trișat doar de dragul premiilor. Lui, ca să fută, îi era de ajuns o gaură…

__________________________________

 

15
Jul
16

Împărăția mea, jurnal

Vin în România pentru o scurtă perioadă ca să scriu (m-a apucat pofta), dar mă reîntorc cât de curând acasă în Wood Green, North London.

Fac un scurt bilanț înainte de plecare.

Magia acestui loc e că e un port al lumii, nu mai e o metropolă englezească.Nu încetează să mă uimească felul în care se armonizează și conviețuiesc și au convingeri și stiluri de viață asemănătoare oameni adunați de pe toți coclaurii lumii.

Un foarte mic procent, sub 5 %, sunt englezi prin zona în care am locuit eu.

Am am avut parte de mostre de generozitate și bunătate umană cum nu mi s-a mai întâmplat prin alte părți. Emigranții sunt foarte săritori și dispuși să te ajute. Iar, aici, în cartier la noi, cei mai mulți sunt emigranți.

A trebuit să trăiesc la Londra ca să descopăr, în toată splendoarea și civilizația, Orientul, mediteraneenii și meridionalii. Am stat în casa unei spaniole, cu care mi-am găsit neașteptat de multe conexiuni  și afinități, o minunăție de femeie, de vârsta mea, care a gătit pentru mine și m-a oblojot când am bolit și care m-a ajutat concret cu tot ce am avut nevoie. Cred ca e printre foarte puținii nemusulmani din zonă. Dar, de unde am plecat speriată de Londra cea islamizată, alertată de gazetele britanice pe care le frecventam, mă întorc îndrăgostită de Islam. Toți cei pe care i-am cunoscut au fost cât se poate de eleganți, fini și luminoși. Sunt oameni ceva mai discreți și mai introvertiți decât occidentalii, vorbesc mai puțin și asta e minunat, pentru că nu sunt atât de preocupați de emisia proprie și de dorința de a se pune în valoare: te observă, te ascultă, te aprofundează.

Amicul meu, S., poet  englez contemporan, mi-a zis că iubește Islamul și nu îmi venea să cred. Acum îmi vine și mie să zic la fel.  Oamenii ăștia chiar se uită la tine, te privesc în ochi când îți vorbesc, au răbdare, au un soi de pace interioară, nu par niște mizantropi nevrotici care se simt agresați sau, în tot cazul, deranjați, de  orice altă prezență umană, precum sunt mulți dintre băștinașii cu pedigree ai Europei.

M-a impresionat foarte comunitatea turcă de aici. Oameni generoși, mereu gata să îți facă daruri, să te îmbie să te simți pus în valoare. Zilele trecute mi-am tot căutat casă și, printre altele, am vizitat și o locuință a unor tipi care mi-au făcut o primire regală. Proprietarul s-a oferit să îmi cumpere ce mobilă vreau, dacă e să mă mut. Au insistat să stau să beau cu ei un ceai de-al lor, chit că eram hotărâtă să refuz oferta.

Mai e și aspectul cu privitul insistent. La un moment dat începi să te simți intimidată, atât de frumos se uită la tine și îți zâmbesc. E în colțul străzii un mic magazin unde se vând celulare la mâna a doua și tânărul propritar se holbează la mine, cu niște ochi surprinzător de albaștri pentru cât e de brunet, cu atâta bucurie și fascinație, că mă face să roșesc. Acum o săptămână m-am repezit la el și i-am zis: ”uite ce e, puștiu, eu am înțeles că vouă vă plac femeile, dar eu sunt una necăjită, care vine dintr-un loc în care bărbații se uită la tine cu maxim sictir și cu suveran dispreț chiar și la 20 de ani, iar la 40 te îmbrâncesc în supermarket, fii și tu mai discret și mai rezervat, așa, că suntem în Anglia, totuși”… Am râs amândoi.

Le sunt foarte recunoscătoare acestor oameni. Eu n-am înțeles până acum ce înseamnă să fii femeie pentru că bărbații din lumea așa zis ”evoluată” te privesc cel mai adesea camaraderește ori ca pe un adversar nenorocit. Sau ca pe un obiect nesuferit care le stă în cale. Otomanii sunt altfel.

Ah! Am uitat să spun: eu sunt englezoaica din cartier, după vorbă, după port. Așa cred toți.

Spaniolul m-a pupat zgomotos pe obraji când am făcut cunoștință. Am dat un pas în spate, contrariată. N-am văzut oameni mai deschiși și mai calzi. Spaniolii mei sunt toți cu masterate și toți angajați în posturi destinate unora cu studii medii, gen ”hair dresser” ca să fiu mai explicită.

O sa îl rog pe Carlos să îmi schimbe mâine culoarea părului… trec printr-un moment greu și mi-ar face bine o schimbare. Iar ei, spaniolii,  mă fac să râd, mă copleșesc cu sfaturi și sugestii, se frământă, caută pentru mine oferte de muncă etc. Da, râdem copios. Cu ei fiind, am descoperit că știu pe dinafară cam toate refrenele din repertoriul lui Manu Chao, iar după un pahar de vin chiar îmi dau drumul în limba lor…pe care se pare că o vobesc mai bine decât credeam.

Am învățat să spun narghilea pe englezește și anume shisha și sağol și sevgilim. Mai perseverez.

Am  cunoscut și trei englezi care m-au încântat, dar am cunoscut și acel tip de răceală englezească plină de lehamite și suferindă de un simț al superiorității incurabil.

În locuri în care populația e foarte omogenă în sens etnic, disensiunile culturale sunt mai acute, îmi pare, decât în Londra în care poți găsi toate eniile și toate cutumele posibile. Într-un mediu foarte divers e mai multă armonie decât într-un mediu în care orice diferență este privită cu suspiciunea cu care sunt taxate, de regulă, manifestările minoritare de câtre majorități.

Mai repede trăiesc cu sentimentul că există mai multe Românii și mai multe falii temporale și culturale în România decât în Anglia. Într-o țară cu etnie dominantă apare obsesia valorilor și ideilor comune, pe scurt, înflorește mania unanimității. În mediile cosmopolite unitatea vine din acceptarea varietății.

Azi mi-a  rezolvat o problemă un băiat de culoare de o frumusețe stranie.

Pentru mine frumoși sunt aceia care reușesc să vadă puțin mai departe de mutra din oglindă. Îi recunoști de la o poștă, iradiază ceva atractiv, fermecător, iar acel ceva ține de puterea de a contempla și de a observa, de o deschidere pe care premianții și eroii competiției în general nu o au nici măcar în vacanță.

Câteva noi imagini din Împărăția mea:

09
May
16

De ce îmi place atât de mult Elena Katamira

 

De ce îmi place atât de mult Elena Katamira

Pentru că face un text cu miză politică să sune ca o poezie de dragoste și o fantezie amoroasă ca un text politic. Pentru că reușește să facă poezie din orice.

Pentru că scrie mereu și mereu același poem fără să se repete.

un desen de Elena Katamira

Pentru că poemele ei acopera cumva toate dimensiunile psihismului, redau un fragment de lume sau de viață din toate perspectivele posibile simultan, sunt senzoriale și cerebrale și filosofice și dramatice în același timp și nu trasează vreo ierarhie între aceste falii de reprezentare și proiecție a ficțiunii. Poeziile ei captează și dezvăluie o anarhie primordială a experienței care produce sugetia unei viziuni holistice la pragul unei revelații al cărui obiect se sustrage, însă, înțelegerii carteziene.

Elena Katamira face o poezie ”incalificabilă”, pe alocuri onirică, pe alocuri hiperlucidă și cinică, pe alocuri exploziv-emoțională pe alocuri sadic-realistă.

atât de lucidă
încât aș putea abandona în orice moment
exploziile bipolare din butoanele verzi
fără să mă rănesc nici măcar într-un vârf
de literă
dar omul nu trăiește doar cu adevăruri
și nici nu moare dintr-o lipsă de sens
cât mai am degete
și o existență îndoielnică
primăvară poate să înceapă
oricând
de oriunde

Mi-o imaginez pe ea însăși ca pe fata din poveste, aceea care se prezintă la întâlnirea cu prințul nici călare, nici pe jos; nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici trează, nici întru totul adormită.

își iubea zidul
din care uneori
pleca pe jumătate
doar ca să
ne strige
pe numele
mic

                                                                                                                              grafică de Elena Katamira

Versurile ei au gradul optim de ambiguitate și sunt semi-figurative, nu întru totul abstracte, nu  tocmai explicite cu privire la propriul obiect de referință. Există un vag filon epic al poeziilor, dar epica aceasta este una infratextuală nu trans-texuală, așa cum se întâmplă în majoritatea creațiilor literare, practic inflexiunile textului creează sintagme aluzive care produc sugestia unei întâmplări, a unui fapt trăit, care nu se lasă, însă, dezvăluit în totalitate, ci rămâne cumva suspendat într-o zonă crepusculară a expresiei și simițirii inerent legate de aceasta. Lirismul pe care îl decantează în vers Elena Katamira are ceva din substanțele alchimice, ai zice că e chiar al cincilea element distilat din imixtiunea în doze ideale a celorlalte. Poeziile ei au și foc și pământ și aer și apă nu sunt ficțiunile preponderente ale unui element, ar fi zis Gaston Bachelard.

de ce mi-aș alege o targă să dorm
de ce m-aș înveli cu pături groase
de ce aș vrea să nu mă vadă nimeni când și cum
pământul mi se lipește de ochi
o fetiță clatină cerul
cad îngerii de porțelan se sparg
podeaua înghite totul fără remușcări
vântul e o carte de joc

Este excepțional felul în care Elena Katamira reușește să vobească întotdeauna despre ceva din perspectiva (textuală) cea mai imprevizibilă. Ești convins că citești un poem de dragoste și, dintr-o dată, te pomenești că, de fapt, este un text despre trădarea de sine sau despre absență sau despre un fel de  extaz suspendat în vid. Talentul ei constă în abilitatea cu care creează linii de fugă și mesaje echivoce.

invoc oglinda
un improbabil selfie
oamenii nu te privesc în ochi niciodată
nu știu nu vor nu pot
pentru că aici
suntem ai întunericului
și în întuneric orice oglindă
e doar un obiect oarecare
știm foarte bine
detaliile au ajuns târziu
când cutremurul încărunțise
și toți copacii creșteau la fel
doar un pic mai înalți
nu te gândi la mine
ca la un sentiment
tocmai am ajuns
de partea cealaltă
a unei vieti
în care toate
podurile s-au prăbușit

             desen de Elena Katamira

05
May
16

Cultura victimității

Când eram mică și cădeam de pe bicicletă mama mă certa: știa că sunt cu capul în nori și avea dreptate. Țin minte scenele de la duș în care mă spăla de sânge și îmi predica despre virtuțile mersului cu viteza melcului. Așa stând lucrurile, mă simțeam responsabilă de cele întâmplate și nici măcar nu plângeam când mă loveam. Dacă m-ar fi căinat m-aș fi simțit, cu siguranță, victimă și aș fi suferit în plus. Asta e ceea ce știu, dintotdeauna, și acesta e motivul pentru care sunt predispusă să trec ușor peste toate neplăcerile și accidentele, mai exact să îmi asum accidentele, chiar și cele în care vânătăile și juliturile sunt produse de alți inși. N-am treabă cu răul colportat de alții, mă supăr doar pe soartă, eventual, ea e singurul țap ispășitor…. uneori chiar și pentru faptul că sunt eu cu capul în nori. Dacă mi se întâmplă ceva rău e pentru că am fost prea naivă, visătoare sau distrată. Are dreptate mama. Am avut noroc că am fost copilul ei și că m-am născut în generația mea și nu într-una îmbibată bine mental cu siropul corectitudinii politice care te conjură aproape să fii victimă, ba chiar, dacă refuzi să admiți că ești te consideră deviant, deraiat mintal sau, cum spuneau comuniștii? reacționar. Bine, la imperativele ideologiei de bază se adaugă și alte ingrediente culturale agravante, care conduc cu succes spre o fetișizare socială a victimității. Vorbesc strict de experiențe și de fapte. Am fost agresată fizic… și mi-a trecut, destul de repede – instinctul animalic de care dispunem ne predispune la vindecare – dar faptul că am făcut imprudența să o mărturisesc mi-a creat niște situații dificile pentru că am fost instigată de toți cei care mă compătimeau să-mi întrețin prin revoltă durerea în loc să uit și să iert, adică să mă vindec. Este ceea ce eu numesc act de zgândărire a buboiului.  Cum face crustă: jap, o rupem, ca curgă iar sânge proaspăt. Cultura în care trăim ne forțează să nu ne lăsăm rănile să facă crustă.  Bradley Campbell și Jason Manning argumentează ireproșabil în “Microaggression and Moral Cultures”  cum se face că trăim într-o cultură a victimității care a înlocuit-o pe cea a demnității pe care o configurase umanismul de sfârșit de secol 20. În secolele 18 și 19 occidentalii trăiau într-o cultură a onoarei în care se duelau din te miri ce, acum suntem educați să fim, de asemenea, hipersensibili și să ne jignim ușor, însă, nu mai suntem încurajați să ne facem singuri dreptate, ci să apelăm la autorități ca să ne constrângă și pedepsească ofensatorii.

Dacă te știi victimă delegi responsabilitatea pentru suferința proprie unui agent extern și aceasta este o regresie în infantilism. A fi victimă presupune să fii agresat, abuzat, maltratat, torturat etc. Ceea ce este vital în aceste condiții este salvarea victimei. Dar, într-o cultură a victimismului, trauma nu se caută a fi vindecată, ci cultivată, și, prin aceasta, se ajunge la o situație în care să se adauge un strat în plus de suferință celor care deja trăiesc cu amintirea unei nedreptăți.

Morala responsabilității este, într-o mare măsură, una instinctivă, te ajută să fii independent și să te aperi. Cumva instinctul îmi spune ce mi-a spus și mama: asumă-ți durerea și treci peste ea și mai ales fii precaută: strada e un loc periculos, iar lumea e o stradă mai largă. Dacă sunt responsabilă știu să mă feresc de pericole și îmi dezvolt un instinct de conservare. Copiii răsfățați nu îl au. Pentru că ei nu sunt niciodată responsabili, sunt doar egoiști și narcisici. Iar cultura victimității, care merge mână în mână cu ideologia corectitudinii politice, ne-a umplut de astfel de copii, din păcate adulți.

De curând am trecut printr-o experiență traumatizantă. Uneori am vise în care o retrăiesc, nu e nici o fericire… Tentația e să dau credit suferinței, să o iau în serios, să o decantez în imagini și fraze… dar aș putea la fel de bine să o neg ”bărbătește” și să-mi dau o șansă să mă scutur, să uit. E foarte ușor să-ți construiești o imagine de victimă și ai întotdeauna motive temeinice să o faci. Dar înțelepciunea e să reușești să te sustragi victimității și, culmea, înțelepciunea e calea cea mai simplă pentru că ea urmează calea instinctului, victimismul e calea cea sinuoasă și complicată și e învățată, nu înnăscută. Eu n-am știut că sunt discriminată până n-am aflat la școală. N-am știut că englezii mă disprețuiesc ca româncă până nu am aflat din presă, nu de alta dar toți englezii pe care îi cunosc îndeaproape m-au adorat și în faptă și în verb: s-au exprimat în acest sens folosind expresia textuală ”te ador”. Și, culmea! știau că sunt româncă.

Ce e misoginia am știut pe pielea mea, dar am încercat să evit orice contact cu acei indivizi… În fond n-au nici o putere asupra mea, iar eu n-am nici o putere asupra minții lor. În nici un caz n-aș subscrie la ideea că ar trebui să le fie cenzurat discursul, oricât de toxic și de aberant ar fi. Convingerea mea este că dreptul neîngrădit la expresie, deci și la insultă și înjurătură, îi temperează pe oameni și le menține agresivitatea la un nivel scăzut. Înjurătura și resentimentul sunt supape de defulare a agresivității și sunt net preferabile violenței fizice. Dar acesta nu e un argument, e doar o observație de ordin psihologic. Argumentul este că oricine poate spune sau gândi lucruri ofensatoare la adresa altuia, iar a pretinde o formă de cenzură a unui discurs pe care îl găsești ofensator presupune să admiți faptul că altul îți va cere să te cenzurezi la rândul tău pentru că ai de spus lucruri care îl irită sau îl jignesc. Or, în stilul ăsta, vom ajunge în curând să nu mai putem emite nici un fel de judecăți critice despre nimic, nici măcar pertinente și întemeiate…

25
Mar
16

Glumesc

 

 

Sunt împotriva căsătoriei, împotriva oricărui angajament amoros și mă manifest în relațiile intime după principiile care încheagă și țin în viață o trupă de rock: cât timp chimia funcționează și treaba e condimentată bine, cu aplauze, mult haz, ceva stimulente și fani, e totul în regulă, când chimia începe să dea semne de alterare, renunț. E mult prea complicat să întreții o relație după ce atracția și dorința se sting. Am un comportament infantil, desigur, de occidental superficial, crescut într-un spirit libertin, fără pic de simț al răspunderii și de frâne în ce privește cultivarea plăcerii, o mentalitate de ins care nu cunoaște nici valoarea nici prețul libertății și care nici nu are vreun alt țel în viață decât să o ardă ca la douăzeci de ani chiar și în clinica de geriatrie.

Glumesc.

Am avut un bărbat care m-a maltratat și m-a abuzat într-așa un hal încât am căpătat fobie de orice fel de angajament intim. Am trăit claustrată într-un climat insuportabil ani de zile. Știți cum e: te prezinți tânără și frumoasă la primărie, cu prieteni, rubedenii, tot tacâmul, zici da, semnezi documentul în timp ce pe obrajii mamei se rostogolește o lacrimă, și să te trezești dintr-un coșmar, 10 ani mai târziu, te uiți în oglindă și nu-ți mai recunoști mutra. Vezi un chip tern, cu niște ochi încercănați și stinși, cu niște cute dubioase în jurul gurii și te întrebi: cine e arătarea asta?

Glumesc.

Sunt o idealistă ratată, cazul clasic. Când m-am lămurit că nu există dragoste și pasiune și devoțiune, am lăsat-o baltă, ce era să fac? m-am adaptat, am renunțat să mai sper în imposibil, mi-am adecvat așteptarile la ofera reală. Oamenii au interese și nevoi comune, asta consolidează și majoritatea cuplurilor și le garantează longevitatea, or eu visam un joc cu miză mare, de fapt, ce spun? nu un joc, tocmai că aspiram la marea artă a erosului.

Glumesc.

În realitate e mult mai simplu: nici un bărbat dintre cei pe care i-am râvnit eu nu m-a iubit. Nici unul dintre cei cu care aș fi putut fi fericită nu m-a vrut și am sfârșit prin a fi cu niște indivizi care nu îmi spuneau mai nimic. Și, după o anumită vârstă, când vezi că istoria se tot repetă, tragi o linie și spui: gata, până aici. Schimbare de decor și de dorințe. Glumesc. Cine dracu își poate înfrânge pornirile inimii doar că vrea?

Evident că glumesc.

Ați înțeles deci: sunt nimfomană. Nu mă pot fixa. Trebuie să am absolut orice bărbat care îmi iese în cale, altminteri mă simt îngrozitor de frustrată și sunt în stare să fac lucruri inexplicabile cum ar fi să îi ard cu bricheta pe la poale rochia vecinei de la 2 dacă prind ușa deschisă la uscătorie și rochia atârnată pe frânghie.

 Glumesc.

Mi-e rușine să spun adevărul: adevărul e că sunt o fată cuminte. Am fost o fată cuminte mereu, de care băieții atrăgători au fugit cum fug marii întreprinzători de fisc și la care s-au holbat cu interes doar acei inși care abia reușeau să lege două vorbe la o petrecere și își dădeau cu stângul în dreptul când te invitau la dans. Partea tragică e că mi-a plăcut mereu un gen de tip care se uita doar la manechine și la vampe, și îl înțeleg. Normal. Și eu în locul lui aș fi preferat o  individă hipersenzuală care își lipește lasciv coapesele una de alta când se foiește în scaun și mângâie cu tocul piciorul mesei la restaurant uneia atât de cuminte încât, după ce probează toate rochiile mulate din dulap, alege să iasă la întâlnire cu un pulover lălâu, nu cumva să creadă ăla pe care îl dorește cu înflăcărare că încearcă să-l provoace sexual, Doamne ferește! Evident că, dacă eram bărbat, aș fi fost genul care își dă cu stângul în dreptul până se dezechilibrează și cade peste parteneră și, când dă să o culeagă de pe jos, post-accident, face un banc despre lacul podelei. Doar cu unul de acest soi puteam să îmi permit o căsnicie, ceea ce s-a și întâmplat. Înțelegeți? Mi-e greu să valorizez chesiunea.

Glumesc.

Aveam doar șaisprezece ani când… Situația tipică: un grup adolescenți, o seară de vară, în parc, am fumat ceva iarbă, am cântat la chitări, am râs. Mă invitase vărul unui coleg de clasă. Cât ne-am veselit în grup s-a purtat cât se poate de decent, mă atingea din când în când, discret, mi-a trecut de câteva ori mâna prin păr.  Pe urmă, când s-a spart gașca, s-a oferit să mă conducă acasă și am acceptat. Avea mașină. Când a luat-o pe drumul greșit i-am atras atenția, inocent, că ar trebui să se întoarcă, dar el a continuat să meargă. În fine. Fapt e că, oricât ar fi de blând și răbdător cu mine un tip, încredere tot nu am, în nici unul. Singurii inși care nu îmi inspiră teamă sau supiciuni sunt cei care au un aer ușor tălâmb atunci când îți zâmbesc, care nu știu ce să facă cu mâinile atunci când sunt timorați și care sunt în stare să își vorbească despre orice pe tonul cu care sunt citite la radio cotele apelor Dunării. O știm cu toții, acești bărbați sunt, între-adevăr inofensivi, și parcă cer să fie subpapuciți, dar sunt la fel de nesărați și la pat cum sunt delicatesele pentru bolnavii de rinichi.  Parcă nu-ți vine, ca femeie normală, să ții regim fără sare, nu? Dar doar cu unul din asta aș risca să mă mărit.

Glumesc.

De fapt nu e nimic adevărat din tot ce am îndrugat până acum. Am doar multă imaginație. Sunt artistă. Știți cum sunt artiștii.

Glumesc.

 Sunt religioasă. Da. Știu, în vremurile noastre, o femeie religioasă își găsește greu un partener. Nu se pune problema să accept un libertin sau un decăzut, o hahaleră sau un fustangiu, un om fără frica lui Dumnezeu.

Glumesc.Chiar am haz, nu?

Eu n-am avut norocul altora, să am niște părinți care să își permită să mă țină în facultate. Mama m-a crescut singură. Tata a lăsat-o cu burta la gură și a plecat cu alta, mai blondă și mai tânără. A trebuit să muncesc de la 18 ani. Am avut toate slujbele posibile, am fost inclusiv separatoare de pui la o fermă. Trebuia să iau pui cu pui și să-i separ în funcție de sex. E poate singura specie la care femelele sunt, cumva, mai prețuite decât masculii. Când mi-a venit vremea, m-am măritat și eu, ca toate prietenele mele. Doar nu era să mi se spună că sunt curva cartierului, deși zău dacă n-ar fi fost mai bine. Bărbatul meu e zilier și își face veacul în fața Super-Bet-ului din colț, tot ce câștigă bea… și după ce bea… Unele au mai mult noroc, asta e, așa mi-a fost mie scris. N-am cum să ridic în slăvi căsătoria, logic nu?

Glumesc.

Vă e clar că doar o intelectuală poate vorbi așa, sigur că am studii superioare. Am și doctorat. Sunt șefă de laborator la o multinațională. Și n-am de gând să îmi las cariera pentru naiba știe ce sclifosit care să îmi ceară să îl întrețin sau, mai rău, pentru vreun înapoiat care să mă pună la cratiță. Mie, dacă mi-ar cere unul să-i fac ciorbă, l-aș cârpi. Bine, măi, nenorocitule, în ce secol te crezi? Pune naibii mâna pe telefon și comandă un sushi sau ia-ți amantă să-ți facă ciorbă și lasă-mă în pace, că am predări și conferințe și răspunderi mari pe cap! Și în plus pot avea orice bărbat îmi doresc, unei femei puternice nu i se refuză nimic. Banii și faima pot cumpăra orice, inclusiv dragostea adevărată. Bănuiesc că știți.

Glumesc.

De fapt am fost mereu o fata simplă, cu pretenții mici. N-am vrut decât un băiat bun pe care să pot conta, un umăr pe care să mă pot sprijini și pe care să-mi odihnesc capul. Am vrut un om destoinic și modest, la locul lui. Și n-am avut parte decât de fățarnici și de escroci sentimentali, ba chiar și de derbedei care te jucau ca la alba neagra. În timp, am realizat că și pretențiile mici sunt prea mari și nu mai aștept nimic, am doar realații întâmplătoare, intră și iese cine vrea din viața și din patul meu… Eu însămi am devenit o gară și m-am obișnuit cu vuietul trenurilor. Sirenele nu mă mai fac nici să tresar.

Glumesc.

Adevărul e că nu știu nici măcar cum de e posibilă existența unor cupluri. Poate că sunt doar simulacre. Cine știe ce ascunde partea nevăzută a icebergului? Am avut întotdeauna parte de tot ce, omenește, îți poți dori, în afară de dragoste. Am luat toate premiile, am câștigat toate concursurile, am fost campioană de șah, am avut parte de cei mai buni prieteni, am slujba ideală și am cel mai fancy apartament din zona centrală. Doar că eu nu mi-am dorit nimic din toate astea, nu la modul serios. S-au întâmplat pur și simplu. În schimb, de la 5 ani, mi-am tot dorit un băiat pe care să îl iubesc și care să mă iubească. De câteva decenii bune am același vis. Apar unele mici modificări, e drept, la cinci ani se făcea că băteam mingea împreună pe maidanul din colț, la liceu visam că mergeam împreună pe munți și făceam alpinism sau ne dădeam peste cap cu bicicletele prin parcuri și ne sărutam în podul din casa bunicii, pe furiș, la 20 de ani, visam că rupeam gura târgului ținându-ne de mână pe la concerte de jazz și toți spuneau: vai cât sunt de frumoși împreună, și în visul acela se făcea că ne purtam amândoi părul lung, despletit și că ne curgea în valuri pe umeri, bănuiesc că în fanteziile de la 60 de ani, vom fi chelit amândoi, iar eu voi purta o broboadă pe cap și abia voi îndrăzni să-i ating degetele cu ale mele pe când mergem alături pe stradă, nu cumva să ne râdă copiii. Cam asta e dragostea. E în altă dimensiune. Iar eu de o relație pământeană n-am chef. Ar fi un blestem. Să suporți un om pe care nu îl iubești. Mai bine mor fată bătrână.

Glumesc.

Sigur că e bun și un tip care nu te atrage cine știe ce și cu care n-ai chiar cea mai profundă legătură de suflet, în lipsă de altceva mai bun. Știți cum se spune: ”make it until you fake it”. Sau era invers?

Nu mai e cazul să spun că glumesc.

În realitate sunt un om obișnuit, am un partener. Când e să fii înșelat, te apucă toate furiile, invoci textul cu promisiunile, cu adevărul, cu cinstea și virtutea. Când e să îl înșeli tu, parcă nu mai e atât de grav. Nu sunt adepta prevalării de contracte și promisiuni. Promisiunile și contractele sunt pentru salariați și oameni ai muncii, pentru parteneri de afaceri. Pe plan profesional și social sunt garanția bunei funcționări a lucrurilor, pe plan amoros sunt garanția eșecului: tot ce fac e să falsifice relațiile, să le intoxice sau să le țină în viață artificial. O relație se întreține prin efort și luptă. În viața profesională contractul nu te scutește de muncă și de necesitatea de a fi performant, în viața intimă, însă, cei mai mulți dintre parteneri pretind să aibă parte de comoditate, confort și satisfacție garantate, în contul contractului. Cum se căsătoresc cum îi apucă pofta de stat la televizor, de bârfe politice, de pierdut vremea pe facebook și de tocat nervii celui căruia i-au jurat credință veșnică pentru poziția greșită a prosopului de vase sau a strecurătorii, ca să dăm doar un exemplu… Lâncezitul la televizor în doi este, cel mai adesea, consecința directă a asumării contractului. Nu e normal să stai să îți crești burta respectiv partea dorsală la televizor și să pretinzi să fii iubit pentru că ai contract, asta vreau să spun. Și să te plângi că ticălosul de partener te înșeală, dacă nu e chiar așa prins în mrejele comodității. Rutina e uneori mai rea decât cruzimea despărțirii, decât cruzimea de a-ți fi refuzată dragostea ( în cazul în care te îndrăgostești ca un bou), e boală grea, cea mai rea boală cronică de cuplu.

Glumesc.

În realitate eu sunt boul care se îndrăgostește. Adica vaca, deși, parcă, bou sună mai clement. Chiar și în alegoriile din specia fabulei, tot se poate întrezări o undă de misoginie. Nu mă mărit pentru că sunt dependentă de dragoste și sex… Actualele manuale de diagnostic o recunosc ca atare, adicția de dragoste și sex e o boală. Cei ca mine sunt dependenți de fenomenul cunoscut în termeni populari sub numele de îndrăgostire așa cum sunt unii dibetici dependenți de insulină, unii răufăcători de substanțe interzise și unii compatrioți de murături. Prin părțile noastre dependenții de murături sunt cei mai numeroși și cei mai perverși, aș zice, pentru că par inofensivi, dar nu sunt. Când rămân fără castraveciori devin foarte irascibili, sunt în stare chiar să-ți țină o predică despre adevărurile înfricoșătoare codificate în textele marxiste despre capital și tăinuite de autorități, și, ce-i mai prost, nici nu își dau seama că lipsa castraveciorilor e sursa temerilor conspirative care le pun la grea încearcare judecata. Când ți-e lumea mai dragă și zici că te-ai așezat într-o relație, că ai un ”quelque chose” al tău care îți convine, pac, te îndrăgostești. Și totul sare în aer. Nu se face să te măriți când te știi cu un asemenea handicap. E ca și cum ai fi miop rău și ai insista să te sui la volan și să mai iei și pe altcineva cu tine în mașină.

Glumesc.

Sunt lesbiană, evident, v-ați prins. Sigur că nu, lesbienele nu vorbesc obsesiv despre bărbați. Nu vorbesc mai deloc despre ei. Sunt, de fapt, o femeie banală care se plictisește de moarte într-o relație în care cel mai excitant moment e cel în care el o sărută pasional după ce înscrie gol naționala.

Glumesc.

Sunt tristă. Îmi spun singură bancuri ca să-mi mut gândul de la ce mă apasă. Sunt într-o situație din aceea în care suferi ca un câine și nu există nici un vinovat pentru faptul că suferi ca un câine. Mai ales când te consideri pisică, faptul că ajugi să suferi ca un câine e umilitor și nedrept… Și ai vrea să ai pe cine să-ți descarci furia. Mi-am julit deja pumnul într-un zid. Mă dor toate articulațiile degetelor când scriu. Sunt masochistă. Asta e. Nu. Trebuie să există o soartă rea, a mea. Trebuie să existe o soartă ca să am ce înjura.

Nu glumesc.

Sunt poetă. Urăsc cifrele. Iubesc vara, tonurile puternice, temperaturile înalte, vreau să îmi simt inima dând în clocot. Ba, nu. Vreau liniște, vreau liniște, e prea mult zgomot în dragoste, prea multă risipă, prea multă fojgăială prin lumi paralele. Nu pot să sufăr poezia. Tot ce îmi doresc e un moment intens de realitate, unul despre care să pot fi sigură că nu l-am trăit singură, în capul meu, că buzele care se ating de ale mele se ating cu aceeași ardoare sau tristețe, că ne întâlnim pe aceeași undă a ispitei, a candorii sau a absurdului. Un singur moment de realitate în doi. Certă. Împărtășită. Ca să pot să mor liniștită. N-are nici o importanță că durează cinci minute sau o viață. Totul e să fie. Să știi că a fost. Din punctul ăsta de vedere suntem toate la fel. Asta ne dorim toate.  Iar asta e partea tragică și romantică a lucrurilor. Partea cinică e că nu există rană produsă de un vis zadarnic pe care realitatea să nu o poată pansa.

Glumesc.

Sau nu glumesc.

Cum doriți.

13
Mar
16

Ritualul curții la specia care a produs civilizația și ipocrizia

Lion Watching a Meerkat Wedding

Am văzut un experiment social filmat în care li se spunea unor oameni aleși arbitrar că sunt frumoși. Reacțiile spontane au fost, cele mai multe, pozitive și electrizante. Nimeni n-a rămas rece. Unii s-au fâstâcit, alții au roșit sau au izbucnit în râs, alții au protestat sau au zâmbit, mai ingenuu sau mai provocator. La auzul acestui compliment care putea fi preabine o minciună ori preambulul unui joc social, n-a rămas nimeni imun, reacțiile au fost sensibile, chiar acut sensibile, cu o intensă coloratură emoțională.
Dacă li s-ar fi spus că sunt inteligenți după ce au făcut o afirmație surprinzătoare și incontestabil pertinentă, ar fi avut același tip de reacție? Cu siguranță nu. Ar fi dat din umeri. În faptul de a fi inteligenți suntem autonomi, n-avem nevoie de recunoașterea celuilalt. O știm preabine. Raționamentul n-are nevoie de confirmări din afară, se poate oricând autovalida. În schimb, depinzi de evaluarea estetică a celorlalți. Frumusețea nu este un bun obiectiv precum produsele logicii. Și, apoi, e moneda de schimb a atractivității erotice. Nimeni nu vrea să fie frumos ”pentru sine”.
În riturile nupțiale ale mamiferelor ”frumusețea” e direct implicată. Chiar dacă trimiterile la erotism sunt receptate doar subliminal, se produce un declic în creier din care țâșnește o voce care îți spune: ești frumos ești demn să fii râvnit sexual.

Ca la orice mamifer, și la om, creierul așa numit reptilian e cel implicat în declanșarea atracției erotice – mai precis cea mai străveche parte creierului, care n-a fost modificată de-a lungul evoluției și care e responsabilă cu trăirile instinctuale și cu emoțiile negestionabile pe cale rațională.
Oricât s-ar strădui psihologii moderni să ne convingă de faptul că imaginea de sine se poate construi autonom de aprecierea celorlalți și că tulburări precum anorexia sau histrionismul ar avea mai degrabă legătură cu nevoia de putere, echilibru și control decât cu complexe estetice, per se, nu reușesc decât să încurce ițele cu teorii alambicate și fără acoperire reală. Instinctul erotic funcționează ca o foarte bună busolă estetică sau invers: instinctul estetic e o busolă erotică și fiecare dintre noi știe preabine cum stă pe o scară de la 1 la 10.

Mai ”frumos” înseamnă mai multe șanse de împerechere, mai multă libertate de alegere a partenerului, mai mult ”noroc” în dragoste. Inteligența poate suplini, uneori, anumite carențe estetice, dar nu e o regulă, iar dacă e să se întâmple, se întâmplă mai ales în cazul bărbaților. Fapt e că suntem o specie paradoxală, cu femele mai frumoase decât masculii. Curtea, ca protocol social, nu se substituie ”cozii de păun”, acest protocol natural. Curtea presupune să prezinți o ofertă de alt tip decât estetică sau erotică, de cele mai multe ori măsurabilă în bani, putere, răspundere, grijă sau măiestrie, e o artificializare și o deturnare a ritualului nupțial înnăscut potrivit căruia atractivitatea e piesa de rezistență și principalul mobil în actul alegerii partenerului. Dovada că ritualul social al curții nu se suprapune peste configurația instinctului uman este că, în pofida educației, convingerilor, valorilor și spiritului pragmatic în care se auto-educă, și bărbații și femeile sunt mai sensibili la frumusețe decât la orice altceva. Idolii pop de ambe sexe ai fiecărei generații stau mărturie.

În fiecare neam și în fiecare generație există un gen de bărbat sau de femeie care atrage proiecțiile erotice ale sexului opus. Modelul Elvis sau modelul Marilyn nu mai stârnesc fanteziile adolescenților zilelor noastre și sunt convinsă că ei înșiși ar fi avut o cu totul altă imagine acum. Dar este cert că există mereu o tipologie – fetiș a cărei frumusețe captează imaginarul colectiv la un moment dat.

Bunicul meu spunea întotdeauna: femeile trebuie să își aleagă partenerii. Lucrurile merg prost în lume pentru că bărbații fac alegerile și femeile nu au libertăți erotice. El era medic.
Între timp sexul frumos s-a mai emancipat, lucrurile au mai evoluat, dar s-au complicat și mai tare. Căpătând autonomie economică, educație și elevare intelectuală, femeile au devenit independente pe frontul în care erau surclasate de bărbați și ritualul social al curții a fost complet dat peste cap. Cum să cucerești o femeie instruită, puternică și salarizată oferindu-i exact ceea ce are? Și cum să cucerești tu, ca femeie, un bărbat, oferindu-i exact ceea ce are?
Bine, cucerirea în sine, e o formă de rapt. Dintotdeauna am perceput-o ca atare. Cucerirea n-are nici o legătură cu instinctul erotic ci cu jocurile de societate și cu puterea, cu raporturile de putere dintre sexe. Ritualul natural, repet, se manifestă pe coordonate estetice.

Meerkat Wedding in Africa

14
Feb
16

Logica autistă și luminile orașului

 pentru Ioana Mia (Ana Ioana Macaria)

Îl ascult de vreo oră vorbind pe Dan Puric. Îl ascult ca hipnotizată. Eu n-am prea ascultat basme nici când eram mică. Toate miturile prin care trăiesc mi-au fost întipărite în carne, sunt radiația trăirilor ancestrale care mi-au fost transmise genetic și care se manifestă ca un fel de instinct. Am crescut cu altfel de povești. Cei care mi le-au spus erau oameni în care orice urmă de idealism fusese înfrântă. De comuniști, de soartă, de hazard. Îl ascult pe Puric și mi se pare fabulos că un copil de zece ani poate vorbi cu atâta dezinvoltură și frenezie, că are atâtea cunoștințe și le asamblează cu atât de multă elocvență. Exaltarea lui are o uriașă putere de contagiune. Utopiile pe care le servește pe post de adevăr istoric au particularitatea că nu sunt proiectate în viitor ci în trecut. Dacă ar ști că sunt utopii ar avea un discurs evoluționist, dar el nu știe. El crede sincer că invocă o realitate consumată într-un trecut ancestral. Tocmai de aici decurge și puterea de fascinație a vorbirii lui, din credința cu care se amăgește, din intensitatea cu care investește adevăr într-un basm cu poporul român în rolul principal și cu o omenire putredă în opoziție, una alcătuită din ”străini”. E înduioșător maniheismul lui. Am fost și eu un cavaler Jedi în mintea mea, până la 10 ani. Puric știe ceva istorie, în sensul că e informat, dar nu înțelege nimic din ea, o subordonează utopiilor lui, o trece prin filtrul lor, o mistifică fără nici o pudoare, cu inocență, de asta sunt sigură. Dar nu despre Dan Puric e vorba în acest articol ci despre nocivitatea idealismului. Despre logica autistă care poate înflori chiar la umbra cunoașterii enciclopedice, aș zice chiar mai ales în mințile instruite. Știu, vorbesc ca un empirist. Raționalismul e o boală a gândirii, o intoxicare. Germenii lui sunt în idealism, desigur. Vindecarea, în renunțarea la ordonarea existenței pe criteriile unei logici reductive și la tentația de a sistematiza conceptual dorințe și fantasme. Basmele te rup de realitate, mai precis o întrerup. Realitatea e un film care poate fi curmat cu mai multă ușurință de constructe mentale perfect organizate logic decât de nebunie.

Fac o paranteză: inteligența și rațiunea sunt forțe cardinale ale manifestării umane, ele dau dimensiunea umanului, raționalismul este, însă, un reducționism, o deviere, o încercare a rațiunii de a prelua controlul, ilegitim, asupra a tot ce mișcă, asupra zonelor de gri și de necunoscut ale existenței și asupra a ceea ce nu poate fi înțeles decât altfel. Citiți interviurile cu Gellu Naum în acest sens.
Discursul lui Dan Puric este unul cât se poate de bine articulat, de coerent în sine, însă perfect auto-referențial. Tot ce spune se înscrie în regimul corolarului. El definește lumea, o dimensionează, dă formă trecutului și prezentului după chipul și asemănarea idealurilor proprii (chiar și lupta dintre bine și rău e o idealizare!), măsoară această lume cu măsurile lui și socoate că Dumnezeu a aranjat lucrurile cum nu se poate mai bine. Orice puști de 10 ani poate cădea în astfel de capcane. Mai ales dacă e isteț și are aplomb și încredere în sine. Acum câți dintre locuitorii planetei au depășit vârsta de 10 ani în înțelegerea și aprofundarea lumii e altă discuție. Vreau să fiu foarte clară: constat aceste lucruri fără nici un fel de indignare. Poziția mea e a unui empirist la masa de studiu, nu a unui alt idealist exaltat care condamnă pătimaș ”erori”, ”iluzii”. Și eu mă îndop cu iluzii, ca tot omul, diferența dintre empiriști și raționaliști e că empiriștii știu că o fac și că nu prea au scăpare. Foucault o spunea atât de simplu: nimeni nu are acces la realitate, dar ea există, desigur.

Sunt tentată să spun, à la Puric, că iubirea ar fi realitatea comună. Iubirea e, poate, singura capabilă să ne transporte în realități comune, să ni le creeze sau chiar să ne conducă spre cea primordială.
Toți ne naștem idealiști pentru că basmul este pământul din care visele noastre își trag sevele, este, o spun Bachelard și Jung, o dimensiune a psihismului. Nu i te poți sustrage decât parțial, printr-o mobilizare a conștiinței întru luciditate. Toți suntem la un moment dat, într-un anumit context existențial, visători, cinici, revoluționari, mari naivi sau stoici. Toți suntem la un moment dat predispuși la sofisme, toți suntem înclinați să cultivăm tabuuri sau să explorăm dincolo de ele. Tocmai coerența imperturbabilă și adeziunea necurmată la un set de convingeri sau la un comportament aservit orbește unor principii sunt premize ale simptomatologiei fanatismului.

Logica e o armă demonstrativă care poate servi oricărei intenții și oricărei orientări mentale, e un instrument pe care îl pot manevra la fel de bine și misticii și scepticii și pozitiviștii. Absolut oricine.

Puric răstălmăcește lucrurile în spiritul utopiei lui. ”Marele Kant”, cum îl numește el, a fost, din fericire pentru cei pe care îi condamnă Puric, unul dintre precursorii agnosticismului și secularismului iluminist șamd. Nu se face să citezi din Kant împotriva propriei lui doctrine, dar Puric nu se jenează. Se servește de citate, scoase din context, ca să își ridice singur la plasă o minge în poziția cea mai favorabilă. Dăm exemplu. Kant susține, desigur, că o credință nu este și nu poate fi niciodată supusă examenului rațiunii, pentru că se sustrage acestuia prin definiție. Puric interpretează, imperativ: Marele Kant a spus ”credința nu se discută!” De aceea îl găsesc simpatic și fermecător, și nu o spun ironic, exaltarea lui, patosul sunt exact ceea ce îi lipsesc unui om al îndoielii. Mi se pare fabulos să poți citi doar ce vrei tu în toate cărțile lumii. Atât de gratificant!

Oamenii credinței nu pricep cum e să nu crezi, cum e să nu poți crede, cum e ca îndoiala să țâșnească din însăși inima universului propriu, ca un sânge întunecat. Ei se ceartă cu ateii și agnosticii, în cazuri extreme îi tratează chiar ca pe dușmani ai credinței și îi suspectează de tot soiul de intenții. În realitate, însă, îndoiala, chiar și de-ar fi o boală a credinței, cum susțin misticii, se manifestă la fel de spontan, de nevinovat și de fără intenție ca și gripa.

Aș vrea ca lumea să fie cea din basmele lui Puric, chiar aș vrea. Ar fi minunat dacă poporul român n-ar fi dat decât dovezi de toleranță, mărinimie, îngăduință și speranță, dacă nu s-ar fi arătat și laș sau coruptibil sau resentimentar. Ar fi minunat dacă ”valorile tradiționale” ar avea priză la o realitate oarecare, ar fi minunat dacă ele ar fi fost mai mult practicate decât predicate. Însă problema de fond nu este legată de mijloacele de a reda cât mai fidel și mai expresiv portretul poporului sau de-a restitui adevăruri istorice fără machiaje. Problematică e însăși existența acestui personaj colectiv numit neam. Individul nu este o invenție a iluminismului, nu este un produs ideologic cu care a fost deturnat poporul de la rosturile lui și ispitit până și-a ieșit din fire cum vor să creadă misionarii tradiționalismului. Individul este forma în care ne-a creat natura sau Dumnezeu.

Istoria din poveștie lui Puric este una romanțată, idilizată și hiperbolizată cu mijloacele expresive ale unei logici autiste. Dacă ar fi funcționat atât de bine lucrurile într-un anumit context social, de ce ar fi survenit schimbarea? Cum poate fi coruptă o stare de grație? Schimbarea se strecoară într-o crevasă a unei orânduri sociale nefaste, întotdeauna. Într-o lume bine rânduită revoluțiile marxiste n-ar fi fost posibile. Poporul român n-ar fi fost atât de ușor de victimizat (cum încearcă să ne convingă Puric), de dezbinat și de golit de seve sub regimul comunist, dacă o bună parte din exponenții acestui popor n-ar fi fost atât de ușor de convins să profite, să devină turnători, să-și umilească semenii prin instituțiile opresive ale noului regim. Distincția dintre România așa zis ”profundă”, cea ”bună”, ”sfioasă” și ”credincioasă” și România cea ”curvă” este un fals, este o pildă de logică dihotomică autistă. Sigur că rațiunea încearcă să-și ușureze munca și devine autosuficientă și comodă, acest mod de a antagoniza lucrurile în planul ireal al gândirii e o comoditate. E un reducționism nociv în idealizările simplificatoare, ele mistifică realitatea. Idealismul e în esență o minciună, chiar dacă e și el la fel de firesc ca și gripa. Eu nu văd un conflict între adepții lumii tradiționale și misionarii lumii noi tocmai pentru că realitatea e alta. Viața nu se lasă subjugată de hachițele nici unei ideologii. Flacăra iluminismului (al cărui adept a fost și Eminescu) nu a izbucnit în conștiințele filosofilor și artiștilor secolelor XVIII și XIX din sedimentele culturii tradiționale ci dintr-o nevoie stringentă de reformă și, chiar, de răsturnare a acesteia. În vremea lui, Eminescu, cu a cărui icoană defilează prin lume actualii tradiționaliști, era în mare măsură adeptul iluminismului, era când agnostic când credincios, când moralist când anti-moralist, când plin de dragoste când misogin, pe scurt nu era într-un singur fel și acela așa de ușor de etichetat. Tocmai pentru că a fost într-atât de uman încât să aibă contradicții e demn de iubit Eminescu… și e obscen să încerci să faci dintr-un creator cu o atât de profundă școală a gândirii și a simțirii un cal de bătaie al naționalismului. Mi se pare straniu să realizez (chiar dacă înțeleg mecanismul) că tocmai apărătorii neamului care se luptă vehement pentru identitatea și demnitatea lui sunt cei mai mari detractori ai lui totodată, cei mai dispuși să anatemizeze români. Patrioții, aliniați frumos, ca la Cântarea României, sunt buni pentru că recită poezia care trebuie, pentru că afirmă (cel mai adesea pur verbal, dar vehement) valorile ancestrale, în vreme ce ”dușmanii neamului” sau ”vânzătorii de neam” sunt cei care recită versuri alandala sau inspirate de actualele valori ale occidentului, care îi reflectă acestui occident, în toată splendoarea, ”decadența”. Cei dispuși să rupă poporul în două, jucând rolul de judecători ai acestuia, sunt exact cei care se declară împătimiții lui iubitori. Pe scurt ne aflăm în planul unei paradigme în care personajul colectiv numit ”poporul cel bun” se luptă cu zmeul care întruchipează personajul colectiv numit ”poporul cel rău”. Cel bun se plânge că ăla rău vrea să-l destrame și să-l prăpădească, să-l ducă de râpă și lovește în el cu tot ce apucă: sudălmi, accese de furie, cataroaie, bocanci, cozi de târnăcop. Poporul cel bun propovăduiește iubirea și uniunea de neam, de aceea procedează așa, să fie clar. Poporul cel rău e misionarul individualismului. În concluzie: ce este poporul?

O spun cu toată sinceritatea. De trei ani simt o acută nevoie de patrie. De aceea îl ascult pe Puric ca hipnotizată. Ce bine ar fi dacă aș putea să simt ca el, dacă aș putea să-mi amputez gândirea să încapă în logica aceea cu făt frumos și zmeul! Îmi spun în fiecare zi: nu sunt individualistă, vreau să simt că aparțin unui principiu superior, că miza vieții mele nu e cultura eului și a libertăților lui. Dar n-am cum să evadez din celula de detenție a individualismului pentru că întreaga lume e configurată așa. Tu vrei să simți că aparții unei comunității, că ai un univers comun cu ceilalți, dar ceilalți nu vor, celorlalți le convine cultul egoului, le convine dezbinarea. Tu nu vrei să participi la jocul cu poporul cel bun versus poporul cel rău, cu eu versus tu, cu el versus ea, dar societatea te forțează și dacă nu te aliniezi tu te distribuie ea, automat, de-o parte sau de alta a baricadei fictive care îi desparte pe oameni și îi divide și îi aruncă în ringuri de box. Pentru ce boxează exaltații cu nihiliștii? Credincioșii cu scepticii? Care e trofeul?

Basmele sunt un narcotic… sunt paradisuri artificiale. O spun cu toată considerația pentru Dan Puric. Mie nu mi se pare demn de ironizat idealismul, ci demn de toată înțelegerea. Așa cum mi se pare demn de înțeles cinismul. Așa cum mi se pare demn de apreciat romantismul sau pragmatismul. De aceea eu nu pot crede în nimic. Da, mă doare să văd că agnosticii sunt priviți ca niște elemente recalcitrane care vor să saboteze adevărul credinței sau ca niște degenerați cărora li s-a atrofiat simțul metafizic. Eu sunt agnostică pentru că îi înțeleg pe toți, ce nu înțeleg e gâlceava generalizată dintre tabere sau dintre fiecare și fiecare, gâlceavă inițiată în numele binelui și adevărului și dreptății. Și, cel mai grav, în numele iubirii.
Vreau să fiu cât mai clară: iubirea n-are nici o valoare teoretică. Nici credința n-are valoare dacă e să fie doar extensie mentală a unei doctrine religioase și mă tem că, în cele mai multe cazuri, ea funcționează ca paleativ sau element taumaturgic și compensator în planul înfrângerilor eului. Valoarea credinței constă în felul în care reușești să-ți ajuți aproapele, să-l respecți, să-l urmărești, să-l înțelegi, să-i fii aproape. Poți să-l ajuți prin rugăciune, prin faptă sau prin simplă empatie, prin compasiune. Prin refuzul de a-l judeca. De fiecare dacă când evoc aceste lucruri, îmi vine în minte zâmbetul Ioanei și parcă o aud minunându-se: ”tu chiar ești creștină!”. Nu trebuie să fii dus la biserică ca să fii creștin, eu am fost crescută de atei cu iubire de semeni și cu simț al sacrului și n-am de gând să o iau pe altă cale. Ioana este cea mai bună prietenă a mea. O știu de când aveam 14 ani. Dacă e să vorbească despre ea spune că e o fată de la țară. Ea a crescut într-un sat de câmpie în care Biserica era în centrul lumii și în ea se simțea cel mai bine. Eu am crescut la oraș printre atei cosmopoliți, cei mai mulți dedicați științei, într-o casă plină de idei idilice despre lumea occidentală și în care se vorbea franceză. Am fost crescută de atei iluminiști și anti-comuniști. În adolescență Ioana a descoperit marea literatură rusă, teatrul și filmul rusești, eu am descoperit culturile atlantice. Și am evoluat așa. Ea îl adoră pe Cehov, eu îi ador pe Huxley, pe Yourcenar și pe Barnes. Ea e profund ortodoxă, ca în filmul Ostrov… Agnosticismul meu a căpătat accente umaniste marca Foucault și nunațe kinky, marca Julian Barnes, plus ceva tonalități punk, via Stephen Fry. Ioana este în continuare cea mai apropiată de mine pe lume. Ori de câte ori sunt în stări limită o caut pe ea. Chiar dacă am să îi comunic, atunci, în acele momente, că nu există Dumnezeu și atât. Ea nu mă judecă. Punkerii mei da. Ori de câte ori sunt fericită o caut pe ea. Cu ea simt nevoia să-mi împart și extazul. Suntem un cuplu straniu de prietene. Ea se îmbracă simplu, discret, are cea mai frustă frumusețe din lume. Seducția ei e act de curaj și asumare a incandescenței interioare. Eu mă îmbrac și mă comport din ce în ce mai provocator, caut formule ale seducției tot mai sofisticate și mai decadente. Ea e în rezonanță cu un mod de a înțelege viața care e în afara timpului și a evenimentului, am și vorbit despre asta. Lumea lui Cehov e trans-istorică. Lumea în care mă mișc eu, mental, e una crepusculară și în centrul ei bate inima contorsionată, obosită, bolnavă, sado-masochistă a occidentului, plină de umor amar.

Iubirea n-are nici o legătură cu diferențele  de gândire. E adevărat că bărbatul pe care îl iubesc cel mai mult pe lume este și cel care a dat dimensiune și formă lumii mele interioare și populat-o, dar el e excepția. E cu 17 ani mai mare ca mine și e artistul meu preferat, n-avea cum să fie altcumva. În contact cu creațiile și cu felul lui de a fi m-am descoperit pe mine. Ceilalți oameni pe care îi simt cu adevărat aproape sunt, însă, ca Ioana. Reperele pe care le avem în comun sunt în străfundurile simțirii, nu în arhivele gândirii sau în stilul de viață. Ioana trăiește în sinea ei în Ostrov și Livada cu Vișini, eu trăiesc în Anglia anilor 70, am părul albastru, hainele franjuri și creastă. N-am căzut de comun acord nici măcar în privința elementelor cheie de vocabular cum ar fi plăcerea și suferința, dependența și libertatea, dragostea și sexul. Și totuși cu ea comunic cel mai autentic, de ea mă simt cel mai legată.

Și atunci cum să cred în opoziția dintre credincios și sceptic, dintre valorile tradiționale și cele (post) moderne, dintre orient și occident, dintre omul religios și umanist? Cum să văd o prăpastie sau un conflict între adepții unei doctrine sau alteia? Ar însemna să mă concep în contradicție cu ființa cu care mă împac cel mai bine!

Ce constat, fără alt adaos de valoare, în legătură cu majoritatea celor care alcătuiesc în prezent neamul românesc este că sunt mari iubitori de teorie. Predica morală nu te scutește de actul moral spunea Andrei Pleșu.Trăim într-o țară de teoreticieni care o dau în bară cu practica. Iubirea de semeni e iubire de semeni nu e iubire de ”cei care ne împărtășesc convingerile” la creștini, din câte știu eu. Sau mă înșel?
Nu știu ce sunt valorile, atâta timp cât sunt doar afirmate. Doar actul contează în plan interuman. Dumnezeu, dacă există, ar vrea să ne avem ca frații, nicidecum să ne anatemizăm și rănim și schingiuim în numele Lui. M-a îngrozit ce am citit în publicațiile așa zis ortodoxe după tragedia de la Colectiv. Am realizat că mulți, teribil de mulți misionari ai credinței, încearcă să educe prin frică și nu prin iubire. Dacă ai suficientă iubire de oameni și de viață, de orice fel de ființe, frica dispare. Frica este pur și simplu expresia unei carențe de iubire și pe acest fond, de frică, apare sentimentul animozității, al separării și al opoziției.

Asta e credința care a asigurat coeziunea de neam în istoria domnului Dan Puric? Această credință într-un Dumnezeu satrap care arde pe rug copii pentru păcate, de orice fel? Într-o sfințenie care, în loc să se coboare în hruba ”păcătosului” să-i spele rănile îl scuipă în ochi și îi refuză o rugăciune? La ce sunt bune o biserică și o credință care dezbină oameni și care invocă mai ades urgia cerului decât compasiunea?

Nevoia de religie nu mi-e deloc străină, dimpotrivă… o resimt acut. Faptul că nu pot să cred nu înseamnă că disprețuiesc credința.
Îmi doresc o patrie și mă simt teribil de singură într-o țară în care oamenii sunt din ce în ce mai arțăgoși, mai josnici, mai indiferenți. Îmi doresc valori comune în act, nu în teorie. Asta înseamnă o patrie. În realitate ești bruscat, agresat, umilit, înghiontit, hărțuit cu tot soiul de mizerii resentimentare, misogine, șovine… Cei mai mulți dintre agresori poartă iconițe la gât sau bat cruci când trec pe lângă o biserică. Două secunde mai târziu o înjură pe ”p..da” de la volan că e femeie. Îmi doresc nespus un univers comun, repere comune cu semenii. Mi-aș dori ca individualismul să însemne un plus de libertate care să ne dea ceva mai multă îngăduință, înțelepciune și generozitate. Nu e cazul.
Îmi pare rău că voi dezamăgi toți moraliștii spunând asta, dar mă tem că bunătatea și candoarea și compasiunea nu pot fi ”predate” decât prin puterea exemplului, prin act, nu prin predici. Da, e drept, simt foarte multă singurătate în această țară și, da, am nevoie de o patrie. Asta caut în Anglia. Nu realizarea profesională, nu o viață mai bună, nu bani, nu succes, vreau o comunitate umană. Vreau o lume în care oamenii sunt mai puțin dispuși să se judece între ei și mai înclinați să se observe, să fie conștienți de diferențele dintre ei și să conviețuiască… Prin părțile noastre orice diferență e anatemizată și înfierată în spirit proletar.

Iubirea ca realitate comună: acesta a fost unul dintre proiectele creștinismului. Nevoia de a împărtăși o lume e vitală, nimeni nu i se poate sustrage. Miturile cuplului au căpătat vigoare mai ales în perioadele de mare suspiciune și dezbinare socială. Pe fondul unui cancer al relațiilor interumane înfloresc utopiile romantice. Apar idealismele, fie ele sociale sau proiectate pe terenul intimității. Cuplul apare ca o șansă ultimă de a atinge pragul acelei realități comune, singura care poate da vieții individuale un sens.
Să zicem că ai vrea să trăiești numai și numai în spirit tradițional. N-ai cum s-o faci decât renunțând complet să mai ții pasul cu restul omenirii, izolându-te de ceilalți într-un turn de fildeș. Dar izolarea e contrariul iubirii. Dacă omenirea întreagă se transformă într-un bordel nu-ți poți sluji semenii și nu poți profesa iubirea decât călcându-i pragul. Mofturile de fată mare nu te fac un sfânt… dimpotrivă, îți dau de gol trufia. Dacă vrei să trăiești împreună cu ceilalți trebuie să rezonezi cu universul lor, să îi iei așa cum sunt, să îi accepți în forma în care sunt.

Problema reală nu e decadența ci indiferența. Germenele lumii actuale e egoismul. Când oamenii nu se mai suportă între ei și fiecare admite în sinea lui, onest, așa, ca englezii mei: ”I enjoy my own company and that’s all” devin nefrecventabili. Ce faci când acel împreună nu mai e posibil în nici un sens și totuși tu pe el mizezi și n-ai alt țel și altă aspirație?
cam asta e întrebarea

03
Feb
16

La cald

Adevăratul motiv pentru care oamenii se droghează e că trăim într-o cretină de cultură raționalistă care propovăduiește înfrânarea și cumpătarea, pe scurt reprimarea plăcerii. Toți am crescut la umbra acestei culturi, toți am auzit încă din copilărie: nu se iau hotărâri la cald ci doar la rece, nu e bine să te lași luat de val etc. Toți am fost dopați cu astfel de sfaturi și nu știu câți le-am chestionat vreodată. Implicarea e considerată irelevantă ori impudică ori distructivă, temperatura crescută la care simți lucrurile, instensitățile mai ales sunt depreciate și considerate nocive. Romantismul a izbucnit ca o maladie a simțirii pe acest fundal. Excesul este dezavuat în fel și chip. Iar de aici decurge o întreagă schizofrenie socială, pentru că reprimarea dorinței și a plăcerii și chiar a exceselor este un act contra-natural, este un dresaj alienant la care e supusă natura umană primară. Ni se vorbește abuziv despre înțelepciunea renunțării și despre noblețea detașării, despre privilegiul de a judeca lucrurile la rece (obiectiv) și prea puțin despre farmecul și savoarea și adevărul care nu pot fi descifrate și captate decât în lumina implicării. Michel Onfray atrăgea atenția asupra faptului că trăim, nu doar într-o civilizație raționalistă, ci într-una contra-hedonistă. Raționalismul produce artificial iluzia atemporalității: ne scoate din spectrul vital și mortal totodată al existenței în timp. Obiectivitatea e ea însăși o formulă a ieșirii din timp. Or hedonismul, de orice hram și rang, este o raportare constantă la mortalitate, e o asumare a finitudinii existenței și a tuturor lucrurilor. Sub spectrul morții plăcerea capătă o miză profundă și dramatică, în vreme ce sub cupola senină a raționalismului plăcerea e relativă și dispensabilă, facultativă.

De când mă știu m-am lovit de problema amânării lucrurilor. Nu poți fi singur că un bolnav incurabil nu îți va supraviețui, cumva. Ca hedonist te aștepți să mori oricând și nici o dorință nu suferă amânare. Cu cât dorința e mai intensă cu atât angoasa e mai puternică. De aici sentimentul urgenței și toată acea presiune care declanșează în tine sistemul de alarmă.
Am crescut într-un climat hiper-realist. Cei mai mulți așa ne formăm. De aceea e atât de greu să ne asumăm acel ”îmi doresc” sau ”te doresc”. E un exercițiu foarte greu eliminarea tabuului din gândire, acela care anatemizează plăcerea. E foarte greu să admiți faptul că îți dorești ceva sau pe cineva dincolo de orice morală și mai ales dincolo de orice rațiune. Că ești acel gen de ”psihopat”…
Coerența și consecvența pe care ne-o impun rigorile culturii raționaliste sunt o permanentă mutilare a naturii noastre profunde și a climatului emoțional în care trăim și care nu se supun principiilor logicii. Artiștii sunt, poate, singurii care mai scot la iveală reziduurile de incoerență ale existenței reale, cei care ne atrag atenția că e la fel de legitim, sub greutatea unei stări de spirit și de lucruri, să afirmi că viața e minunată sau oribilă. E la fel de adevărat – la cald – că viața poate fi plină de sens sau absurdă. La rece viața nu e nicicum, e teorie chioară despre nu se știe ce. Acesta este paradoxul: la rece te situezi în afara vieții pentru că eludezi tocmai trăirea. De aceea poziția obiectivă în problemele esențiale de viață e una greșită.

În dorință și în durere, în spaimă, în fața marilor pierderi, detașarea ar fi absurdă și inumană, chiar ca simplu deziderat. Cineva incapabil să rezoneze cu durerea sau cu plăcerea altuia este o persoană cu mari carențe de empatie. Detașarea e doar un anestezic și un confort, un respiro sau astenie a trăirii.
Cum să iei ”la rece” o decizie în chestiuni care depind, fatalmente, de calitatea și intensitatea simțirii? În domensiul dorinței, bunăoară? Odată ce aceasta se stinge lucrurile se transformă radical, piesele se așează cu totul alfel în lumea ta interioară. Nu te plimbi niciodată prin aceeași lume, nu ești niciodată întru totul același. Ca în parabola lui Kundera despre poeți: e la fel de adevărat că viața e un calvar și o tragedie atunci când te simți strivit de soartă și că este un miracol atunci când îți pare că universul îți e prieten.

Exact acest joc al iluziei este ceea-ce-poate-fi-trăit. E mult? E puțin?

03
Feb
16

TIMP

Prietena mea, Annett, s-a născut în Germania de Est și a avut un tată erou, care a făcut rezistență în comunism și care a fost arestat și condamnat. După câțiva ani de temniță l-au cumpărat nemții din vest, iar Annett nu l-a mai văzut până la căderea zidului. Nu avea voie să le trimită nici măcar scrisori. Regulile erau foarte stricte. Am întrebat-o cum se simte ea știind că a avut un tată care a sfidat regimul comunist. Ei bine, a zis că nu dă doi bani pe eroismul lui, că ar fi preferat să aibă un tată. ”N-am să fac niciodată politică” a mai adăugat, categoric și sec. Cei care vor să-și riște viața în diverse regimuri represive n-ar trebui să devină părinți. Nu-ți poți expune copilul în halul ăsta, n-ai dreptul. Copilul e tratat în școală ca o progenitură de pușcăriaș. E marginalizat și, cel mai rău, e singur… Trăiește ca un orfan.

Eu am jurat că n-am să fac niciodată politică, nici măcar dacă viața mea ar depinde de asta. Dacă n-ar mai exista decât slujbe politice pe lume mi s-ar părea mai demn să mănânc din gunoi. Dacă aș avea un copil, însă, aș accepta orice slujbă, aș face jocul puterii, fără dubii, pentru el. Cel mai mare compromis este să alegi să îl sacrifici pe altul. Iar eu n-am, ca părinte, răspunderea justiției sociale sau a adevărului, ci răspunderea ființei căreia i-am dat viață.

Eroul meu e tata, care a ales să fie în primul rând tată, deși e un savant și ar fi putut fi vedetă în lumea științifică… A avut și el un tată deținut politic și a trăit pe pielea lui oroarea de a fi considerat copilul unui dușman al poporului. Ar fi putut alege aceeași cale, in memoriam, dar n-a facut-o. A avut vocație de tată și de profesor, nu de partizan. Este un tip foarte cunoscut, deja, e o somitate în domeniul lui, ce vreau să spun e că el a preferat să meargă cu mine și cu fratele meu în parc în loc să meargă la conferințe internaționale. Nu dormea noaptea ca să lucreze și să-și poată petrece timpul cu noi. Tata ne-a dat exact ceea ce așteaptă orice copil de la părinții lui: TIMP. E și un foarte bun bucătar. Când eram mici făcea patru tipuri de soufle, voyons! Ne ajuta să ne facem temele, ne făcea diafilme și improvizam împreună mici scenete de teatru în sufragerie, cu decor și costume. E un tip care a muncit imens și a făcut performanță fără să dea doi bani pe ideea de carieră. Niciodată nu l-am auzit și nu l-am văzut exuberant atunci când primea câte o distincție sau câte un premiu, în schimb când spune ”sunt tatăl Ilincăi” sau ”al lui Matei” se luminează la față. Este membru onorific al unora dintre cele mai bune universități din lume. Nu-i pasă. Și acum ar rata să-și ridice un premiu ca să vadă un spectacol de-al meu făcut într-o magherniță sau ca să se întâlnească pur și simplu cu fratele meu care are o viață foarte încărcată. Așa se face că și eu și el (fratele meu) ne-am dorit un tip de performanță în plan personal, una fără martori și fără glorie, el face sporturi extreme, eu îmi permit tot felul de excese interioare. Mi s-a spus că idealizez bărbații și mai ales idea de împlinire intimă. Cum aș putea să n-o fac când am avut un astfel de tată?

Cei mai mulți copii din generația mea au crescut sub oblăduirea bunicilor. Cei mai mulți dintre prietenii mei au avut părinți cu cariere complicate sau părinți divorțați. Sau aveau pur și simplu doi părinți salariați care se întorceau acasă rupți de oboseală și aveau nevoie de un respiro ca să se refacă și să o ia de la capăt, cu munca, a doua zi. Tata venea obosit și mai avea de lucru și acasă, dar tot își găsea resurse pentru noi. N-am să înțeleg niciodată cum reușea, era suprauman ce făcea. Nu dormea mai mult de 4 ore din 24. Mi-e clar că a fi părinte este o vocație. Instinctul nu e suficient ca să ai o relație ideală cu copiii,  ca să îi poți urmări pas cu pas, ca să-i poți ajuta să devină ei înșiși, ca să îi înveți cum să fie liberi. Instinctul nu îți garantează decât o formă de iubire brută, primară… Vocația e o supra-specializare a instinctului, așa o văd. E instinct spiritualizat și dus la rafinament.

În fond tot ce vrem de la cei pe care îi iubim e timp. Îi vrem în preajma noastră, cât mai mult, oricum, chiar și plictisiți, apatici, frământați. Eu una nu încetez să mă lupt pentru fiecare fărâmă de timp a celor care îmi sunt dragi și, ori de câte ori reușesc să obțin un astfel de trofeu, mă bucur ca un câine. Dacă am nevoie de cineva e pentru că îl iubesc, altminteri îmi pot procura singură mijloacele de a obține ce îmi trebuie. Iar a avea nevoie se traduce prin: vreau timp. Ai nevoie să vezi acei ochi, să simți acea atingere, să fii în contact viu cu acel zâmbet.

Annett are dreptate: era mult mai bine să fi avut un tată decât un erou anti-comunist în familie.

31
Jan
16

Un gest brutal

© Ilinca Bernea

Încerc să încep povestea într-un fel şi nu reuşesc. Nu ştiu care e punctul cheie, momentul decisiv în care se produce mutaţia unei biografii, transformarea ei dintr-o banală înşiruire de situaţii şi întâmplări, de dorinţe, aşteptări, exaltări şi rateuri consecutive în poveste. După cum nu ştiu nici care este momentul în care te transformi dintr-un puşti oarecare într-unul anume, momentul în care începi să ai o identitate, să îţi dai seama că eşti într-un fel şi nu în altul. Aşa că am să mă hazardez să vorbesc despre dimineaţa în care m-am pomenit la spital, năuc, fără să îmi amintesc mare lucru din cele întâmplate. Când i-am văzut mutra lui Norman inspectându-mi figura cu un aer grijuliu, m-am trezit brusc, deşi eram cu mintea năclăită. Am dat chiar să mă ridic în capul oaselor, dar n-am izbutit. Era ultima persoană pe care mă aşteptam să o văd, iar prezenţa lui în preajma mea m-a contrariat mai grav decât prezenţa mea într-o cameră de spital. Mi-a făcut semn să stau liniştit şi a chemat o asistentă. Mă enerva să îl văd acolo, mă irita să ştiu că mă vede într-o postură neajutorată şi, pe deasupra, confuz. Îmi simţeam corpul amorţit, mai precis nu prea îl simţeam deloc. Mi-era rău, îmi venea să vomit şi mă încerca o tristeţe adâncă. Dacă n-ar fi fost Norman de faţă probabil că aş fi plâns, într-atât mă simţeam de trist. Aveam să aflu în scurt timp că tocmai îmi revenisem dintr-o comă profundă. Ultima imagine care îmi vine în minte este aceea a liniei punctate vag luminată de faruri. Trebuie că am aţipit la volan. „Mi s-a spus că eram beat”. „Ce Dumnezeu e în capul imbecililor care se suie beţi la volan?” e o întrebare pe care am auzit-o de nu ştiu câte ori şi întotdeauna pusă retoric, deşi răspunsul n-ar fi chiar lipsit de noimă: „nimeni, treaz fiind, n-ar accepta ideea de a se sui beat la volan, problema e că, după ce te îmbeţi, nu mai gândeşti atât de limpede”. Dacă stai să te gândeşti, aceasta este explicaţia pentru cele mai multe dintre neghiobiile umane. Anumite tâmpenii nu le putem face decât în stări de conştiinţă alterate. Cum ar fi de exemplu să ne îndrăgostim.

Nu ştiu câte zile am fost treaz în ultimele luni premergătoare accidentului. N-am mai pictat nimic, nu atât din lipsă de inspiraţie, cât din lipsă de materiale. Am renunţat, rând pe rând, la tot ce nu îmi mai puteam permite şi nu îmi era absolut vital, deşi, sincer să fiu, nu cred că ar fi trebuit să reunuţ atât de subit la cocaină. Sevrajul mi-a accentuat pofta de a bea. Pe de altă parte, tot ce îmi permi-team să iau în ultima vreme era de proastă calitate şi parcă nu îşi mai făcea efectul. A trebuit să vând atelierul din Holloway şi să mă mut din mansarda în care locuisem cu Kate într-un garaj, în Brixton, pe urmă a trebuit să vând cam tot ce puteam vinde la un preţ derizoriu, inclusiv tablouri. Mai ales tablouri. Pe urmă mi-am amanetat colecţia de viniluri, după care am vândut-o şi pe ea… Apoi am renunţat la fumat. Există şi în materie de sacrificii şi renunţări o ordine de priorităţi. Şi-apoi de băut poţi bea pe datorie, dacă frecventezi câteva bodegi în mod constant. De fumat e mai greu. Desigur, i-aş fi putut cere bani lui frate-meu. Aş fi putut, dar n-aş fi fost în stare. E o diferenţă notabilă între a putea şi a fi în stare. Nu ştiu dacă o sesizează toţi. Cam în această stare de lucruri s-a întâmplat să mă sui beat la volan… Maşina nici măcar nu era a mea. De ea mă descotorosisem înainte de colecţia de viniluri. Era a singurului prieten pe care mai contam.

Irène nu are niciodată răbdare să i se cicatrizeze rănile, nici măcar cele de pe faţă cu care se alege de pe urma maltratării câte unui coş, dintre cele care îi apar când şi când. În momentul în care buba începe să facă o crustă, o smulge, iar sângele se revarsă iar din craterul redeschis în carne. De data asta îi sângerează buza de jos, pe care i-am rănit-o fără să îmi dau seama, într-un moment de extaz, iar Irène îşi suge sângele ca pe o delicatesă. Trebuie să fiu foarte atent, pentru că are o piele extrem de sensibilă şi orice muşcătură sau chiar o sărutare mai apăsată o poate învineţi. S-a întâmplat odată să îmi înfig dinţii în antebraţul ei şi a sângerat, apoi şi-a zgândărit rana ca să o păstreze vie. I-a arătat-o şi lui Norman, ca pe un trofeu.

Fapt e că am făcut numai şi numai ceea ce mi-am dorit în viaţă. Spre deosebire de Norman care s-a privat de multe, deşi avea şi el excesele şi nesăbuinţele lui. Diferenţa e că el se străduia să trăiască asemeni unui om normal şi îşi cultiva, în secret, plăcerile excentrice. Eu eram excentric pe faţă şi tot ce lăsam să se întrevadă din mine ţinea de o adevărată cultură a excesului, iar ceea ce făceam ca un om normal, păstram în secret. Ba chiar mi-era ruşine că în anumite privinţe eram pur şi simplu un tip banal. N-aş fi vrut nici în ruptul capului să se afle. Specialitatea casei a fost sportul extrem pe care l-am practicat în toate sensurile, de la curse ilegale de maşini, la căţărări fără frânghie, la iubiri blestemate şi imposibile, la relaţii cu oameni pe care în general societatea ori îi ţine ascunşi în spaţii închise, sub strictă supraveghere, ori îi tratează ca pe nişte anomalii ale naturii, când ar fi mai simplu să-şi extindă pur şi simplu ideea despre normalitate şi natură… Mi-a plăcut să trăiesc „on the edge”, cum se spune, temperamentul meu n-a fost unul domestic. Maică-mea mi-a spus de mic: „eşti un element needucabil, Tristan, o să trăieşti toată viaţa ca un sălbatic şi or să te mănânce lupii!” În general cugetările ei erau, pe cât de fruste şi categorice, pe atât de luminoase şi încurajatoare. Uneori îmi spunea că mă vor mânca şobolanii, mai ales atunci când abia reuşea să se strecoare în camera mea a cărei uşă era mai mereu blocată de un maldăr de cărţi, reviste, postere, creioane, caiete şi haine murdare. Din loc în loc, în dezordinea generală erau hârtii mototolite cu tentative de desen eşuate. Într-un fel mă idealiza spunând că sunt un sălbatic, pentru că astfel de fiinţe sunt întru totul asociale, ori mie îmi plăcea să sfidez normele şi convenţiile, îmi plăcea să provoc. Am fost şi eu un punk, desigur. Asta a fost generaţia mea. Ce altceva aş fi putut fi? Am fost un puştan din clasa muncitoare… născut la sfârşitul anilor 50, mai precis în 59. Unul dintre cele mai neplăcute lucruri de pe lumea asta e că şi sărăntocii fac copii. Nu se pot abţine. Se prind, încă de tineri, că n-au decât o singură viaţă şi prea puţine şanse de-a o înlocui cu o alta. Realizează şi alt aspect, incontestabil, şi anume acela că nu vor rămâne veşnic tineri. Nu au decât un interval de vreo 20 de ani în care să se hotărască dacă vor sau nu copii. Nu pot cumpăni prea mult. E incredibil cât de fragilă e pojghiţa de raţiune în care ne împachetăm intenţiile, e tot atât de fragilă pe cât e de robust instinctul care i se opune. Logica omenească e, în raport cu instinctul, ceea ce e mâncatul cu furculiţa şi cuţitul în raport cu foamea. Sigur că e un non sens să faci copii dacă nu ai cu ce-i creşte, după cum e un non sens să ţi-o tragi fără prezervativ într-o lume în care ştii că există SIDA sau să te sui beat la volan, dar logica nu are nici o putere asupra forţei brute care zace în tine şi care te împinge să acţionezi sau are tot atâta putere câtă au furculiţa şi cuţitul asupra foamei. Am fost mereu un înfometat. Am trăit ca un înfometat. În permanenţă mi-a fost foame de ceva şi nu mi-a plăcut niciodată hrana de care făceam rost, avea mereu gust de terci englezesc cu damf de cretă, rumeguş sau mucegai. Nu întâmplător sunt aşa de slab, bănuiesc. Nu mă pot alimenta cum se cuvine. Mă satur mult prea repede fără să îmi astâmpăr foamea. Oricât ar fi de blonde şi de atractive muzele mele, după o lună de delicii încep să mă simt prizonier, îmi dau seama că mă sufoc, că trebuie să o iau la goană. Cât timp sunt în fugă, mă simt în echilibru. Starea de evadare e singura fericire pe care am cunoscut-o. Şi aici semăn bine cu Irène. Nici ei nu-i place nimeni şi nimic pe termen lung şi probabil că a adulmecat în mine un seamăn. Doar că ea se simte atrasă, fatalmente, de mine şi uneori aproape că îmi vine să o cred că nu se va plictisi sau că, în orice caz, din relaţia cu mine nu există evadare, aşa cum obişnuieşte să spună. Relaţia cu mine e o scoică aruncată într-un ocean de melancolie… e centrul lumii, singurul punct din univers unde nu e zgomot, durere sau tânjeală. Aşa spune. Irène mă iubeşte într-un fel cu care dragostea mea, chiar şi totală, n-ar putea concura, pentru că iubirea ei pentru mine se bazează pe o credinţă, pe un mit, dacă vreţi. Ea vede în mine, mai mult decât un bărbat, vede o cale, o raţiune de a trăi… o formulă a frumuseţii care îi astâmpără pofta de viaţă. Ea mă poate vedea într-un fel în care eu am încetat demult să mă mai văd şi anume ca pe o fiinţă închegată. Aici e mitul. Acela care face posibilă orice legătură umană mai profundă. E vorba de mitul sufletului. Ea crede cu încăpăţânare că eu sunt acelaşi cu puştanul care se bătea pentru Norman în secundară şi totodată acelaşi cu individul care, 30 de ani mai târziu, i-a spus lui Norman să se care dracului odată pentru totdeauna din viaţa lui. Irène crede că aceşti doi tipi, care au existat în mine, consecutiv, sunt una şi aceeaşi persoană şi de aceea şi suferă atât, pentru că are impresia că în mine e un băieţel care regretă faptele adultului. Când de fapt eu nu sufăr câtuşi de puţin şi când sufăr, mă consolez repede, ori cu o femeie ori cu o sticlă de vin. Când eram mai tânăr exigenţele erau mai mari, nu mă culcam decât cu femei foarte frumoase şi trebuia să beau mult ca să mă îmbăt. Nu cred în consecvenţa existenţială. Ideea că un om îşi organizează viaţa gândindu-se, anticipativ, la ce va face în zece ani sau la modul în care va trebui să îşi asume la vârsta maturităţii excesele tinereţii e o absurditate. Un construct intelectual fără nici o acoperire în viaţa reală. Coerenţa şi consecvenţa sunt proprietăţi ale gândirii; nu se aplică modului în care trăim clipă de clipă. În viaţa reală lucrurile importante şi decisive se leagă de anumite momente de intensitate şi inspiraţie, care se pot şi contrazice între ele preabine… Singura formă de coerenţă a existenţei reale este supravieţuirea, iar memoria nu e altceva decât o dovadă impalpabilă a supravieţuirii, e o cutie neagră care înre-gistrează în capul nostru chestiile care se întâmplă într-o tonalitate mai puternică. Din acel „tu” de odinioară n-a mai rămas nici măcar o umbră. Au rămas câteva obiecte fetiş, care i-au supravieţuit. Au rămas câteva poze. Plus ce înregistrează cutia neagră. „Nu există, de fapt, decât prezent… Băieţelul acela nu e mai mult decât un vis, al meu sau al tău, Irène, al celor care m-au cunoscut şi m-au urât sau m-au iubit. Suntem şi nu suntem în acelaşi timp, dacă reuşeşti să pricepi asta la timp cred că ai şanse să trăieşti în prezent într-un mod cât de cât rezonabil. Nu că eu aş fi reuşit”. Irène se îmbolnăveşte când mă aude vorbind aşa. Sigur că recunosc şi eu că există anumite trăsături de caracter de care nu ne dezbărăm, orice ar fi. Chestiuni care chiar sunt constante în felul nostru de a fi şi care, probabil, sunt ceva mai mult decât pură inerţie sau memorie. Şi eu cred că există unele trăsături înnăscute. Cum ar fi, în cazul meu, fuga. Dar asta nu înseamnă că putem resuscita în prezent ceea ce simţeam şi eram într-o etapă anterioară a devenirii, cum ar vrea Irène. Ea şi-ar dori să mă facă tânăr la loc, dacă se poate şi fizic şi evident nu reuşeşte şi suferă. Iar eu mă complac în suferinţa asta a ei şi o las aşa, nu sunt în stare nici să o fac fericită nici să o dezamăgesc, ca să o eliberez naibii. Există, în fond, două tipuri de oameni: cei ca mine, care nu cred nici măcar în ceea ce ating, văd, înţeleg, şi ceilalţi, care sunt făcuţi pentru o credinţă. Scepticismul meu îşi găseşte întotdeauna o portiţă prin care să se strecoare şi să se infiltreze în măruntaiele oricărei bune credinţe. De exemplu, nu mă îndoiesc de sentimentele Irènei, ar fi chiar culmea… dar mă îndoiesc că vom reuşi să ne menţinem în starea asta de trezie sau efervescenţă emoţională sau cum vreţi să îi spuneţi. Ne îndrăgostim pentru că suntem muritori, dar când e să ne scuturăm din îndrăgosteală e tot pentru că suntem muritori. Un tip de angoasă se întoarce împotriva celeilalte sau un tip de haz răbufneşte violent la adresa altuia. O umoare o ucide pe cealaltă. Aşa gândeşte un sceptic pur sânge. El vede absurdul din măruntaiele oricărei situaţii, nu sensul. În vreme ce omul credinţei vede întotdeauna ceva care contracarează absurdul, căci nu e cu necesitate un tâmpit. Irène a crezut în mine şi m-a iubit fără măcar să ştiu că există, nu i-a păsat de ce îi pot oferi, puteam preabine s-o dispreţuiesc. Putea să îmi fie indiferentă. Sau să o privesc ca pe-o apucată. Adevărul e că şi cred că e o apucată, doar că nu o dispreţuiesc, dimpotrivă… Aş vrea şi eu să am credinţa ei. Ea comunică în chip straniu cu toţi bărbaţii care au trăit prin mine şi reuşeşte, nu ştiu cum, să îi adune pe toţi într-unul singur, în sinea ei. Uneori mă priveşte ca pe un băieţel, ca pe un adolescent mucos şi speriat sau ca pe un tânăr recalcitrant şi hipersensibil. Ca pe un artist bântuit. Într-un fel, nebunia asta a ei, aproape că m-a contaminat şi pe mine, aproape că am început din nou să mă cred artist. În ziua în care am cunoscut-o şi anume aceea în care, căscând ochii într-o cameră de spital am întrezărit, cu stupefacţie, mutra lui Norman, printre fire şi aparate, nu mă mai vedeam nicicum. Vedeam în mine doar un om înfrânt, dar nu un om anume, ci un anonim. N-ar trebui, poate, să spun nimic, mai precis s-ar cuveni să-mi reprim pofta de a mai filosofa, pe orice temă. Nu merită luate în seamă spusele unui ins care a căutat plăcerea şi libertatea toată viaţa, care pretinde că ar fi chiar adeptul unui cult hedonist şi care, în afară de heroină, a fost dependent, rând pe rând, de toate otrăvurile posibile. Ceea ce mi se pare important să spun, totuşi, e că în aceste condiţii ea mă iubeşte. Ea mă iubeşte şi îmi donează un plămân pentru că eu am fost suficient de inteligent încât să intru cu maşina într-un pom beat fiind… (În paranteză fie spus: Ce ironie! Să fii pe cale să îţi pierzi plămânii într-un accident de maşină la o lună după ce te-ai lăsat de fumat!) Şi toate acestea graţie existenţei unui tablou pe care i l-am dăruit lui Norman după ce am pierdut un pariu.

Aşadar respir cu plămânul Irènei, la propriu, şi ori de câte ori îşi arcuieşte degetele peste pielea mea şi mă atinge în acel fel în care numai ea ştie să mă atingă, îmi vine să fumez, deşi ea n-a fumat niciodată. În general oamenii simt nevoia să fumeze când le trece excitaţia. În cazul meu e invers. Nu sunt cu ea din recunoştinţă, în nici un caz. Sunt cu ea pentru că are dreptate: noi doi suntem de-acelaşi soi şi vreau să văd cum e să trăieşti zi de zi cu un om ca tine. Dar recunoscător nu-i sunt. Nu pot să spun că îmi pare bine că m-a salvat. M-a salvat de la ce? Şi care sunt perspectivele: să ajung să îmi pierd şi dinţii din faţă şi să aştept momentul glorios când n-o să mai îmi meargă nici scula? etc.

Mda. Norman, aşa cum era de aşteptat a fost deosebit de penibil, s-a dat în spectacol… Mi-a zis că pentru că ne-am despărţit am încercat să îmi iau viaţa, fiindcă de fapt, în pofida a ce-a crezut el o viaţă întreagă, şi anume că eu îi ţineam spatele, în realitate era invers: şi el mă proteja pe mine. Absolut penibil. A şi plâns. Băiatul ăsta are un talent teribil de a face circ italian din situaţii cât se poate de englezeşti.
Ne-am mutat într-o mansardă din Leyton în care am amenajat şi-un spaţiu de creaţie. O plăteşte Irène, din banii pe care îi câştigă, cu studiile ei postdoctorale. Cam câte zeci de ani de şcoală se pot face în ziua de azi? Am montat deasupra patului, dar şi de o parte şi de alta a lui oglinzi urişe. Pe lângă avantajele pur senzoriale pe care, se ştie, le procură faptul de a-ţi vedea imaginea reflectată în timp ce te dedai la diverse delicii erotice, Irène e atinsă şi de viziunea straniei perspective create de cele două oglinzi laterale montate în paralel, care îi oferă, pe tavă, o imagine fetiş: noi doi făcând dragoste la infinit…
Am ştiut că tata o înşela pe mama, am ştiut-o încă de la o vârstă foarte fragedă. Din câteva secvenţe disparate, din câteva gesturi şi priviri surprinse cu coada ochiului – o fluturare de mână, o arcuire anume a sprâncenelor, un sărut pe obraz – din perindarea fulgurantă a unor prezenţe feminine prin anturajul lui, apariţii care se volatilizau destul de rapid, am dedus ce era de dedus. Am ştiut-o şi am ţinut-o în mine. Fratele meu, Arthur, habar n-avea, nu bănuia nimic. Era prea naiv, prea încrezător, chit că era mai mare ca mine. Prea absorbit de propriile lui probleme, poate, ca să observe. Cine ştie? Iar maică-mea, chiar dacă ştia, ori nega totul în sinea ei ori reuşea să-şi înfrângă magistral frustrarea ori, şi asta ar fi fost mai grav, îşi camufla impecabil suferinţa. Avea un talent aparte de a ascunde sub preş sau de a face nevăzut ceea ce nu-i convenea. Speram în sinea mea că toate cele neplăcute i se evaporau chiar şi din gânduri, dar nu puteam fi sigur. Pentru mama aparenţele sunt esenţiale, iar realitatea nu e decât un intestin al existenţei care macera fel şi fel de lucruri şi pe care pielea netedă a aparenţelor era menită să îl camufleze graţios. Prietenele cu care se întâlnea vineri la ceai să joace domino sau canastă şi să sporovăie despre familiile lor trebuiau să-i creadă fără urmă de îndoială surâsul de nevastă şi mamă fericită… „Demnitatea e cel mai de preţ lucru, Tristan, e cel mai important ca în viaţă să rămânem demni”, îmi spunea şi poate că tocmai de aceea, pentru că bănuiam ce tenebre colcăie sub demnitatea ei, am făcut tot posibilul să trăiesc fără să dau doi bani pe ce cred alţii despre mine. Mi-a păsat la un moment dat de ce crede Norman. Da.

Felul meu şi-al lui tata de diplomaţie s-a bazat întotdeauna pe o ilustră mânuire a minciunii şi pe rezerve de umor care să camufleze eventualele eşecuri ale disimulării. Arthur, în schimb, seamănă cu mama… Felul lor de a fi diplomaţi e să închidă ochii şi să-şi ţină gura, pentru că singurul pericol în cazul lor ar fi să izbucnească într-o avalanşă de reproşuri. Ei nu au nimic de ascuns în afară de o doză considerabilă de amărăciune şi dezamăgire pentru că nu fac nimic pe cont propriu care să-i pună în culpă. Sunt genul care nu trişează în viaţă. Nu mint decât pentru a ascunde greşelile celorlalţi, pentru că sunt prea orgolioşi să admită că oamenii de care sunt legaţi sunt plini de hibe. Cam aşa e şi Irène… Cam aşa au fost toate femeile care m-au iubit. Mama a minţit o dată la şcoală că nu mi-am făcut temele de weekend pentru că am fost bolnav, deşi eu nu făcusem alteva decât să bat mingea şi să mă zgâiesc la televizor, iar când mă iscodise ea, mă jurasem că n-am nici o temă de făcut. A preferat să mă pedepsească ea, decât să mă lase pe mâna satrapilor de la internat. A minţit că o ajut cu gospodăria atunci când o prietenă de familie a remarcat că sunt cam leneş din fire. Mama şi-a asumat, cu demnitate, rând pe rând, toate tâmpeniile pe care le-am făcut, toate hachiţele şi toate contradicţiile mele. Mi-a înghiţit toate trufiile şi crizele de adolescent zbuciumat ca şi cum ar fi fost ale ei. A considerat că toată golăneala care zăcea în mine era eşecul educaţiei pe care mi-o oferise. Dar a minţit şi a trişat doar ca să ne acopere pe mine sau pe tata, poate?! altminteri era un monument de onestitate. Tata, în schimb, trişa şi fabula cu o uşurinţă pe care i-am invidiat-o adeseori. Uneori dispărea în serile de sâmbătă, spunând că se duce cu băieţii la bere sau la meci, iar mama încuviinţa, cu îngăduinţă, şi mă miram de calmul ei şi mai ales de lipsa de remarci. În realitate ura fotbalul şi o ştiam cu toţii. Greu de crezut, într-adevăr, ținând cont de faptul că era, totuşi, englez! N-o contesta nici el, doar că… nu se făcea să şi-i pună în cap, chipurile, pe băieţii de la uzină. E interesant că asemenea bărbaţi manifestă de obicei un exces de zel în viaţa de familie, sunt dispuşi să îşi răsfeţe copiii şi să se arate cât se poate de măgulitori şi indulgenţi faţă de neveste. Complexul de vinovăţie îi face să se comporte din cale afară de generos şi aşa se face că Arthur a văzut întotdeauna în el un erou al vieţii de familie. Eu am văzut în el un sprijin şi o promisiune de viaţă liberă: cumva el reuşea să satisfacă aşteptările tuturor ca un sportiv versat care izbândeşte într-o cursă cu obstacole, rămânând în acelaşi timp liber să-şi facă de cap. Uneori îmi spunea că doamnele care îl însoţeau atunci când mă conducea în parc sau cu care îl suprindeam făcându-şi gesturi de tandreţe la despărţire înainte de a mă pescui de la autobuz sau de pe maidanul de joacă din faţa blocului erau colege, şi poate chiar erau, dar eu ştiam preabine ce-i cu ele. Ceea ce nu mi-e clar e dacă îşi închipuia că reuşeşte să mă ducă de nas sau îi era şi lui limpede că eram complice la minciunile lui.

Din unghiul în care s-a aşezat Irène, sânii ei par decupaţi de umbre sub formă de lacrimi. Nu va mai sta niciodată exact în aceeaşi poziţie, în aceeaşi lumină. Chipul şi trupul ei nu vor mai fi niciodată aceleaşi. Mă reped să scot aparatul de fotografiat din cufărul de sub pat şi fac câteva instantanee. Mai nou îmi place să pictez peste fotografii uriaşe. M-am învăţat să lucrez pe calculator şi-i studiez toate nervurile şi striaţiile pielii în imaginile mărite. Pielea ei e o hartă, fiecare haşură e un drum spre un no man’s land sau spre o cameră obscură în care se developează senzaţii discrete sau spre un laborator secret în care se distilează emoţii şi se transformă în muzică sau invers. Nu există nimic mai fascinant decât corpurile vii, orice fel de corpuri. Am făcut sute de studii de animale şi oameni în mişcare. Tocmai mişcarea, care e esenţa vieţii, merită surprinsă pe pânză. Trebuie arătată tocmai mortalitatea fiinţelor, în asta constă toată frumuseţea jocului şi a lor deopotrivă. Ba chiar cred că doar ceea ce este muritor are legătură cu arta. Formele abstracte sunt iluzii optice ale unei seninătăţi imposibile, speculaţii obositoare despre eternitate şi perfecţiune, blablauri vizuale fără miză estetică. Pasiunea, dragostea, frumuseţea, creaţia toate converg în acelaşi punct nodal care este moartea formelor. Ce fel de oameni sunt acei artişti care caută să eludeze tocmai carnea? când tot secretul vieţii e în nervi şi în sânge! Uneori procedez invers: Irène se învoieşte să pictez direct pe pielea ei şi fotografiez la sfârşit tabloul de pe corpul ei. Îmi spune că îi e ciudă că o imagine atât de frumoasă va dispărea sub şuvoiul de apă al duşului, că nu e drept ca un tablou să se piardă aşa, dar eu mă pot bucura de creaţie fără obsesia de a lăsa urme, iar asta pare că nu înţelege nimeni…

Cred că noi am fost prima generaţie care am recunoscut-o făţiş, am fost primii dispuşi să o admitem fără eufemisme: omul e fundamental laş, mincinos, iresponsabil, dar orgolios şi nu în ultimul rând obsedat sexual… De ştiut au ştiut-o şi alţii, încă din vremea anticilor, a demonstrat-o şi Shakespeare, ilustru, a susţinut-o şi Hobbes cu multă elocvenţă, au bănuit-o chiar şi idealiştii cei mai apucaţi, au dezvăluit-o magistral existenţialiştii şi mă gândesc mai ales la Samuel Beckett sau Camus, dar în pofida evidenţelor, la scară mare, oamenii s-au sfiit să o recunoască pe şleau, au tot îmbrăcat această goliciune, au bandajat-o cu fel de fel de cârpe şi faşe, au dat-o cu pomezi, au ascuns-o pe după perdele, până ne-am trezit noi să le dăm la o parte, ce spun? să le sfâşiem de-a dreptul… Pentru noi nu a mai existat nici o iluzie în ce priveşte posibilităţile de remediere a chestiunii sau de dresaj social, ne-am asumat chestiunea cu un soi de demnitate. Am renunţat la toate deghizările şi travestiurile supraeului, cum ar fi zis un freudian cu acte în regulă. Am rupt-o radical cu tradiţiile victoriene care presupuneau camuflarea şi acoperirea ruşinoasei evidenţe… Mai mult, ce-a făcut generaţia noastră, într-un mod cât se poate de concret – şi poate în asta şi constă marele său merit – e că a eliminat ruşinea din ecuaţie. După ce, desigur, l-a eliminat pe marele Intrus, numit Dumnezeu, care tot procura noi perdele de unde tot le destrămau artiştii şi filosofii. Marele conflict al erei victoriene plasat între natură, pe de-o parte, şi voinţa divină s-a dus dracului, cu generaţia noastră, s-a înecat în apele nu tocmai limpezi ale Tamisei. N-are nici un sens să te ruşinezi de ceea ce eşti, în sens natural, decât dacă eşti bolnav mintal. Cum ar fi ca un copac să se jeneze că-şi pierde frunzele sau ca un şarpe să se simtă ridicol că îşi schimbă pielea? Nu e nici un privilegiu să te naşti englez pentru că acest popor are un simţ al ridicolului de proporţii hiperbolice, care se manifestă când ţi-e lumea mai dragă… chiar şi atunci când eşti convins că ai reuşit să te vindeci de el.

Când eram mic şi se pomenea câte un profesor să ne explice cum e cu conflictul dintre raţiunea cea înţeleaptă şi simţirea cea nătângă sau dintre spirit şi natură, îmi imaginam un ring de box şi Raţiunea, ca pe o babă destul de corpolentă, îmbrăcată în tricou şi bermude roz, cărându-i pumni unei cosânzene mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată şi uneori chiar păruind-o. Spiritul arăta, în schimb, ca proful de algebră, deşirat, uscăţiv, cu un nas cât toate zilele şi nişte ochelari ca ai lui John Lennon, iar Natura era o blondă de vreo 30 şi ceva de ani, cu nişte sâni respectabili… iar el îi predica despre teoria numerelor, impasibil şi imperturbabil la farmecele ei, până când pe divă o lua cu somn şi atunci el se înfuria şi o decreta inaptă pentru cunoaştere… Să fie clar, eu n-am înţeles niciodată în ce constă superioritatea spiritului. Poate şi pentru că nu sunt genul inteligent. Nu m-a interesat niciodată să epatez femeile cu cunoştinţe, demonstraţii şi citate, am încercat să le seduc altfel, cu propriile arme, să zicem. Revin. Ce vreau să spun este că nihilismul generaţiei noastre era unul programatic. Trebuia să punem umărul la demolarea oricărui common sense şi a oricărui adevăr care alimentase conductele gândirii celor care trăiseră înaintea noastră, mai precis să arătăm, irevocabil, că nu există nici un adevăr. Cum poţi reprezenta pe pânză inexistenţa a ceva? Aceasta era întrebarea care ne frământa zi şi noapte. Când ne-am apucat să pregătim expoziţia, eu şi Norman aveam în gând doar să aruncăm în aer tot ce se credea că se ştie şi tot ce ţinea lumea, în formula ei obscen-iluzorie, în picioare. Tot ce ni se spunea la şcoală despre fericire, libertate, demnitate umană era minciună, obscenitate intelectuală, în realitate eram pregătiţi pentru o viaţă de sclavi aşa cum fuseseră pregătiţi şi părinţii şi bunicii noştri, eram pregătiţi să îmbătrânim de tineri şi să ne asumăm ceea ce nu puteam duce şi nu ne convenea în nici un fel, negând sau strivind în noi tot ce era autentic şi să ne mai arătăm şi mulţumiţi pe deasupra…

Noi eram anarhişti, ne revolta totul, în stilul în care se exprima Foucault. Toate erau intolerabile, toate normele, instituţiile şi mediile sociale: şcolile, spitalele, poliţia, închisorile, fabricile. Visam să clătinăm lumea din temelii, ca un cutremur devastator, să o demolăm şi, evident, să o lăsăm aşa, demolată.
Ideea noastră era să procedăm în artă în mod analog cu manifestările greviştilor şi protestatarilor din societatea civilă, atacând violent simbolurile vieţii cumpătate şi admirabile pe care ne-o băgau pe gât îngerii păzitori din instituţiile în care eram încarceraţi de mici, incendiind ceea ce le era lor mai de preţ. Dacă îngerii din instituţii erau adepţii artei frumoase şi ai măiestriei execuţiei, ai mânuirii penelului cu precizie şi fineţe, noi eram adepţii artei urâte, ai tuşelor nervoase şi agresive, etc. Ceea ce dezaprobam făţiş, desigur, aprobam în secret: nu ne-ar fi fost la îndemână să recunoaştem, de exemplu, că simpatizam acţiunile nu tocmai paşnice ale acelor „troglodiţi periculoşi” cum le zicea mama, dar cel mai mult ne doream să aruncăm şi noi câteva sticle incendiare în arta de bon ton atât de apreciată de spiritele educate şi conservatoare care, între două partide de golf, îşi scuturau buzunarele de câteva zeci de mii de lire ca să îşi cumpere nişte lucrări fără nici o valoare făcute de câte un desenator contemporan în stil Turner sau Constable, genul de intelectuali care se lăudau că ar citi Fowles şi Durell şi în realitate se dădeau în vânt după romanele siropoase ale surorilor Brontë. Şi când zic de sticle incendiare vorbesc atât la figurat, cât şi la propriu, căci visam în secret la acţiuni ceva mai radicale, cum ar fi fost să ne strecurăm pe furiş într-o galerie ticsită cu tablouri din acestea care maimuţăreau lucrările clasicilor şi să ne spunem părerea. Poate că n-am fi îndrăznit să facem mai mult decât să sfâşiem cu briceagul o pânză… în fond. Ne-ar fi fost milă de munca acelor oameni, ne-am fi dovedit nişte troglodiţi relativ înfrânaţi şi miloşi. Pe scurt, nici derbedei n-am fi reuşit să fim cum se cuvine! Asta e şcoala englezească. Fie şi numai gândul la astfel de acţiuni ne făcea să tremurăm de excitaţie şi spaimă: eu şi Norman eram doi băieţi crescuţi în medii catolice. Ni se spusese de mici că orice manifestare emoţională care depăşea un anumit nivel de intensitate şi cumpătare era de la diavol. Orice ne stârnea simţurile, fie că era vorba de plăcere, indignare sau disperare, era proscris.
…………………………………………………………..
Oamenii cad în capcana teoriilor ca nişte muşte într-o plasă bine unsă cu miere şi odată prinşi în cursă nu mai pot vedea lumea din alt unghi. Somnul raţiunii naşte pe dracu în patru! Din orice prostie pseudo-intelectuală oamenii sunt dispuşi să îşi facă un fetiş. Asta e problema că, în cele mai multe dintre cazuri, cultura devine cult…

Irène are o aluniţă adorabilă pe umărul drept. Are cei mai frumoşi umeri şi cea mai senzuală claviculă din câte mi-a fost dat să văd. Destul de osoşi, dar perfect rotunjiţi, umerii ei îmi inspiră atâta candoare că, dacă ar fi să îi privesc mai mult de un minut, aş putea izbucni în plâns. Frumuseţea mă tulbură mai rău decât suferinţa. Suferinţa mă revoltă, în schimb frumuseţea mă umple de melancolie şi de o stare de tânjeală chinuitoare, după nu se ştie ce, de care nu reuşesc să mă dezbar decât temporar, prin actul sexual. Părul ei castaniu, ondulat şi lung, arată ca un nor de frunze tomnatice atunci când îl eliberează. Dar ea nu îl place pentru că e creţ, îl ţine mai mereu prins la spate, într-un coc lejer. Şi gâtul ei arată foarte îmbietor. O îmbrăţişez pe la spate, îmi lipsec gura de ceafa ei şi îmi las degetele să alunece peste curbele sânilor şi să se poticnească insistent în relieful sfârcurilor.

Să expui în Soho, în anii 80, fără să ai cine ştie ce relaţii şi conexiuni, nu era uşor. Pe de altă parte, spaţiile destinate manifestărilor artistice de orice fel erau ceva mai deschise şi mai accesibile unor oameni care aveau idei, talent şi mijloace de convingere. Acum fenomenul artistic e mult mai atent supravegheat, mult mai bine ţinut în frâu în gheara îngerilor instituţionali. Academiştii acţionează ca o grupare de guerilă culturală şi îşi delimitează teritoriile prin mijloace drastice. Numărul de absolvenţi ai şcolilor de arte a crescut exponenţial în ultimele decenii şi aşa a apărut un nou monstru urban, specie hibridă: artistul savant. Dovada că talentul său a atins anumite piscuri ale maturităţii constă în faptul că omul a ajuns să aibă propria greutate în diplome. De parcă n-ar fi fost şi-aşa prea mulţi savanţi pe metru pătrat!

Între timp găsisem formula artistică prin care să putem ilustra inexistenţa lucrurilor, dar trebuia să ne confruntăm în realitate cu inexistenţa materialelor de pictură şi a banilor cu care ar fi putut fi procurate. Pe-atunci Londra era încă foarte pudică şi ipocrită în privinţa homosexualilor şi, cum pe mine şi pe Norman ne oripilau în general prohibiţiile, iar cele legate de sexualitate ne revoltau de-a dreptul, ne plăcea să sfidăm chestiunea printr-un comporta-ment din care se putea deduce orice. Uneori mergeam braţ la braţ prin oraş sau, când eram la ore, în bancă, îşi sprijinea capul pe umărul meu, cu un aer somnolent care putea părea uşor lasciv sau mie îmi scăpa câte o mână pe genunchii lui, prin cluburi, nimic senzaţional, însă, suficient cât să îi dea de bănuit unui grăsan din lumea respectabilă care avea obiceiul de-a îşi agăţa amanţii prin localuri în care nimeni din anturajul lui aristocratic n-ar fi pus vreodată piciorul. Iar bănuiala lui ne-a căzut nouă ca o pomană din ceruri, pentru că Norman cel frumos era în faza lui cea mai fermecătoare, iar eu i-am promis că o să veghez să nu păţească nimic. La o adică ştiam să mă bat, eram destul de agil în mişcări şi, în caz că lucrurile o luau pe o cale nedorită, grăsanul n-ar fi avut nici o şansă. Fapt e că dintre noi, deşi eu aveam un simţ al caracterelor ceva mai bun, Norman se descurca mai bine în dialog, el era mai convingător, poate tocmai pentru că reuşea să îi ia pe oameni aşa cum se recomandau ei sau le convenea să creadă că sunt, în vreme ce mie îmi săreau în ochi exact lucrurile pe care încercau să le ascundă sau care nu le conveneau. Grăsanul avea o gură strâmbă, un nas borcănat şi era mereu rumen la faţă… Un tip inofensiv. Bonom. Destul de naiv. Şi foarte generos cu banii nobilului său tată. Când ne-a semnat cecul, într-o cameră de hotel cu pereţi tapetaţi cu floricele mov, era suficient de beat şi de captivat de mutra de poet romantic a lui Norman încât să îşi închipuie că ne vom exprima şi noi recunoştinţa, într-un fel. Dar uite că ne-am dovedit a fi nişte ingraţi, adevăraţi mojici provinciali crescuţi în familii de muncitori şi, deîndată ce am înşfăcat cecul, i-am făcut semn lui Norman şi-am luat-o la goană pe scări. Nişte profitori nenorociţi. Graţie naivităţii lui am putut avea prima expoziţie. În fond el ne-a fost producător. Acum îi port o vie recunoştinţă. Se întâmpla în 1981, exact în anul în care se năştea Irène.

Cum am găsit noi de cuviinţă să pictăm inexistenţa lucrurilor: pe pânze apăreau doar imagini care se descom-pun, chipuri care se scurg, profiluri ambigue şi forme distorsionate. Lucrurile se preschimbă încontinuu, nu sunt într-un fel anume, ele sunt şi nu sunt în acelaşi timp, asta era ideea, iar titlul expoziţiei era Ţara oglinzilor strâmbe. Am făcut ceva vâlvă, ţin minte că am dat şi un interviu. S-au făcut câteva fotografii la vernisaj, dintre care una cu mine şi cu Norman pe care mama o ţine în ramă, pe o etajeră din sufragerie unde plasează toate relicvele de familie. În poză Norman mă fixează cu nişte ochi extatici, de zici că ar vrea să mă mănânce… Nu există decât un singur cuvânt care se aplică acelei priviri: a-do-ra-ţi-e. Deşi mai corect ar fi să spun: Norman cel de atunci îl fixa pe cel care eram cu adoraţie. Pentru că niciunul dintre acei băieţi nu mai există. Poza le-a supravieţuit.
Irène are o teorie total aiuristică potrivit căreia nu trăim niciunul viaţa proprie, ci numai şi numai pe a celor pe care îi iubim. Ea simte mult mai intens ceea ce mi se întâmplă mie, Norman, care o iubeşte în secret, simte ceea ce pe ea o lasă rece din viaţa proprie sau, în tot cazul, n-o atinge nici pe departe la fel de mult. Etc.

Irène s-a născut în cea mai roză perioadă a istoriei şi în cel mai binecuvântat loc: într-un oraş idilic bine, din Flandra, într-o familie de valoni. Se mai întâmplă şi astfel de anomalii. A crescut ferită de orice contact cu aspectele mai sordide şi mai dramatice ale existenţei într-o casă plină de pisici şi iepuri de angora. Iepurii stăteau separat de pisici, desigur, aveau habitatul lor, într-o magazie din curte. Părinţii ei erau mari amatori de animale domestice cu păr lung. Au avut, la un moment dat, chiar şi un ciobănesc scoţian, de care s-au debarasat, însă, repede, pentru că îl agresau motanii. Irène a mers la o şcoală mixtă în anii 80 şi la un liceu de elită în anii 90. Abia după aceea i s-au întâmplat şi chestii mai nasoale…

Acum sigur că eu pot să aleg să o venerez ca pe un înger sau să mă scălămbăi la ea ca un măscărici, pot interpreta gestul ei ca pe un dar sau ca pe o luare în stăpânire. Când îi datorezi viaţa cuiva, poţi simţi lucruri foarte diferite, inclusiv că îi aparţii, ca o proprietate. Cel mai uşor mod de a face un om să te iubească este să îi creezi un motiv de dependenţă sau de recunoştinţă. Acum nu pot să zic, şi eu în locul ei aş fi procedat la fel: dacă femeia visurilor mele ar fi intrat cu maşina într-un pom perforându-şi plămânii, n-aş fi ezitat să-i dau unul de-al meu. Mă rog, dacă n-ar fi fost complet carbonizat de cele două pachete de ţigări cu care l-am tratat zilnic preţ de 40 de ani. Dumnezeule, cât sunt de bătrân! E drept că m-am apucat de fumat la 14 ani, dar chiar şi-aşa. Cât sunt de bătrân. La zece ani m-am gândit prima oară la asta: nu se face să trăiesc mai mult de 50 de ani. Nu se face să îmbătrânesc şi să mă rablagesc, e mult prea hidos, prea urât.

Ar trebui să fim ceva mai civilizaţi unii cu alţii. Ce-a făcut ea e un gest de dragoste, fără îndoială, însă unul extrem de brutal. Dragostea e capabilă de forme incredibile de cruzime şi posesiune. Într-un fel s-a folosit de mine şi o face în continuare… Ar trebui să fim atât de decenţi încât să le cerem voie celor pe care îi iubim să le transportăm chipul şi identitatea în reveriile noastre. Să întrebăm, sfios: nu vă supăraţi, îmi permiteţi să fabulez pe socoteala existenţei dumneavoastră? Îmi permiteţi să vă visez? Irène mi-a făcut portretul, după poze, fără să îmi ceară consimţământul, cu mult înainte de a ne cunoaşte. Popoarele primitive ar considera un astfel de gest o formă de rapt spiritual. Un viol la adresa fiinţei mele sau o răpire. Dacă aş crede în mitul sufletului aş subscrie şi eu la asta.

din capitolul Tristan și Cutia Neagră

weffew

30
Jan
16

Hibernală

De curând, primul meu iubit, cu care am rămas prietenă, mi-a vorbit de frumusețea unei copilițe cu 20 de ani mai tânără și n-am fost în stare să mă arăt entuziasmată de confesiune. Mi-a fost clar că, în ochii lui, am intrat în rând cu mobilele și cu tovarășii de cazarmă de vreme ce nu mi-a mai făcut un compliment de ani de zile. M-a privit, desigur, ca pe o cotoroanță invidioasă. De ce dracului nu pricep femeile care nu mai au 20 de ani că nu e cazul să mai spere să audă că sunt frumoase? Li se spune că sunt intelectuale, simpatice sau mărinimoase… În fond e plină tolba cu virtuți, de ce s-ar încăpățâna toate să râvnească la una singura?

Ce este o femeie atractivă? m-a întrebat o doamnă în vârstă bulversată de tonul categoric cu care am afirmat că nu sunt nici pe departe una. O femeie atractivă este cea care își permite să fie iubita bărbatului pe care îl dorește. Nici farmecul, nici efortul de a te face plăcută, nici succesul pe care îl ai la alții, nici măcar un orgoliu bine irigat cu trofee nu te pot consola de certitudinea că nu ești o femeie atractivă de vreme ce acela pe care îl dorești nu are ochi pentru tine. Nici feminismul nici disprețul față de propriile porniri erotice nu te pot salva de acestă tiranie a instinctului care te împinge să îți evaluezi calitățile estetice cu măsura interesului sau indiferenței lui. De unde așa un izvor nesecat de stimă de sine în chestiuni care depind în esență de aprecierea altuia?

Iarna intru în criză de serotonină. Dar nu asta am vrut să spun. Adevărul e că nu mi-a mai plăcut un tip în halul ăsta de vreo 15 ani. De aici probabil și înclinațiile exhibiționiste, imboldul de-a-i descompune și recompune în cuvinte frumusețea cadru cu cadru, strat cu strat și de a o împărtăși tuturor ca pe o mare descoperire, de aici probabil starea de alertă, presiunea timpului pe care o resimt tot mai problematic. La scara unei vieți umane, 15 ani este foarte mult. Poate, dacă era să am un ciclu de viața ca al unei broaște țestoase sau ca al unei ciori, n-aș fi făcut atâta caz. Mai era timp. Dar în următorii 15 ani voi fi expirată cum se spune în argoul urban. Perspectivele sunt clare și incontestabile. Când vezi în fiecare dimineața în oglindă o față tot mai căzută, cu cute tot mai pronunțate, cu ce minciuni să te dregi? Ce mă revoltă în această stare de lucruri e perspectiva optimistă, toată seria de bla bla-uri pe care culturile vestice ți le bagă pe gât, toată maculatura cu pretenții psihologice care îți spune că ești frumoasă și când arăți ca o sperietoare, că ești deosebită când te comporți ca o un clișeu ambulant, grațioasă când te miști cu grația unei macarale și plină de aplomb chiar dacă reușești performanța de a-i adormi pe cei din jur de cum deschizi gura, ca un adevărat fachir. Maculatură care îți spune că meriți orice sau totul… doar pentru că, scuzați expresia, exiști. Trebuie să ia și șnapanii ăștia semidocți niște bani și profită de calamitățile naturale, ca toți escrocii, calamități cum ar fi, de exemplu, urâțenia sau îmbătrânirea.
Cam cât de idiot să fii încât să înghiți toată polologhia încurajatoare? Optimismul șarjat e chiar jignitor în context.

N-ai nici un sens decât în măsura în care exiști pentru ceilalți, oricum. Singurul lucru care poate da măsura calității tale umane este întâlnirea cu celălalt. Toate sensurile se dispută la răscrucile dintre fiecare și fiecare, în zona de interferență. Verbul cheie este a rezona. Doar prin puterea rezonanței ești cumva, cineva. Ai un chip. De unul singur nu reprezinți nimic. Nu cunosc filosofie mai tâmpită decât acest mit contemporan al autonomiei individuale și al prețuirii de sine fără confruntări cu alteritatea, filosofie în fundalul căreia nu e decît onanie emoțională auto-gratificantă.

Toate muierile-demiurg și mari artiste tac mâlc. Nimeni nu se atinge de subiect, de parcă ar fi contaminat. N-am citit un rând scris de vreuna care să își explice faptul de a fi respinsă sau nedorită prin altceva decât prin geniul personal: ”eram prea complexă pentru el, eram prea creativă, aveam prea multă personalitate”. Sau ”sistemul de caste sexuale e de vină!” cum Dumnezeu să fie de vină sistemul de caste sexuale că un tip pe care îl dezbraci din priviri nu îți răspunde cu aceeași monedă?! Mai auzi când și când: am făcut greșeli. Formulare care trădează chiar o doză de vanitate în plus. Ei bine doamnelor, am să vă dezamăgesc crunt: tipul care îmi place mie n-are nici un cusur de care să mă agăț și în contul căruia să-mi vărs amarul, de care să mă prevalez ca să-mi justific lipsa lui de interes pentru femela care sunt. Mai rău, în fața lui sunt – din punctul de vedere comun al liricii și epicii feminine mai sus amintite – desăvârșită: nu am pic de personalitate, mă pierd. Nu mai știu ce vreau să spun, încep să mă exprim ca agramații, deși de obicei sunt un bun vorbitor, chiar foarte.

Să fie limpede: nici bărbații-de-spirit nu sunt cu nimic mai breji. Și ei tot pentru că sunt prea evoluați sunt respinși sau ignorați de femei, după socotelile proprii. Dacă îi refuză una, le crește nivelul de misoginie subit și, bănuiesc, tensiunea și glicemia. Cazuri celebre: Strindberg, Nietzsche, Schopenhauer etc. Dar cu felul bărbaților de a aborda în jocuri culturale chestiunea suntem deja obișnuiți. Știm că orice muiere care refuză un intelectual de rasă o face pentru că este o gâscă și că orice eșec amoros bărbătesc se datorează inferiorității femeiești.

Acum 15 ani, după deznodământul nedorit, mi-am zis: lasă că data viitoare o să mă descurc mai bine, îmi va fi clar ce am de făcut, voi fi stăpână pe mine și se-du-că-toa-re. S-o creadă experții în stimă de sine! De data asta fac mai rău… Am altă vârstă, alte perspective, cum spuneam. La trei zile cedez impulsului și îl sun, să-l aud măcar cum respiră în receptor și cum intonează cuvintele cele mai banale. Și ce-i mai rău e că am un telefon prost, la care nu prea se aude. ”You are just a buddy to him” mi-o spun cu tonul hâtru al amicei O., sperând să aibă efectul unui duș rece, dar n-are. Faptul că știu în ce situație mă aflu nu mă ajută la nimic. Luciditatea nu poate ține piept unui instinct clocit în incubatorul câtorva sute de mii de ani de evoluție. Cum să îi opui un biet raționament unei trăiri care are energia unei supernove? Aici poate exagerez puțin. Deși gândul că atomii mei și ai lui au fost amestecați în lava unei supernove mă încântă până la delir. E un orgoliu cel puțin hilar să îți asumi greșeli în asemenea condiții. Iar eu, cinstit vorbind, n-am făcut nici o greșeală. Doar că mai scap câte un pahar din mână în prezența lui, câte un pix, mai uit de ce m-am ridicat de pe scaun, dar n-aș cota chiar ca greșeli aceste mici incidente. Până la urmă au farmecul lor. Ar fi chiar de înțeles dacă nu m-aș da leoaică.

Bătrânețea e o moarte lentă. Nu te împaci așa ușor cu ideea. La început e negația, pe urmă revolta, pe urmă tragedia. Resemnarea vine abia la urmă. Încă nu sunt bătrână, dar voi fi. În ritm de trei schimburi de replici pe săptămână o să ajungem să ne cunoaștem mai bine cam când vom ajunge la vârsta pensiei. Noroc că el, deși e desăvârșit, nu e nemuritor. Îmbătânim în același ritm. La 60 de ani o să aibă barbă. Una încâlcită și albă. O să fie minunat, ca în Rămășițele Zilei, îmi zic. Ce frumos film englezesc ar ieși din povestea noastră! Or să îmi cadă obrajii, or să mi se înmoaie sânii, poate că voi deveni semi-frigidă și poate că dorința se va atenua în timp. Asta e o mostră de atitudine optimistă, doamnelor. Dacă dispare dorința, tot vacarmul interior se stinge. Se face liniște. Poți sta cuminte să te uiți la televizor sau să postezi poze cu flori și vorbe de duh pe rețele de socializare. Nu vagabondezi prin troiene până la genunchi la minus 10 grade descheiată la haină… Nu-ți mai e așa de cald, vreau să zic.

Ultima oară când ne-am văzut i-a fost cald și lui, deși nu cred că avea motive… Genul acesta de reflecție este greșită, doamnelor. Mi se rupe inima când văd cum vă agățați de ea ca un bolnav de cancer de câte un tratament naturist. Să fie clar. Când un tip te găsește irezistibilă nu rezistă. Despre asta e vorba. Poți să ai umor, ei și? Poți să fii radioasă, femeile îndrăgostite radiază ca niște meduze fluorescente. Ei și? Poți să fii chiar foarte senuzală și cum mai scrie la carte, ei și? Nu o spun deloc cu cinism sau cu resemnare, o spun cu inima inflamată, umflată cât gogoșarul, tânjind după imposibil.

Să zicem că mă pun pe cerșit. Nu merge. Sau că îmi exersez talentele erotice. Mă uit în ochii lui galeș, îmi înfoi coada, ca pisica mea, fac o demostrație de agilitate, mă dau peste cap… Ea evoluează la scaunul de la computer. Se agață de brațul lui cu labele din față și de dă de trei ori peste cap, ca o acrobată, ori de câte ori are spectatori. Mă străduiesc să dansez mai expresiv. Cu puțin efort poate îmi iese și mie o piruetă din zece încercări ratate. Dar n-o să îmi meargă. În cazul în speță nu merge.

E o situație grea. Nu e ca și cum ai învăța pentru examene sau ca și cum te-ai pregăti pentru o apariție pe scenă. Nu depinde de tine nimic. Tocmai aici e problema. Faptul că apari ca o împiedicată în fața lui, că te bâlbâi, că îți înghiți cuvintele, că te umflă râsul din te miri ce, că îți dai de gol tracul, ar putea fi un atu dacă e să te placă… Faptul că te prezinți deplorabil îi poate stimula fantezia. La un examen îți sunt taxate stângăciile, scăpatul lucrurilor din mână nu e indicat. Dar în astfel de situații e chiar recomandabil să te arăți vulnerabilă. Cui naibii îi plac milităresele și premiantele? Cărui bărbat îi plac intelectualele? De aceea îmi dau șanse iluzorii… Știu că habar n-are cât mă duce capul: nu pot gândi în prezența lui. Asta e. Instinctul e o fiară care face din biata mea inteligență o cârpă cu care își șterge tălpile de monstru. Iar instinctul îmi urlă în timpane: ”e frumos! e frumos” și n-am argumente să-l contrazic. Uneori chiar mă trezește din somn cu țipetele lui. Totul e frumos la el, are o gură decupată într-o formă foarte complicată, cu buze fine, stil british, că tot visam eu la bărbați englezi, gesturi calde, o voce enervant de tandră și de relaxată și un fel de a vorbi cu accent introvertit. Cred că i-am făcut o impresie bună la început, am făcut chiar niște bancuri reușite. Până mi s-a tăiat răsuflarea. Băiatul ăsta e un poem.

Dacă n-aș fi conștientă că el e ”other ligue” poate că un strop de amăgire m-ar magnetiza, ca alcoolul. Cât de ușor devin alții alcoolici, în aceleași condiții? mă întreb. Poate că ar ajuta să existe centre de recuperare pentru îndrăgostiții fără șanse. Centre de reabilitare în ochii proprii.

Ar ajuta să avem măcar câteva repere culturale în această privință, un amărât de text, acolo, scris onest, în tot cazul altfel decât din preaplinul aroganței și ipocriziei autoflatante. Sigur că orice promisiune de fericire, fie și falsă, vinde mai bine decât luciditatea. Sigur că pomezile verbale consolatoare se vând la fel de bine ca produsele cosmetice care îți garantează că fac din tine sex simbol. Cine naiba reușește să trăiască în realitate fără întrerupere? Dar nu poți stăpâni o realitate negând-o… Nu poți depăși o problemă mințindu-te că ai de a face cu o alta.

Îi observ mâinile, îi ascult vocea ca pe o muzică, nu pot să urmăresc ce spune. Sper să nu îmi pună vreo întrebare cheie la sfârșit de unde să rezulte că n-am înregistrat nimic din ce a vorbit. Mai ales că s-a obosit să îmi explice niște lucruri. Ar fi bun de profesor, are un ton calm și echilibrat, în pofida temperamentului incandescent. Și are un ritm al vorbirii ideal, eu vorbesc când prea repede când prea lent, ca orice creatură emotivă. Și el e, dar își exprimă emoțiile, nu încearcă să le ascundă. Dacă în altă viață o să am șansa să fiu bărbat am să fiu ca el. Promit.

În tot acest vacarm cu vreau și trebuie și multe nu-am-de-ales-uri, cu muzici rituale, cu voci care se contrazic frenetic, cineva din mine ar vrea să doarmă, profund, să o lase baltă. Aș vrea să îmi spun și eu acel ”ei și” cu care femeile și bărbații fatali își croiesc drum în viață. Sunt cu atât mai fatali cu cât sunt mai narcisici și mai puțin sensibili la frumusețea altora.

Era foarte frig în ziua în care ne-am cunoscut. Îmi amintesc că aveam mâinile înghețate. Am făcut câțiva pași pe stradă, împreună. Atât mi-a trebuit. M-am întors acasă într-un fel de transă. După a doua întrevedere am realizat că n-aveam de ce să mă duc cu sufletul la gură la o falsă întâlnire studiindu-mi critic reflexia din parbrizul mașinilor și făcându-mi planuri cum să mor înainte de-a-mi vedea el ridurile. Mi-era deja limpede că se întâmplă inevitabilul, ca atunci când cazi și încă nu ai atins solul, dar știi că impactul e inevitabil. Nu știi dacă o să îți rupi gâtul sau doar un deget sau, poate chiar o să scapi teafăr.
O săptămână mai târziu ce scriam deja suna a text dramatic, numai bun de spus pe scenă. Pe scurt, e mai ușor să fii penibil la 15-20 de ani, mai ales că nu îți dai seama atât de bine. Prietena mea cea mai bună se amuză. Ea citește tragedie antică în prezent și nu e tocmai receptivă la a mea. Mi-o și imaginez, în cadă, cu Antigona într-o mână și telefonul în alta: ”lasă că n-ai să mori din asta, îți promit eu că n-ai să mori”. Eu obiectez, frenetic, cu multe argumente și paranteze și o suspectez la un moment dat că a ațipit.

Nu mai vreau să îl văd, trebuie să-mi trag și eu instinct de conservare, ca toată lumea emancipată. El oricum n-o să mă caute din proprie inițiativă. Totul e să trântesc eu o ușă, să o încui și să pierd cheia.
De o lună umblu cu mâna ruptă și nu sunt în stare să rezolv problema. Nu mă pot concentra la ce am de făcut, ratez tot felul de proiecte și termene, fac lucrurile într-un ritm de două ori mai lent și mi-a trecut complet pofta de pictat.

Indiferent cum mă voi descurca mai departe, tot revoltător e să vezi cum își bat joc de oameni maeștrii stimei de sine. În primul rând că, dacă e să stimez ceva, stimez produsul sutelor de mii de ani de evoluție și anume exact acest instinct erotic care mă împinge să-mi fac ferfeniță toate orgoliile și toate fardurile estetice și intelectuale cu care îmi ajustez imaginea de sine. Stimez faptul că nu mai am un somn cumsecade, stimez fiara din mine care scâncește și face gesturi pe care omul civilizat din mine le califică drept absurde. Stimez tot ce transcende rațiunea. Stimez această trăire năvalnică, acest vulcan care erupe în neștire, lava lui e viață și frumusețe pură, oricât aș fi eu de insignifiantă, de stupidă, de ridicolă ca persoană. Gellu Naum vorbea de măreția dorinței. Exact așa se exprima. Odată împlinită, se stinge. Adusă în plan personal și palpabil își pierde forțele arhimagice. O știm cu toții.

M. stă cu mine cu o seară înainte de următoarea pseudo-întâlnire să mă ajute să treacă timpul. Îmi place expresia asta: mă ajută să treacă timpul. Iar el e ”a horny woman sitter”, glumesc eu. L-am rugat să îmi facă niște fotografii, în ceainăria în care mă simt cel mai bine. Vreau să mă pozeze cât arăt fericită, când o să îmi cadă fața n-o să mai fiu fotogenică, îl edific. Stau încordată, dar am un zâmbet imperturbabil grefat pe figură. Rânjetul acela ușor bovin, pe care îl au toți cei aflați în situația mea, îl știți. ”N-arăți așa suferindă cum te lauzi”, comentează M. Și totuși sufăr. O să îl văd, o să îl simt, o să stea la câțiva centimetri de mine, o să îi adulmec mirosul și va trebui să-mi cenzurez toate pornirile. După fiecare întâlnire mă simt stoarsă de vlagă de parcă aș fi cărat pietre de moară. Actul de cenzură e epuizant.

Aici urmează să scriu o poezie, din care nu mi-e clar acum decât finalul.

Toate posturile de radio anunță agitate că s-a descoperit formula nemuririi
De undeva de pe o frecvență fantomă aud vocea mea îngânând ”la ce bun”

OK. Nu vă luați după mine, eu sunt un caz particular. Luați-vă după psihologi și după apologeții miturilor individualiste contemporane și după cei care se consideră prea complecși ca să aibă noroc în dragoste. Puneți-vă pe voi înșivă în centrul universului și aduceți osanale zeului Ego. E o tâmpenie să te orientezi sexual așa, ca mine, să faci o fixație pentru un om doar pentru că e o ființă minunată. Fiți pragmatici, fiți mândri de voi, uitați-vă doar la cei care vă găsesc atractivi. Cultivați relații. Oamenii care se descurcă în viață, care trăiesc matur și au stimă de sine vorbesc de relații nu despre cum scapă parhare din mână și despre cum uită de ce s-au ridicat de pe scaun. Eu nu mă pricep la relații. Dar pot scrie 5 pagini despre cum sună vocea lui.

Chipul meu acum e cel din ochii lui. E un chip de femeie între două vârste, stranie, care se arată prea expansivă la cât e de fragilă…O creatură predispusă la experimente, foarte senzorială, gata să își asume pericolul fără să fie în stare să evalueze riscurile. E o față luminoasă și zâmbitoare în ciuda faptului că prin porii ei se pot desluși lesne spaima și melancolia. E un chip destul de expresiv, care trădează o efervescență emoțională. Și cam atât pentru că nu îl văd în stare să deschidă la întâmplare una dintre cărțile mele și să afle, de fapt, cine sunt.

13
Jan
16

Granița

Granița

greață zgomot cioburi din Calea Victoriei vocea prietenului meu din inima căruia cresc acum păpădii
haina mea din liceu și mânușile tale sacoul tău și buzele mele rujul lui Kevin
palmele doamnei profesoare aplaudând în neștire
monede căzând în gol
verdele din Holland Park bicicleta șefului de clinică
gustul disperării tale amestecat cu saliva mea
melancolia mea prelingându-se peste pleoapele tale

granița e foarte fragilă
o pieliță fină ține lucrurile laolaltă, daca se rupe, se risipesc toate
granița dintre fericire și angoasă e foarte fină, e ca atunci când visezi că alergi printr-o pădure însorită și dintr-odată aluneci într-o apă neagră
granița dintre paradis și infern e una infimă, o linie subțire, aproape imaginară
și acolo la graniță
nu mai e nimeni în jur
suntem doar noi doi
și sângele care se preschimbă în vin

 

Drumul

totul e la fel, neschimbat, până și pata de igrasie din camera mamei,
ceainicul verde, vazele chinezești, orhideele, tabloul cu nisipul suspendat în aer
toate sunt la locul lor
e doar puțin mai întunecat în casă
viața lasă în urmă un amestec de abur și fum
care se impregnează în ziduri

mă gândesc cu încăpățânare la gaura neagră de la capătul fiecărei zile
și la bomboana pe care am primit-o cadou la farmacie
la cum va fi înghițită de mașinăriile uitării

mă uit cu ciudă la fotografia din viitorul apropiat
în care se vede cum mă pregătesc să arunc într-o groapă comună 20 ani de așteptare

tata îmi încălzește mâinile cu privirea lui obosită
totul e să mergi suficient de departe, îmi spune, și vei ajunge unde îți dorești
pe fruntea lui timpul a sculptat forme gotice
am mers cu toții atât de departe încât mă ia amețeala când mă gândesc cum era
la începutul drumului
dar nu vom ajunge nicăieri, o știm amândoi preabine doar că el n-o poate rosti

 

Primul tău poem

Nu trebuia să se întâmple așa
ar fi trebuit să mă joc cu tine
să-ți ronțăi unghiile să-ți umilesc cearcănele să-ți sfidez părul
să-mi ascut ghearele în pieile tale de învingător
ar fi trebuit să mă contempli
în timp ce îmi iau porția de extaz ascultând Dark Entries
ca un martor mut al singurătății mele exemplare
ca un gardian al puterilor mele neștiute
decât de cei câțiva nebuni ai cartierului
să-ți pictez deșertul pe omoplați și marea pe spate
să mă prefac că trăim într-un film franțuzesc
tu să te prefaci că mă crezi

așa ar fi trebuit
să-mi păzești adevărurile de realitate
să-mi contrazici limitele
să-mi aperi întunericul de becurile orașului
să ne jucăm de-a vulpea și strugurii și să fiu eu vulpea, desigur
trebuia să te folosesc până la intoxicare
n-aveai ce să cauți în poemele mele

n-aveam de ce să alerg ca o zăludă
la o falsă întâlnire
studiindu-mi critic reflexia din parbrizul mașinilor
și făcându-mi planuri cum să mor înainte de-a-mi vedea tu ridurile
nu ți-aș putea suporta privirea sigură, vocea limpede care a ieșit din regimul ezitărilor și șoaptelor
n-aș putea îndura degetele tale arcuindu-se peste un trup tot mai străin de mine
sau scena în care îți explic cât de mult și de ce detest cuvântul răbdare

ar fi trebuit să fim in business
tu să mă scutești de contactul cu solul eu să te feresc de înălțimi

uite ce e, eu nu pot să iubesc decât un singur om
dar mă poți exploata cum vrei tu
așa ar fi trebuit să fie

nu era cazul să mă poticnesc în gesturile tale feline
nu era cazul să-mi dau răgazul de-a-mi asculta în liniște
răgetul de animal sufocat în sălile de așteptare

nimeni nu alege nimic
pricepe
mi-a spus-o un înțelept care iese când și când din țeasta mea
să vadă soarele

privesc ca dintr-o altă lume
scena în care îți scot cuvintele din context și le reordonez după cum îmi convine
îți decupez vocea și o lipesc pe fond albastru
îți studiez absența ca pe o descoperire muzicală pe care o tot ascult în loop

orice imagine sfârșește prin prin a fi înlocuită
sau prin a-ți teroriza retina

asta e, n-ar fi trebuit să se întâmple așa, o spun din convingere
chit că visez să te conving
să mă iei în sclavie & altele

 

Răbdare

Îi vezi înghesuiți unii într-alții ca niște haine ponosite în dulapuri
aliniați în bănci sau în picioare,
urmărind ca pe un film de epocă
cum li se lungesc sau li se scurtează umbrele
cum li se lățesc tâmplele
cum le trec dorințele
cum alunecă dintr-un trup în altul
risipind chip după chip
îi vezi luptându-se cu praful și cu zgomotul
izbindu-se de oglinzi
ca de niște întrebări hilare
îi vezi cum își revarsă harul peste dușumeaua proaspăt locuită
a sălilor de așteptare

pielea le devine tot mai transparentă
prin porii ei încep să li se vadă toate ruinele
gravitația le trage în jos surâsul

Noaptea le ia amprentele, le înregistează numele și bătăile inimii
în dosarele fricii

De ales

ți se spune de mic să fii responsabil
și să îți asumi alegerile
și te amăgești cu ideea că ai ales
că ai vreodată de ales
că libertatea chiar există
ca o câmpie pe care poți să alergi până te prăbușești
ca un acoperiș de pe care poți sări
ca o bomboană pe care poți să o spargi în dinți

02
Jan
16

Despre vulgaritate

Citesc din Henry Miller despre moarte și creație și îmi vine în minte răspunsul pe care îl caut demult, într-o direcție greșită.

Ce e vulgaritatea?
E atât de evident.
E un mod de a reprezenta lucrurile ca și cum n-ar exista moarte, ca și cum ar putea cineva trăi, altfel decât într-o inconștiență bovină, într-o deplină seninătate, fără regrete, fără nici un strop de melancolie. Da, vulgaritatea e o expresie a ceva, orice, din care a fost extrasă melancolia.Vulgaritatea e barbaria de a pretinde că se poate trăi fără durere. Maniheismul care pretinde că e posibil să cerni bucuria de angoasă și iubirea (care e în esență atașament și implicare) de suferință e teribil de vulgar. Ușurința cu care li se prescriu poeților anti-depresive e o pildă de vulgaritate.
E sclipiciul din ochii care te țintuiesc din reclame, rânjetul din pozele în care câte o divă sau câte un filfizon profesionist încearcă să te epateze cu o bună dispoziție de o platitudine care îți dă frisoane, vulgaritatea e parada de vorbe de duh care circula pe facebook, încadrate în chenare colorate, e excesul de curtoazie și politețe, risipa de complimente cu care oamenii se apără unii de alții și de eventualitatea unei tentative reale de comunicare, vulgară e încercarea cronică de a deforma și camufla un adevăr existențial incompatibil cu utopiile progresiste în care specia se afundă din ce în ce.
Vulgaritatea e acea minciună existențială cu care se sedează cei mai mulți ca să atingă culmile ignoranței. Nu e ușor să fii întru totul calm și să plutești ca un norișor pufos peste lume și viață, nu e ușor să fii complet lipsit de agresivitate, de tensiunea minimală a unor stări tulburi, e cumva contranatural. Această pasivitate, această amorțire sunt cultură în contrasensul instinctului. Liniștea, pe care o predau ca ideal noile mistici de largă circulație e, de fapt, o deturnare a instinctului, o formă de sterilizare lăuntrică. Un instinct bine sedat te face un cetățean model, comod și pentru sine și pentru ceilalți, e limpede. E vulgar felul în care oamenii își reprimă imboldurile naturale într-o luptă penibilă prin care încearcă să-și convingă busola interioară să nu mai indice nordul, ci ce li se spune că e bine…
Aspirația dominantă – comoditatea – nu e înnăscută, e o maladie socială, e o formă de dresaj. Comoditatea ne este livrată prin toate mijloacele mediatice ca aspirație comună și e un surogat de fericire, e o fericire din care a fost extrasă melancolia, deci una vulgară. Moneda de schimb, în această lume a simulacrelor și virtualizărilor și artificializărilor intensive, e acest sedentarism emoțional și mental… Antidepresivul e un element simbol al încercării contemporanilor de a ignora moartea, de a o deplasa într-un plan existențial paralel, de a o segrega, artificial, de viață. O optică modificată, o chimie a creierului alterată și lucrurile s-au rezolvat. Animalul e înfrânt de civilizație. În mod paradoxal, însă, această întemnițare a morții într-un beci, asemeni unui balaur, ținut în chingi, sub cheie, se produce cu prețul mortificării substanței vitale.

Instinctul te menține în alertă, adică viu. Noul hedonism care e, de fapt, un simulacru, te împinge spre comoditate să te îneci în ea, în această mocirlă. Cei mai mulți se prevalează de o formă de reflexivitate și de un fel de a refuza reflecția (pe care unii îl numesc meditație), menite, ambele, să anestezieze acea parte a minții care e conștientă de faptul că viața e o continuă transformare și risipă și pierdere. Ne înecăm în divertisment, melancolia ar fi barca de salvare.
Melancolia te ajută să nu iei nimic în serios prea tare, îți dă simțul măsurii, te ajută să simți adecvat. Un ins vulgar sau predispus la vulgarizări nu are controlul în plan sensibil. El e eminamente logic, în orice împrejurare. Mă gândesc la vulgaritatea pedantului care tratează orice dramă umană ca pe o problemă la care, desigur, el are soluții, a intelectualului care se simte dator să formuleze un punct de vedere critic cu orice ocazie, a fanfaronului care nu se poate abține să dea sfaturi. Animalele au și ele forme de tristețe și melancolie, unele mor de supărare după ce își pierd perechea sau puii. Ele nu sunt niciodată vulgare… Vulgară e încercarea de a contrapune unor sute de mii de anii de evoluție naturală un rahat de raționament ”pozitiv”, tentativa de-a eluda tragismul existenței și de a o conserva prin îmbuteliere, obsesia de a exila așa zisa parte ”întunecată” a vieții undeva într-un no man’s land.
Vulgaritatea își face cuib în ecuația simplificatoare prin care se încearcă neutralizarea stărilor crepusculare sau de criză, a tristeților fără o miză clară în realul contingent. Vulgaritatea e în fuga de ambiguitate, e, de asemenea, în refuzul lipsei de soluții.

Vulgaritatea ca proces de raționalizare a inefabilului, ca mecasnism reducționist.

Cele mai vulgare creaturi – genul de manelist și de pițipoancă – par răzvrătiți împotriva a tot ce nu e cu desăvârșire imanent, a tot ce e umbros, a tot ce se sustrage bunăstării voioase sau voioșiei îndestulătoare. Chiar și nefericiți fiind sau nostalgici, nu pot renunța la cochetăria care îi obligă să arate bine, lăcrimând. Acesti cabotini de vocație sunt sincer artificiali în orice, pentru că suprafața este chiar dezideratul lor: a fi frumos înseamnă a arăta bine, a fi dezirabil înseamnă a nu atinge nici o stridență, nici o acută și nici o abatere de la normă în manifestări și aparențe. Superficialitatea lor nu este un hadicap estetic ci însuși obiectivul. La fel și lipsa de originalitate. Pentru cei cu mare apetit pentru vulgaritate, originalitatea e o deviere.

Virtualizarea lumii contribuie și ea la opera de vulgarizare a expresiei și reprezentărilor. Dacă te uiți la profilurile celor mai mulți dintre utilizatorii rețelelor sociale îți dai seama, pe dată, că omenirea debordează de voie bună și trăiri pozitive și armonie mentală, că o adevărată odă a bucuriei se scrie în rețea.

Și îți mai dai seama că viitorul care ne așteaptă este din ce în ce mai luminos.

24
Nov
15

https://ilinkars.wordpress.com/

Please visit
https://ilinkars.wordpress.com/

06
Nov
15

A lesson in oblivion

I never liked the highways and the main roads
The crowded places
I’ve never walked the straight line
When others had goals and objectives, I mucked about in twilight zones
I’ve always been like a clock which either gains time or lags behind
I’ve wanted to play the violin
and I’ve wanted to forget you,
to pass through you as through a time tunnel,
and find myself on the other side
somewhere, in a state of clemency, in which I couldn’t care less if I’m alive, if I’m only subsisting, if I’m drawing my last breath in a cage

When I was 30, I used the money I’d saved for the fridge and bought a violin
it wasn’t very clear to me then that I would never learn to play it
Don’t be sorry for me
it’s alright
every desire I’ve had was so that I wouldn’t think of you
I’ve danced through trenches,
I’ve walked around naked among circus arenas,
I’ve dug deep holes in the Promised Land
I’ve crept through keyholes
I’ve lived inside the skin of a stranger
I’ve played the village fool
I’ve been a guinea pig and survived
I’ve fought both sin and virtue
just so that I wouldn’t think of you

I’ve set absurd laws on reality and reality followed them
I’ve quarreled with almost anyone for who knows what

I’ve dug my claws into the flesh of idols
I’ve washed my bloody hands in the stale waters of the city
I’ve banged my head against every wall I could
I’ve howled like a starving beast while everyone was sitting quietly where they belonged
I’ve run through basements and darkness
I’ve opposed both nature and spirit
I’ve pleaded for the rights of crows
I’ve even been a prize winner

I’ve answered with fits of laughter to miserable people
I’ve made the masters of silence sneeze
I’ve disturbed the demonstrations of illustrious men
I’ve militated against the passage of time
I’ve found things to do
I’ve worked
I’ve ripped apart all of my skins, my faces, my names,
trying to forget you

But I keep hurting myself in your beauty
with the same fervor as in the first day
actually, with even more certainty
now, that I’ve got tired of lust and serenity as well,
and of the thousand lying mirrors
through which I’ve walked my loneliness
as if it were a dog

06
Nov
15

Orgasm

 

I wrote that you were willing to get beaten up for the hounded
that you were never a coward
you cannot figure out
the pleasure I felt
by lying

you’ve always been on the side of the forlorn
you’ve never jumped at the throat of a meek
you’ve never been promiscuous
you’ve never bitten your tongue while sniffing out opportunities
you fought like a gladiator against all the vanities and cruelties that skulked around you
that’s what I wrote
you cannot imagine the intensity of the orgasms that I had by reinventing you

I wrote that you were only ever courted by goddesses
that you were never a cabotin,
that only flames burst out of you

I told everyone that you were raving beautiful, that you incited cravings in hermits
this time it was actually the truth

The more I persevered in lie
the more I bled at the contact surface with reality
see? everyone has a dose of masochism

What was I supposed to do or say, what was I expected to write about?
the way you were defeated from the very first steps, or the way you lamented hysterically?
the way you learned how to spit?
or about the moment of grace when you began to cheat?
was I supposed to mention the indulgences you gave yourself lavishly?
the talents that greedily ate up your talent?
or the way one can build a career on a mountain of shit?

A long time ago, your smile could even cure the flu
Should I have written about the way you learned how to grin?

I had an orgasm when lying about you.
That’s about all I wanted to say.

And I also want you to know that at the end of the world lies my young heart waiting for you to return from the dead.

10
Oct
15

Roundabout

https://soundcloud.com/lincaernea/roundabout-version-2

30
Jul
15

I don’t exist / performance

28
Jun
15

Marguerite Yourcenar – “Feux”

https://soundcloud.com/lincaernea/feux

 

06
Oct
14

good manners

To be always reliable, to fall on your feet, to be generous but modest and, meanwhile, to be aware of your strengths and special qualities, to be always sincere, to never let yourself humiliated, but to never offend another with your pride, not to lose your temper, to be honest in all circumstances, to be in charge but never patronizing, to talk moderately, to make yourself clear in essential matters without expecting the other to acknowledge what you find essential, but to treasure your values and, meantime to consider them relative, to love with devotion and dedication without neglecting your own person, to have courage, to never lie to yourself, to be inspired, to dream big, but to be always realist and well grounded, to never betray anything of what and who you are as if you would perfectly know who you are and who you’re meant to be forever and ever, in other words not to change, to be consequent, but to keep evolving, to never contradict yourself, to be responsible and enthusiast in everything you enterprise, to fully enjoy life, to take it seriously, but without losing your sense of humour, to tell only the truth, without exposing yourself, to be cautious and very mature, all these atrocious imbecilities and precious contradictory advices are stuffed on our throat with the hose, with the funnel, are sowed in our heads with the trumpet, are stuck in our brains with the hammer since we are little children; we are fed with this junk-mental-food continuously and everywhere: in schools, in public reunions, in conferences, in churches, in social groups, at every corner of the street; this kind of stinky “wisdom” is the elixir we are injected with from the birth of our consciousness, we can recognize its stench in the kind advice of the old virgins, in the deadly boring conversations with the neighbours, in the discourses of the television gurus, in the best sold magazines, in the priests’ jabber, amen.

01
Oct
14

Bad heredity

We’ve been born with a bad heredity
with a past heavier than uranium
and with no future at all

we’ve been born to wave flags and to sing patriotic songs
to wash boots and dishes for old or new masters
we’ve been born with a huge grin on our face and without a drop of humour

parcul2b

we’ve been purposeless from the beginning, always useless
in the bargain
a dull and trifling crowd of nobody knows who
losers, from the early ages

doped with vanities, fed with cynicism
walking hand in hand with lie
through the basements of a reality even uglier than a harpy

Picture8.a

we’ve been born to carry, each one, on his back
his own weight in shadows
to parade through the world with exhausted arms
accompanying an inert body like half-mast flags
in the blow of autumnal winds

we’ve been born to stare from afar at those trains that never stop in front of our cages
to be pioneers and nerds and working men and old inmates
to fill the waiting rooms of happiness with cigarette butts

we’ve been born to march
to enroll in institutions
to revolt in a civilized manner
to show our fist gracefully in front of the cameras

we’ve been born to learn how to spell, clearly
with conviction
with a true smile, hanging on our lips:
re-sig-nation
re-sig-nation
re-sig-nation

 

 

06
Jul
16

Împărăția mea / jurnal

dar

 

Mi-e imposibil să transmit în imagini sau în cuvinte splendoarea acestui loc. Liniștea și sentimentul libertății cu care te încarcă. E un câmp în inima cartierului turcersc din Londra.  Lumină. Multă lumină, chiar și când e înnorat, un spațiu larg și ierburi de toate staturile și soiurile.

Acest loc e ÎMPĂRĂȚIA mea. Nicăieri pe lume n-am simțit mai aievea că am un loc al meu. În Franța, parcă nici pământul nu mă suporta. Simțeam o permanentă forță de respingere, ceva ostil și nefast. Cel mai rău mi-a fost în Austria și in Elveția. Am avut atacuri de panică, într-atât erau de străine de mine acele meleaguri. Și toți în jurul meu exclamau: vai ce frumos! și gândeam în asentimentul lor, dar simțurile îmi spuneau cu totul altceva.

Există pesemne o simbioză între locuri și oameni, între diversele forme ale naturii. Vibrația acestui loc e pentru mine una ideală. Ceva mai mult decât familiară. Mă simt într-o puternică armonie și rezonanță cu acest spațiu-timp. Acum. Aici. Acasă. Viață Reală.

În fiecare zi merg o oră sau chiar două în Împărăția mea. Acum sunt aici și scriu.

Ieri l-am adus pe B. Evident că știa locul, dar am vrut eu musai să îi arăt.

 M-a luat prin surprindere: mi-a zis ”bună dimineața, ce faci?” și răspuns tot el ”bine!” într-o românească impecabilă, deși în engleză vorbește cu un puternic accent străin. După care, mi-a numărat pe românește până la zece, fără greșeală. Parcă în română vocea lui sună și mai (….)!!!! Eu abia am învățat să spun ”da” și ”ești frumos” în limba lui. Orice mă întreabă, orice îmi propune zic: ”da”.

Practic, singurii din zonă pe care îi mai auzi vorbind englezește pe stradă sunt cei ca noi: cupluri internaționale. Cei mai mulți sunt compatrioți de-ai lui, dar mai auzi și câte-un ”lasă, bre, cî pân diseară avem și fași, că-i doar unșpi” sau ”merjim la Burger King cî ăia au vișeu!”. Îl mai aud și pe B. râzând de câte un accent de-al lor… Fapt e că nu suntem nici unul prea amatori de compatrioți. Am văzut într-o vitrină o reclamă la Murfatlar și n-am simțit nici o chemare să intru. Și el mi-a zis să mă duc să fumez narghilea singură, dacă îmi place așa de mult cu turcii, că nu e amator.  Pot să înțeleg.

Engleza e bună pentru ”camuflaj”,mai ales dacă nu arăți foarte tipic, dar dacă e caz de înjurat, nu e bună de nimic, clar, tot limba maternă e de bază.

Și Doamne cât îmi place cum cântă mașina cu înghețată! Ca în povești. Zici că e din Marry Poppins!

IMG_20160704_193339

______________________________________________________________

A. mi-a mărturisit că, dacă i-ar da mâna să plece, s-ar face barman în Irlanda. Noi avem multe în comun, am făcut cam aceleași școli, avem cam aceleași pasiuni, neliniști, frustrări și neajunsuri. Și suntem aceeași generație. O generație de intelectuali pe care cultul intelectualului nu îi mai încălzește cu nimic. Nu de alta, dar acest cult, care a funcționat a reacție alergică la prolectcultism în comunismul timpuriu, și ca paleativ social în cel târziu, a scăpătat în capitalismul postdecembrist pentru că nu îl mai alimenta nici o revoltă și nici o angoasă. Intelectualul a devenit, cumva, pleava societății, ”întreținutul” prin excelență. Nouă, celor din generația noastră vreau să zic, educația nu ne-a oferit, în contextul epocii, decât ocazia unor umilințe ceva mai selecte și mai perverse, aș zice.

Revin la visul de-a fi barman al lui A. Mie nu mi-a fost clar, până am ajuns în Anglia, cât de puțin îmi pasă de statutul de intelectuală, pentru că în România perspectiva de a ajunge secretară sau vânzătoare sau recepționeră după 30 de ani de școală (atâta am în total, cu toate studiile doctorale, am socotit!) mi se părea o glumă proastă. Aici mi se pare o binecuvântare. Într-o societate bolnavă și calamitată, nevoia de a fi în vârf vine dintr-un fel de instinct de supraviețuire, încerci să îți rezervi un loc în barca de salvare. Nevoia de a ajunge în topuri sau de a fi ”la centru”, orgoliile care te țin în priză, ambițiile sociale, toate acestea sunt reflexe de supraviețuitor. Odată ce am ajuns pe pământ britanic mi s-a părut absurdă ideea de a-mi căuta o slujbă academică sau intelectuală… de-a mă lupta pentru performanță sau notorietate. Într-o lume coruptă și într-un sistem care încearcă să te jupoaie și să te exploateze, ai nevoie ca de aer de un statut social, de prieteni, de relații, de pile, în schimb, într-o societate cât de cât protectoare și umanistă, ți se dezvoltă alte nevoi și alte valențe. Mi-a trebuit foarte puțin timp să mă dezmeticesc și să pricep de ce englezii sunt atât de ”private” și de relaxați în același timp, de ce nu au spirit de clan… și de ce li s-a cam atrofiat simțul competiției.

În România, ceea ce se simte acut, e trauma. Suntem un neam traumatizat. Gândim și acționăm defensiv: pasiv sau activ agresiv. Avem un simț al conflictului exacerbat, o nevoie acută de partizanat ceea ce reprezintă, în fond, tot o nevoie de protectorat. Vrem certitudini. Oamenii chinuiți și răniți au nevoie de certitudini. De la distanță, tragedia acestui popor, nefericirea lui, pot fi descifrate în forme mai clare.

Cum treci granița, fie și virtual (la modul wanna be), începi să te vindeci, începi să gândești și să simți ca un om normal. Îți dai seama de hilarele dependențe în care erai prins, de starea de captivitate interioară în care trăiai. Poate că de aceea avem printre cei mai buni artiști, miza e mult mai mare în România. Arta e singura supapă de evadare din cenușiul și pustiul și urâțenia și angoasa existenței de zi cu zi.

Deci, dragă A., și eu tot barmaniță vreau să fiu aici. Sau ceva în genul.

Acum, că aud cântând mașina cu înghețată, mă gândesc să îmi iau carnet. See?

________________________________________________________________

 

Cum e să trăiești în interiorul unui poem? Să înțelegi, cu simțurile dilatate, sensul univoc al fiecărei respirații și al fiecărei atingeri? Cei mai buni  dintre poeți reușesc să transpună în cuvinte inefabilul unui sărut, convulsiile juisării, vibrattoul misterios al dorinței. Mi se pare cel puțin la fel de poetic să reușești și contrariul: să transpui în gesturi fizice, în carne, în senzații, în torsiunile corpului felul în care înțelegi, trăiești și îți asumi tu întrebările, cețurile, tristețea, mirarea, povara lumii…

 

_________________________________________________________________________

 

Cum poți  iubi un om pe care nu îl cunoști? cum poți cunoaște un om pe care nu îl iubești ?

De la o vreme chiar cred că nici nu e de dorit să ne cunoaștem altfel decât în lumina simțurilor. Orice altă formă de cunoaștere, este, în fond, o reificare a celuilalt, o traducere a lui într-un limbaj abstract, în forme de gândire distorsionante. Din momentul în care începem să ne gândim unul pe celălalt încetăm să trăim, cam asta presupunea Gellu Naum prin acel celebru ”gândesc deci nu exist”!

 

________________________________________________________________________________

 

Ieri B. m-a urmărit pe stradă, și s-a amuzat să mă vadă cum umblu eu, zuză, cu GPSul. La un moment dat m-a sunat să îmi spună că o luasem în direcția greșită, în pofida faptului că mă lăsam ghidată de săgeata albastră de pe ecran.

Cel mai tare îmi place franchețea cu care spune NU sau își afirmă gusturi și idei opuse. Un ins care nu e în stare să spună NU va sfârși prin a avea mari probleme morale în absolut orice situație.  La întrebarea ce fel de oameni îți plac? răspund, de când mă știu: cei care își cunosc și (re)cunosc limitele și și le asumă fără să își ia răspunderi pe care nu le pot duce.

A avut o viață foarte grea și nu se plânge. Nu se consideră victimă nici un pic. Dacă e ceva ce detest la mine e faptul că, uneori, am tendința să îmi plâng de milă atunci când soarta (sau hazardul?!) îmi dă câte una în cap. N-ar trebui. Nu e vorba că ar fi pe meritate sau pe nemeritate, ci că viața e prea scurtă ca să îți poți permite luxul de a fi victimă.

Ne putem contrazice și un sfert de ora într-o stare aproape extatică și ne fac să râdem cu aceeași poftă și asemănările și deosebirile dintre noi, mai ales cele radicale.

Cel mai important e să îi recunosc calitatea de stăpân al oricărei slăbiciuni, să văd în el o ființă hotărât solară. Iubesc acest efort al lui continuu de a triumfa asupra cețurilor și a hipersensibilității, îmi e atât de familiar! Însă, în ochii ăia în care licăresc toate culorile Mediteranei, se lasă întrezărită, în unde clare, melancolia. Eu trăiesc de când mă știu, în preajma zilei lui, un fel de febră a melancoliei. Soarele acela torid, de început de august, de care nu te mai poate feri nici o umbră, surpă niște abisuri în tine, de toată frumusețea, simți că te îneci în fluxul năvalnic al unui soi de jale fără obiect.  Un dor de nu se știe ce stare primordială, intangibilă.

____________________________________________________________________________

Încă n-am reușit să descifrez enigma caracterului englezesc.

Te flatează până le amorțește limba, te țin numai într-un ”if you don’t mind”, se străduiesc să se arate cât se poate de empatici și de în asentiment și, după ce o ții tot într-o ”afinitate” o vreme bunicică, te trezești cu o ditai rasturnare de situație în care ți se spune: ”îmi pare rău, dar suntem personalități mult prea diferite ca să fim compatibili!”. Păi și de unde a sărit iepurele? Că parcă eram de-acord cu toate cele!

_________________________________________________________________________

Pe undeva superficialitatea, lăudăroșenia, aroganța se manifestă și ca formă de grandomanie: ”poți conta oricând pe mine, eu mă descurc, eu fac, eu dreg” și niciodată nu fac nimic. Cunoașteți genul. La unii compatrioți mai apare și sughițul critic, ca adaos la tiradă: ”cutare nu e bun de nimic, eu în locul lui….”, ”treaba a ieșit ca naiba, apăi dacă o făceam eu!”. Odată i-am zis unuia: ”uite ce e, vrei să îți câștigi dreptul de a înjura? Arată-mi mai întâi că faci tu treaba asta mai bine și pe urmă îți dau voie să deschizi gura. Altminteri îți interzis să mârâi și să te scălămbăi în fața mea!”

____________________________________________________________________________

Toate astea s-au întâmplat, se întâmplă într-o realitate paralelă.

Aici și acum e doar liniște, doar libertate. În Împărăția mea se lasă seara.

03
Jul
16

London beat

Lucrurile se prezintă cu totul altfel la fața locului.  Ideile pe care ți le faci, uneori, de la distanță, adică doar din presă, despre o altă țară, se întâmplă uneori să fie total greșite. De unde, citind în România presa britanică, simpatizam cu neo-conservatorii, și dădeam aprobator din cap la spusele lui Douglas Murray, ”for example”, odată ajunsă în Anglia am descoperit cât de ușor poate fi mistificată prin discurs o realitate socială și aș face fără jenă acum din spusele lui chiftele. Ba chiar înclin să cred că, de-ar fi să conteze opțiunea mea politică, aș vota cu laburiștii aici, ca toți prietenii mei englezi pur sânge. În general intelectualii și artiștii sunt laburiști, în Anglia și mai ales la Londra. Culmea e că amicul Sam (absolvent de Litere la Cambridge) mă prevenise în legătură cu mânăriile teoretice la care se pretează băieții salon și puritaniștii autohtoni, dar mie tot nu îmi venea să cred. Mă gândeam că noblețea lui și complexele de vinovăție pe care și le-a format în contact cu istoria neamului îl fac excesiv de tolerant, dar nu era cazul. Londra, fără emigranți ar fi de neconceput, spiritul locului este unul internațional și asta nu de ieri, de azi.

Spun în regim de rezumat:

Sistemul medical este, nu cel mai bun din lume, ci de-a dreptul sublim. E din altă dimensiune. Dacă ești cetățean european (încă e validă legislația UE, sic!) e total gratuit. Și la ce mod funcționează: te duci într-un spital de stat la camera de urgențe, completezi o hârtie – chestiune care îți ia între 2 și 3 minute – după care în maxim 20 de minute te preia un medic generalist care te consultă ”briefly” și îți dă trimitere la un specialist. La specialist, iarăși, stai în camera de așteptare maxim un sfert de oră (eu am stat fix 5 minunte) după care medicul te ia în primire și te tratează de parcă ai fi moștenitorul tronului, îți face toate analizele posibile – absolut GRATIS – te consultă sârguincios și cu atâta răbdare că te întrebi dacă n-au scăpat totuși ceva meșterii făurari de bucate în salata de crudități de la Tesco și ai halucinații, iar post-consultație ți se oferă medicație și anume GRATIS. M-am îndrăgostit de cuvântul ăsta, recunosc cinstit. Recapitulez, cu notă comparativă: în România aș fi dat echivalentul unui salariu minim pe economie pentru a rezolva aceeași problema medicală (pe consultație + medicamente), dar în plus aș stat la o coadă interminabilă într-o clinică privată, în pofida programării, iar doctorul m-ar fi tratat cu un sictir de zile rele și, precis, m-ar fi și certat că mi-am permis să o am, pe ea, problema. Cei mai mulți dintre doctorii români te ceartă că ești bolnav… Dumnezeu știe de ce. În cazul meu particular, doctorița la care am fost – la origini rusoaică, aș zice, după accent – s-a rugat de mine să-mi fac mai multe analize, insistând asupra ideii că metodele lor de laborator sunt mult mai evoluate decât în restul Europei și, văzând că mă chinuie bunul simț, că ezit și că mă eschivez cu ”lăsați că le fac eu în România”, mi-a zis părintește, de la obraz: ”fată dragă, nu fii fraieră, aici nu te costă nimic. Profită de legislația UE cât e încă valabilă.” Și am profitat.

Ca emigrant ești privit ca o capră râioasă de către cei mai mulți dintre băștinașii ”cu pedegree” oricât de curat la trup, la vorbă și la port ai fi; și oricâtă minte ai avea sau merite, tot ca pe un parvenit și arivist te văd. Chiar și când îi surclasezi crunt, de fapt mai ales când îi surclasezi…

Foarte interesant e cât de solidari sunt emigranții între ei. Incredibil ce frumos se poartă cu tine cei din țările Baltice, din Asia Mică sau Africa. Sar să te ajute, să îți dea sugestii, sfaturi, ba chiar îți dau și informații despre posibile slujbe. Îți cară și bagajul dacă te văd că te canonești cu el.

Eu locuiesc într-un cartier preponderent musulman. Iar prin preponderent mă refer la un procent de peste 80%. Nu e absolut nici o problemă să umblu în fustă scurtă la orice oră. Aviz islamofobilor!

M-am și pozat ca să nu zică nimeni că speculez.

Cartierul e un vis, undeva în Nordul Londrei, prin preajma parcului Alexandra.  Chiar unde stau eu e o încrengătură de străduțe cu case cu un etaj, din cărămidă, o frumusețe. Vecinii sunt aproape toți bizari, dar asta face parte din categoria  ”London’s charm & mistique”.  E un indian care  n-are mai mult de un metru cincizeci, dar care poartă un turban de cel puțin 60 de cm și pe care îl văd mereu vorbind la telefon cocoțat pe un postament din curte. Mai e un cuplu, mamă și fiu, mama, o blondă platinată cu un corp de starletă de Hollywood, cântă numele străzilor, fiul vorbește în continuu și anume cu rimă, zice: ”don’t pay attention to her, she is crazy, her appeareance is fine, but her mind in hazy”, văzându-mă că sunt ușor puzzled… de apariția ei. Și continuă să vorbească, numai și numai în versuri. Un alt cuplu, alcătuit dintr-un tânăr de culoare și o tanti trecută de 60 de ani, se ceartă în continuu, dar cei doi se țin de mână și își spun puișor și pisicuță în fervoarea conflictului. Iar în curtea casei în care locuiesc  e un motan alb cu păr lung care doarme în ploaie. Poate să toarne și cu găleata, stă  nemișcat, chiar în mijlocul grădinii.

Atmosfera e cât se poate de libertariană, ca să zic asa. Nimeni nu te judecă. Poți să fii oricum. Și n-ai acel sentiment pe pericol pe stradă pe care eu una, recunosc, l-am avut în România constant.

E și o biserică protestantă în cartier, înconjurată de tei în floare. E mereu închisă, din lipsă de enoriași.

Iar băieții otomani, care sunt majoritari prin zonă, mi-au restaurat demnitatea de femelă, destul de șifonată în ultimii ani, prin faptul că mă fluieră pe stradă. Le rămân îndatorată. În România nu mă mai fluieră nimeni de 10 ani și n-am mai auzit un ”hei sexy” de vreo 15. Sunt prea babă pentru gustul compatrioților. Dar otomanii se priep la femei și știu ei mai bine! Îmi pare rău că l-am întristat pe Mustafa, care are cafeneaua din colțul străzii pe care o frecventez eu fidel, când m-a văzut că apar cu un presupus scandinav, blond cu ochi turcoaz… I-a mai venit inima la loc când ”scandinavul” meu s-a apucat să agrăiască în limba lui.

Acum, aici, simt o nevoie copleșitoare de a trăi în realitate. Nu cred ca mă făceam scriitoare dacă era să mă nasc aici. Nu cred că mai am chef să scriu. Totul e atât de fascinant și de viu și de cum sunt eu în sinea mea în realitatea fizică încât nu văd de ce i-aș contrapune o alta, eterică.

De când am venit în Anglia totul a fost mult peste așteptări, inclusiv tarta cu spanac. M-am pomenit în plin paradis al vegetarienilor. Poți mânca tot ce îți poftește inima și foarte variat dacă ești ierbivor. La orice colț de stradă găsești ceva care să îți convină. Mă așteptam să fiu nevoită să mă îndop cu chipsuri. N-a fost cazul.

Nu există nimic din ce poți dori și visa care să nu se găsească la Londra. Cele mai îmbietoare grădini, cele mai încântătoare forme arhitecturale, cea mai relaxată atmosferă socială, cele mai punctuale autobuze, cei mai frumoși bărbați (în Paris sunt mai frumoase femeile!), o explozie de culori și vegetație și de stiluri de viață. Felul în care coexistă atâtea lumi și limbi și cutume diferite pare decupat din al Cincilea Element, filmul.  E ÎN-CÂN-TĂ-TOR.

Pe scurt. Ca să fac un rezumat al rezumatului: am murit și am ajuns în rai.

Sa-mi țineți pumnii să îmi găsesc o slujbă.

03
Apr
16

Sex, drugs & rock and roll

Hipsterii sunt hippioții intelectuali ai anilor 80, reciclați, care ascultau tot felul de muzici prețioase și sofisticate, fără pic de feeling, din specia rockului progresiv (vorbesc de Anglia că nu știu ce se întâmpla prin alte părți). S-a spus că aceste specii muzicale le sunt la fel de inaccesibile femeilor ca și noțiunea de offside (din fotbal) și subscriu. Un drăguț de-al meu, care era student în anii aceia la Belle Arte în Anglia, spunea că,  la petreceri, toți cei din gașca de superiori, se adunau grămadă, la bere, într-un colt și ascultau Fleet Wood Mac sau Gentle Giant sau King Crimson și bâțâiau savant din capetele pletoate și bărboase sub privirile exasperate ale mândrelor care ar fi preferat să danseze sau să aibă un dialog cât de cât. Se mai nimerea câte un punker printre ei, cum era și drăguțul meu, care să salveze situația și să se ocupe de ele sau să le încânte cu câte un acord mai sexi. Bine a zis cel care a precizat că punk-ul a fost, într-un anume sens, o formă de restartare a sistemului muzical numit rock-and-roll, care o luase razna și devenise un fel de muzică de cameră, complexă, pentru connaisseuri, când menirea sa inițială fusese să fie o muzică simplă, accesibilă, vie, cu un mesaj percutant pe de o parte și emblema unui stil de viață neînregimentat pe de altă parte. Rockul fusese conceput să aibă nerv și atitudine și să capteze energiile și imaginarul tinerilor din toate categoriile sociale, nu să devină calul de bătaie al snobilor din clasa de mijloc și jucăria mondenă melomanilor infatuați. Și, mai ales, trebuia să aibă un spirit libertin și să fie bine condimentat cu expresivitate erotică. Revoluția sexuală s-a produs, în occident, pe ritmuri rock, or perioada târzie hippy, de la începutul anilor 80, care a coincis cu apariția genului progresiv, a pus capac chestiunii, a devenit o afacere asexuată de care se bucurau doar bărbații între ei, în cluburile lor de domni.  Punk-ul a redat rockul clasei muncitoare, a reintrodus femeile în ecuație și a recăpătat accente hetero-sexuale. Ave! Trupele plasate în categoria darkwave au reușit să îmbine fascinant senzualitatea frustă și explozivă a adepților mișcării punk cu imaginile și sonoritățile androgine ale rockului glam și o filosofie proprie, pesimistă, asezonată cu umor și stranietate, The Cure fiind exemplul paradigmatic al întregului val.

https://www.youtube.com/watch?v=7ZsQdLlvuk4

Dar nu a durat mult, pentru că metaliștii au considerat că misoginia e sănătoasă,  trupele hardcore au subscris la rândul lor la eliminarea femeilor din publicul predilect și au inflamat bine ganglionii orgoliilor masculine, iar rockul industrial a creat enclave de gust și simțire cu care doar personajele din Fight Club ar putea rezona. Dacă aveai ghinionul să vezi vreun videoclip al unei astfel de trupe visai urât noaptea.

Ca femeie nu poți fi decât ori adepta primului val de rock (cu Elvis în rolul principal) ori hippy ori punk ori postpunk, în caz că nu ești masochistă, cum se declară multe dintre metaliste și ”prințesele” gotice. Să fie la ele acolo! zic. Din păcate postpunkul e ignorat pentru că e prea ”arty” pentru gustul majorității, prea puțin snob pentru exigențele melomanilor, prea puțin intelectual și plicticos pentru fanteziile frustraților,  prea androgin pentru spiritul macho al metaliștilor și prea ”user friendly” cu golăneala punk. Ce poate fi mai paradoxal, mai ”kinky” și mai bizar decât o combinație de Iggy Pop și Marc Bolan? Poate doar lumea personajelor lui Terry Gilliam. Sinéad O’Connor în concert era sublimă. V-o mai amintiți? Sau Cocteau Twins, Echo and The Bunnyman. Magic. La liceu jumătate dintre fetele din clasa mea îl adorau pe Robert Smith. Celelalte pe Robert Plant. Subsemnata avea altă fantezie, țin să precizez. Trebuie ținut cont de faptul că noi descopeream anii 70-80 din Anglia în anii 90.

https://www.youtube.com/watch?v=LWz0JC7afNQ&list=RDLWz0JC7afNQ

Revin la hipsterii de-acum. Diferența dintre ei și hippoții târzii, care nu mai aveau nici o treabă cu războiul din Vietnam și cu protestele sociale, ci doar cu diversele substanțe inhalabile, este că hipstereala e, acum, o distracție a unei comunități uni-gen, dacă pot s-o numesc așa, de care se bucură toți, la grămadă, indiferent de orientarea muzicală, politică sau sexuală.

Au cam aceleași fetișuri vestimentare  ca și hippioții și fix aceleași credințe cu coloratură new age care nu merită nici măcar ironizate.

 

Utopiile lor sunt de o naivitate care reflectă la dungă faptul că hipsterii, ca și hippioții, sunt progeniturile unor buni samariteni din clasa de mijloc, progenituri care n-au cunoscut nici umilința de a avea o slujbă sigură, nici orgoliul de a trage tare pentru te miri ce ambiții ”egoiste”, nici rușinea de a fi în rând cu lumea, nici ”aroganța” de a fi creativi și care consideră că orice presiune e de lepădat și că doar cei care își permit luxul căutării de sine o viață întreagă sunt liberi ”cu adevărat”. Sunt, evident, nevoiți să se arate ”cool” bârfindu-i savant pe cretinii manipulați care muncesc ca niște robi și pe nemernicii care trăiesc în stil concurențial și sunt obsedați de performanță. Acești ”tineri frumoși”, care ”prețuiesc natura” și o ard cosmopolit prin bistrouri cu hrană bio, sunt hippioți reciclați și recondiționați, care îmbină utilul erei consumeriste cu plăcutul psihedelic, plăcut ce constă într-un meniu cu ciorbă esoterică cu ingrediente orientale, ceva gustări din cugetări de sorgine marxistă captate la telefonul fără fir, garnitură de ”iubesc deci exist” și desert cu sirop de pacifism la care se adaugă multe selfiuri în postura de spirite ”vii” și ”necorupte” de nevrozele lumii, arborând un zâmbet aluziv (nu e clar la ce aluziv) din care trebuie musai să rezulte cât sunt de fericiți și populari. Să fie bine să fie frumos! e deviza lor, de ce să ne chinuim? când putem, atât se simplu, să ne bucurăm de viață? Să fie la ei acolo! zic, din nou.

Băieții din darkwave se delectau, și ei, cu diverse substanțe interzise, dar aveau două mari calități: erau prea puțin dispuși să crediteze vreun cult transcendental (prea puțin religioși deopotrivă) și le plăceau al dracului de mult femeile. Ceea ce explică reciprocitatea.

 

Am scris câte ceva și în Cutia Neagră despre ”hipsterii” englezi de la începutul anilor 80.

”La facultăţile accesibile muritorilor de rând ca noi nu erau aristocraţi, în schimb era plin de intelectuali care îşi lăsau bărbi încă din anul întâi şi care puteau purta discuţii savante despre ecologie, criza petrolului, ravagiile războiului rece şi viziunile lui Carlos Castaneda sub influenţa mescalinei, atât de intelectuali încât până şi la întrebările cele mai banale, cum ar fi „ce mai faci” sau „cât e ceasul”, erau în stare să îţi răspundă printr-un discurs sau să îţi problematizeze întrebarea. Se molipsiseră de un fel de a vorbi, agasant la culme, care era menit să le sublinieze latura reflexivă: rupeau frazele absolut aleator, punând pauza la mijlocul unui cuvânt, între două silabe. „Dez-gus-tă-tor”, aprecia Tristan.

Irène urăşte anii 70 din instinct, dintotdeauna. Chiar şi aspectele aparent idilice ale acelor ani o dezgustă, mişcarea hippy îi întoarce stomacul pe dos. O consideră „o sectă hedonistă care nu frecventa săpunul şi ai cărei adepţi se îmbrăcau ca nişte clovni de circ!”. Acu’ eu n-aş subscrie întru totul la obiecţiile ei legate de problema igienei şi ar fi chiar culmea să-i împărtăşesc ostilitatea în privinţa vederilor hedoniste, dar pot să spun că hippioţii, pe care ea nu i-a cunoscut decât din documentare şi biografiile starurilor, aveau în sânge o doză de utopie mai mare decât de heroină, chiar şi atunci când erau în ultimul hal de dopaţi. Başca fantasmagoriile ezoteriste cu care îşi întreţineau voia bună într-o lume care naufragia. Utopiile invadează realitatea şi o colonizează cu iluzii şi în cele din urmă o distrug, în numele Iluziei. Visul e o compensare a realului, imediată, e un narcotic. Visarea, practicată în supradoze, poate ruina o viaţă, dar nu o societate, pentru că nu visează doi acelaşi lucru. Dar o utopie prinde viaţă din spuma frustrărilor şi neajunsurilor colective acumulate într-o doză critică şi poate fi extrem de distructivă pentru că se manifestă pandemic atunci când ajunge să infesteze mai mult de trei minţi. Secolul XX stă mărturie… Ideologiile dominante au distrus aproape întreaga planetă, lansând la apă nişte utopii, care s-au dovedit a fi, în fiecare dintre cazuri, câte un cal troian. Cam toate utopiile se adresează unei anumite doze de infantilism infiltrate în ţesuturile umbroase ale gândirii, iar utopiile, ca şi curentele ezoteriste care au împânzit lumea, pretind, în linii mari, că depinde doar de noi să rămânem veşnic tineri, să fim frumoşi, chiar dacă suntem urâţi cu spume, senini în orice împrejurare, într-un perfect echilibru, chiar şi în condiţiile cele mai tragice. Ni se bagă pe gât o minciună de proporţii obscene, în baza căreia suntem încurajaţi să ne protejăm şi să ne menajăm cu obstinaţie, şi a cărei consecinţă, în cel mai fericit caz, conduce la sterilizarea existenţei.

Când m-am lăsat de fumat după 40 de ani n-am putut să dorm o săptămână şi am reflectat la toate astea. Ba chiar am un caiet în care am notat atunci nişte idei. Am avut un puseu de reflexivitate despre care mi-au povestit amuzaţi, mai apoi, şi câţiva tovarăşi de pahar: cică într-una din acele nopţi aş fi vorbit despre epistemă vreo trei ore fără întrerupere după al doilea gin. Acum nu pot să fiu sigur că nu mă tachinează pentru că de amintit nu-mi amintesc nimic… ”

                                                                                                         Cutia Neagră, editura Timpul, 2015

http://carturesti.ro/carte/cutia-neagra-279350

 




Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 638 other followers