Archive for December, 2009

31
Dec
09

La mulţi ani!

31
Dec
09

Zăpadă



Uneori mă cuprinde un dor de zăpadă

Mă izbeşte tăcerea-n obrazul sedus

De un alb hibernal explodând în cascadă

Mă visez alergând sub un cer descompus

Nostalgii fără nume limpezite de-ngheţ

Se izbesc rând pe rând de fereastra deschisă

Ca un ochi măsurând libertatea admisă

Într-o stare de alb, într-un viscol de preţ

Cine umblă prin mine, cine tulbură-odăi

Încuiate în strana omătului vechi

Cine eşti de-mi arunci neîncetat în urechi

Glasul meu de demult, risipit printre văi?

Noi nu suntem doi. În tine m-ascund

Ca-n peştera-n care doar visul rămâne

Nici vântul, ceasornicul orei bătrâne

Nu tulbură pulsul acestul străfund

Poruncă târzie să ningă-n derută

Pinguini uriaşi printre noi dănţuind

Mai salvăm câte-un bob din pierdutul argint

Dintr-un cântec uitat dintr-o lege avută

Se închide fereastra, se petrece-o rocadă

Prin noapte se-aud doar melcii ninsorii

Cum se retrag zdrobiţi înapoi în cochilii

Uneori mă cuprinde un dor de zăpadă…


30
Dec
09

Un paradox

Un paradox: religiile au produs multe doctrine de dreapta. Şi totuşi marii lideri religioşi, prin exemplul şi morala lor par a fi mai degrabă de stânga…

29
Dec
09

Personajul de telenovelă şi lipsa lui de dileme sau îndoieli. Fixitatea sa interioară.


Personajul de telenovelă nu are dubii, nu prezintă simptome de inconsecvenţă, conştiinţa sa nu suferă transformări în timp, nimic nu îi clatină stricta determinare motivaţională, nimic nu îi afectează sentimentele, imaginea de sine. El este un corpus mobile care se mişcă previzibil pe un traseu accidentat, dar care rămâne neclintit şi neciobit dacă desemnează un pol al binelui şi care se sfărâmă în cazul în care e conceput ca o întruchipare a răului, însă în ambele cazuri, el este o maşină care acţionează uniform în virtutea unei invariabile orientări teleologice. Fie şi numai aceste atribute îl scot din sfera de expresie a unui construct ficţional care se vrea o copie a realităţii, o formă de mimesis. În viaţă, conştiinţele omeneşti sunt supuse transformării şi deformării, ele sunt alterate, influenţate de contagiunea cu mediul. Aşadar elementul lipsă din structura unei astfel de produs-creativ este în primul rând corespondenţa cu o realitate existenţială. Telenovela nu reflectă în nici un fel un univers existent, este un fals prin excelenţă şi nu o imitaţie a unei dimensiuni a realului, aşa cum se întâmplă în cazul creaţiei artistice. Fie că reprezentarea propusă de o operă de artă este una a unui plan vizibil, contemplabil, accesibil simţurilor, fie că surprinde fascicole dintr-un univers interior în mişcare, pâlpâiri ale unei conştiinţe autoreflexive sau aflate într-o anumită relaţie cu lumea, aceasta imită ceva… transpune într-un cod de limbaj o falie, un fragment de viaţă. Tocmai mimetismul este cel care nu funcţionează în formele de creaţie care nu se ridică la înălţimea artei. Viaţa, realul sunt domenii cu mult mai complexe pe care aceste reprezentări nu reuşesc sa le imite, să le surprindă, să le sugereze.

Mimesisul artistic presupune o reflectare a unei substanţe existenţiale autentice, o oglindire a existentului şi nu a unei scheme de limbaj, a unei convenţii; acesta este şi trebuie să fie o reiterare a unor experienţe şi trăiri din plan ontic şi nu o imitaţie a unei imitaţii cum se întâmplă în cazul mai sus pomenitei telenovele.

9. Expresivitate, originalitate, empatie:

Psihologii şi esteticienii au cercetat expresivitatea căutând să evidenţieze în ce măsură aceasta este o calitate a intensităţii şi reprezintă tocmai acea aptitudine fundamentală care îl distinge pe artist de omul obişnuit. Expresivitatea este un termen care poate fi situat pe trei coordonate semantice:

  1. capacitate de a avea expresie
  2. abilitate obiectivă (capacitatea unui obiect de a determina o reacţie afectiv-intelectuală)
  3. calitate vocaţional creativă

Capacitatea de expresie sau talentul expresiv reprezintă expresivitatea în cel de-al treilea sens. Aptitudinea, specific artistică desemnată prin acest termen presupune satisfacerea a cel puţin trei criterii [Lev][i]:

  1. acordul mai multor evaluatori asupra semnificaţiilor implicate în comportamentul expresiv
  2. proporţia identificărilor şi evaluărilor

3. calificarea disponibilităţii expresiv-comunicative în termeni de atitudini şi valori

Cercetarea talentului expresiv a căutat să elucideze care sunt calităţile care califică înzestrarea pentru comunicare expresivă superioară. Categoriile de sens emoţional sunt statice şi (sau) dinamice, primare şi (sau) complexe, spontane şi (sau) deliberate şi sunt inegal disponibile pentru expresivitate. Calităţile exprimatorilor desemnează comunicarea sensurilor emoţionale în funcţie de criteriile: vârstă, gen, apartenenţă culturală, raport normal-patologic şi talent expresiv. În evaluarea aptitudinilor expresive sunt relevante trei procedee:

  1. identificarea patternului de expresie
  2. estimarea expresiilor
  3. evaluarea expresivităţii.

Valenţele aptitudinale ale expresivităţii sunt adeseori corelate cu alte trăsături de personalitate: introversie, inteligenţă, sensibilitate, rafinament estetic etc. Gheorghe Neacşu consideră că, „trăirea afectivă a artistului este virtual expresivă. Modelul acţionist al generării şi funcţionării emotivităţii a fost socotit analog cu cel al cogniţiei: un raport (de cunoaştere) subiect-obiect, obiectul exercită anumite influenţe, subiectul le receptează / prelucrează, iar rezultatul este o imagine subiectivă a obiectului-stimul” [Nea][ii]. Aptitudinea expresivă a artistului este o componentă de definiţie a personalităţii artistice care, împreună cu intuiţia, trăirea emoţională, sensibilitatea şi imaginaţia determină spectrul potenţialităţii creative.

Calităţile expresive care sunt în mod uzual considerate ca fiind de natură estetică se divid în trei mari categorii. Prima categorie (A) vizează configuraţia expresiei şi atributele sale intrinseci la rândul său poate fi împărţită în alte trei:

  1. calităţi descriptive: emergente (frumuseţe, eleganţă, graţie)
  2. calităţi formale: regularitate, ritm, echilibru
  3. calităţi semantice: demnitate, măreţie, splendoare

Calităţile descriptive sunt de regulă cele care ţin de insolitul expresiei şi de puterea sa de fascinaţie, cele formale ţin de cadenţele limbajului modelat artistic, iar cele semantice au o componentă morală şi filosofică şi descriu spectrul paradigmatic al expresiei.

A doua categorie (B) vizează fondul de sugestii pe care îl transportă expresia, iar calităţile sunt evocative sau afective: putem găsi o formulă expresivă ca fiind tulburătoare, iritantă, dezgustătoare etc. Această categorie de calităţi percepe un grad de subiectivism pronunţat deoarece persoane diferite se pot raporta la aceeaşi expresie prin filtre evaluative distincte astfel încât o formulă expresivă poate fi tulburătoare pentru cineva şi suprasaturată de emoţie (jenantă) pentru altcineva.

A treia categorie de calităţi ale expresiei (C) se circumscrie în cel mai mare grad emoţionalului: resursele expresive sunt evaluate din perspectiva capacităţii lor de a induce emoţii. Spre deosebire de reacţiile afective pe care le suscită calităţile expresive din categoria B al căror grad de ambiguitate poate conduce la niveluri diferite ale receptării emoţionale şi la atitudini sufleteşti diferite, calităţile expresive din categoria C direcţionează receptarea spre un anume tip de emoţie, inconfundabil şi indubitabil. Spre exemplu tristeţea pe care o muzică o exprimă în mod direct şi i-o imprimă receptorului indiferent de starea de spirit în care se află, de gusturile sale personale sau de punctul său de vedere subiectiv asupra surselor de tristeţe. Această din urmă categorie de calităţi expresive defineşte în modul cel mai exact lungimea de undă a unei emoţii, nepermiţând receptorului să relativizeze prea mult sau să intercepteze, interpreteze şi resimtă după propria-i vrere conţinutul emoţional al expresiei.

Expresivitatea, aşa cum apare descrisă de către Spence şi Helmreich [Spe][iii], constă în acele trăsături psihice care sunt în cel mai mare grad asociate cu preocuparea afectivă pentru relaţiile dintre sine şi ceilalţi şi o propensiune a indivizilor spre a fi sensibili la comunicarea interpersonală. Spence şi Helmreich au sugerat că indivizii posedă grade diferite de trăsături cu potenţial expresiv. Deoarece expresivitatea este asociată cu o orientare mai afectivă şi o mai mare sensibilitate interpersonală este plauzibil ca indivizii mai expresivi să aibă mai mult succes în identificarea cu acurateţe a stării emoţionale a celorlalţi decât indivizii mai puţin expresivi. De aceea expresivitatea poate fi asociată în mod cert cu abilităţile empatice ale unei persoane. În urma unor cercetări care implică iniţierea consilierilor psihologici, Carlozzi şi Hurlburt [Car][iv] au raportat rezultate care susţin ipoteza acestei corespondenţe dinte empatie şi expresivitate.

În cercetarea ştiinţifică a creativităţii şi artei în genere o operă de artă este considerată valoroasă dacă conţine un mesaj cu un grad sporit de complexitate şi ambiguitate care poate fi decriptat doar printr-un oarecare efort perceptiv şi intelectual. Expresivitatea unei formule a imaginaţiei conduce spre noi propensiuni în imaginar, iar empatia acţionează ca un liant între o secvenţă imaginară şi alta în cadrul actului creator, între receptor şi operă, între creator şi posibilii săi interlocutori. Imaginaţia este cea care vine să completeze vacuităţile şi zonele obscure ale limbajului, imaginaţia relevă sensuri implicite ale codului particular al unei opere, imaginaţia amplifică fenomenul empatic şi deschide orizonturile comunicării: „Stilul reprezintă persoana. Arta limbajului implică o tensiune între categoriile gramaticale rigide şi particularităţile fiecărui individ şi mai ales cele ale marilor creatori. Limbajul cotidian este astfel: echivoc şi plurivoc.” [Sab][v] Creatorul comunică, prin intermediul expresivităţii limbajului artistic, sensuri şi stări care scapă formulelor standardizate de comunicare, relevă înţelesuri absconse, dezvăluie dimensiuni psihice inexplorabile cu mijloacele conştiinţei raţionale, armonizează şi completează dimensiunile gândirii, dezgroapă trăiri şi fantasme arhetipale, comunică – în ultimă instanţă – incomunicabilul.

Noţiunea de dogmatism, aşa cum a fost formulată de Rokeach [Rok][vi] reprezintă gradul de deschidere sau închistare cognitivă al unei persoane faţă de receptarea, înţelegerea şi evaluarea unor informaţii stimulatoare. Rokeach sugerează că persoanele cu un grad mare de dogmatism dovedesc un mod rigid de gândire şi o tendinţă de a distorsiona mesajele şi sensurile, o perspectivă autoritară şi o atitudine intolerantă faţă de cei care nu le împărtăşesc viziunile şi convingerile. De aceea s-a presupus ca persoanele dogmatice sunt mai puţin capabile să detecteze cu acurateţe şi să descrie sentimentele celorlalţi decât persoanele mai puţin dogmatice şi prin urmare dogmatismul reprezintă un inhibitor al empatiei.

Aşadar ce fel de empatie este aceea pe care receptorul sau chiar „făuritorul” unei creaţii o încearcă atunci când operează cu o serie de clişee expresive, altfel spus, atunci când un grad de expresivitate a cărui originalitate este minimală declanşează reacţii empatice? Poate fi ea considerată empatie dacă este indusă de o reprezentare cu un pregnant caracter dogmatic? Sau s-ar cuveni mai degrabă să o considerăm un simulacru de empatie care rezidă într-o stimulare senzorială şi emoţională care provine dintr-un act reactiv reflex la modele de reprezentare deja cunoscute, care definesc spectrul unor prejudecăţi de gust, înţelegere, percutanţă şi care induc forme de rezonanţă automată? Poate fi oare empatia asimilată unor astfel de acte sensibile declanşate de varii prejudecăţi? Sau acesta este doar o aparenţă, un trucaj al empatiei autentice?

Răspunsul se înscrie în perimetrul celor afirmate mai sus referitor la rezultatele cercetărilor. O reacţie de rezonanţă reflexă la o reprezentare întrucâtva stereotipizată nu poate fi considerată o formă de empatie autentică… ci mai degrabă un act mecanic de reacţie la un tip de stimul deja cunoscut şi experimentat. Aşadar, în cadrul contagiunii cu kitsch-ul nu avem de-a face nici măcar cu o formă de empatie anestetică ci mai degrabă cu o trăire indusă pe principiul unor reflexe pavloviene.


[i] [Lev] Levitt E., The relationship between abilities to express emotional menaing vocally and facially, in Davitz J. (red.), The communication of emotional meaning, New York, McGraw-Hill, 1964, pg. 87-100
[ii] [Nea] Neacşu, Gh., Transpunere şi expresivitate scenică, Editura Academiei Române, Bucureşti 1971, pg. 125
[iii] [Spe] 
1. Spence, J. T., Helmreich, R. & Stapp, J. (1975). Ratings of self and peers on sex role attributes and their relation of self-esteem and conceptions of masculinity and femininity. Journal of Personality and Social Psychology, 32, 29-39. 
2. Spence, J. T. & Helmreich, R. (1978). Masculinity and femininity: Their psihologic dimensions, correlates, and antecedents. Austin: University of Texas Press. 
3. Spence, J. T. 8c Helmreich, R. (1981). Androginity vs. gender schema: A comment on Bem's gender schema theory. Psihologic Review, 88, 365-368. 
[iv] [Car] Carlozzi, A. F., & Hurlburt, J. D. (1982) - Empathy, expressiveness, and instrumentality. Humanist Educator, 20, 154-160. 
[v] [Sab] Sabato, Ernesto, Între Scris şi Sânge – conversaţii cu Carlos Catania, Editura Universal Dalsi, 1995
[vi] [Rok] Rokeach, M., The open and closed mind. New York: Basic Books, 1960.

29
Dec
09

partida

O să jucăm o partidă

Tu o să deschizi cu calul

Eu o să deschid cu nebunul

N-o să trişez nici dacă tu vei trişa

O să-mi duc pană la capăt partida de şah

În timp ce tu o să faci cărţile de poker

Din punctul meu de vedere suntem egali

Şi tocmai de aceea o să te las pe tine să învingi

În jocul nostru n-au ce cauta victima şi călăul

Am ramas ultimii care ne mai spălăm pe mâini

După ce ducem gunoiul

Am rămas ultimii muritori printe coloşi de piatra idestructibili

Şi plutim suav ca două luntrii

Împinse de-o speranţă cinică pe apa Sâmbetei

Voi aprinde laterne în cinstea ta

Tu vei da şpagă să cânte în tot oraşul sirenele

Ne vom iubi demn şi lucid, fără istericale fără refugii

O să-mi spui bineînţeles că te doare

Aşa cum doare trecerea primăverii

O să-mi arăţi cicatricele gloanţelor oarbe

Care ţi-au lăsat goluri în inimă

Iar eu am să mă prefac că le văd

După cum precizam o să-ţi las moştenire

Sufletul meu tuns chilug

Nu e cazul să te simţi vinovat

Nici macar pentru că încerci să trişezi

La o partidă de şah

În care tu deschizi cu regele

Eu, ca de-obicei cu nebunul

Şi întotdeuna iese remiză.

29
Dec
09

CERŞETORUL

„Se uită la ceas. Era ora 10 şi totuşi exagerat de cald pentru o dimineaţă de septembrie. Mai avea ceva timp de hoinărit prin oraş iar acest lucru îi dădea un sentiment de mulţumire. Era veselă. Fără vreun motiv anume. Se opri în dreptul unei vitrine şi se zgâi înăuntru, era a unui magazin unde se vindeau doar produse în dolari şi cum ea, ca româncă, nu avea dreptul să aibă valută, se rezuma de fiecare dată să privească la explozia de culori, haine scumpe şi dulciuri de care nu avusese niciodată, pentru că în prăvăliile şi alimentarele comuniste nu existau decât haine de-o urâţenie deprimantă, din materiale şi culori bolnăvicioase şi, pe post de dulciuri, nişte dropsuri tari cu un gust indefinit, în care îţi spărgeai dinţii. Şi, ca de fiecare dată când se oprea în dreptul vitrinei unui astfel de magazin, îşi făcu autocritica pentru cei zece dolari aruncaţi aiurea pe-o brăţară de sticlă care îi luase ochii în primul moment şi pe care avea s-o arunce câteva zile mai târziu în fundul unui sertar de ciudă că s-a pripit cumpărând-o şi nu şi-a luat altceva, spre exemplu o portocală sau o banană sau o ciocolată nemţească, ceva de care să se bucure în mod concret…

După ce îşi făcu dojenile de rigoare se hotărî să-şi ia rămas bun de la vitrină şi să se îndrepte spre parc, când, un cerşetor o opri din drum cu rugămintea înduioşătoare: „copilă, fie-ţi milă!”. Se scotoci prin buzunare şi prin amintirile ei despre poveşti cu cerşetori, cu sfinţi şi îngeri travestiţi dar mai ales cu blesteme faţă de cei care nu au îndeajuns de multă milă. Nu mai avea decât 10 lei, doi pentru metrou, restul pentru revista ei preferată. Ar fi putut să renunţe, dar glasul cerşetorului o înduioşase. Se uită atent la figura lui: avea ochii umezi, de animal sălbatic, buzele subţiri şi scorojite, obrajii supţi şi cadaverici. Tremura tot şi părea foarte bolnav. Îl fixă câtva timp conştientă că în cele din urmă va trebui să-i lase câţiva bănuţi, măcar pentru impieteatea de a-l studia ca pe un exponat de muzeu. Îşi vârî pentru a doua oară mâna în buzunar şi din nou ezită. Dacă avea să se întâmple ceva pe drum? Dar ce ar fi putut interveni? Un nou cerşetor? Avantajul celui dintâi. Bărbatul avea o pânză neagră legată în jurul gâtului, amănunt care îl făcea şi mai straniu decât îi păruse la prima vedere. Purta papuci de carton, ca morţii. I se făcu dintr-odată frică. Îi lepădă în mână două monede şi o rupse la fugă. Ajunse gâfâind în dreptul unei biserici, când, un glas adânc, aproape fără voce, o imploră: „fie-ţi milă, copilă!”. Nu îndrăznea să îşi ridice ochii, recunoscuse glasul. „Întoarce-te, sunt aici, jos, pe scări”, o ghidă acesta. Fata se răsuci din călcâie, ca hipnotizată. Era exact acelaşi chip, aceeaşi pânză neagră, aceleaşi trăsături, acelaşi ten livid. Omul sau ce-o fi fost el stătea jos. Picioarele-i erau subţiri şi neputincioase şi le ţinea încrucişate. Dar oare avea într-adevăr picioare? Cum de ajunsese înaintea ei la biserică? Doar ea fugise tot timpul. Îi strecură cerşetorului în mână o monedă şi scoase printre buze o şoaptă ca un scâncet: „Lasă-mă! Te rog, lasă-mă… Ce vrei de la mine?”. Cerşetorul începu să râdă în hohote, din ce în ce mai puternic cu cât se îndepărta mai mult… Râsul său îi răsuna în urechi ca o cascadă de lovituri de ciocan şi continuă s-o sâcâie şi când ajunse la şcoală şi mult după aceea în timpul orelor. Simţea că tot pământul se zguduie de râsul cerşetorului. Nu-şi mai putea lua gândul de la chipul lui. Închidea ochii şi acesta i se lipea de retină, ca o nălucă. Îşi aminti că îl mai văzuse odată, cu două zile înainte, la un bâlci, făcând pe scamatorul şi altcândva, mai demult, într-un grup de muzicanţi ambulanţi sau poate că nu cântau chiar în grup, dar era cu siguranţă unul dintre ei. Şi-l amintea odată, demult, încercând să-i vândă o cutie de chibrituri şi altădată şi mai demult, din ce în ce mai demult, atât de demult încât nu-şi mai putea da seama dacă apăruse chiar în viaţa ei sau i se arătase doar în vise ori dacă nu cumva citise doar despre el sau poate chiar el îi citise. Orele de şcoală trecură mai repede decât de obicei şi faptul că treceau o neliniştea, iar când îşi făcu ghiozdanul să plece acasă fu de-a dreptul cuprinsă de panică. Îl rugă pe unul dintre colegi care o plăcea nemărturisit s-o conducă acasă, iar acesta se arătă bucuros şi surprins în acelaşi timp. Pentru o mai bună securitate se agăţă de braţul lui. În dreptul un chioşc de pâine zări cerşetorul. Avea în colţul buzelor un zâmbet bizar care îi dădea o înfăţişare de mască. „Fie-ţi milă, copilo!”. Cei doi trecură mai departe.

L-ai văzut? întrebă ea.

Pe cine?

Pe cerşetor.

Nu, n-am fost atent. Şi-apoi dacă aş sta să mă întorc după toţi cerşetorii…

Totuşi cum îţi explici că mi s-a adresat mie şi nu ţie sau nouă? mi se pare ciudat, insistă ea.

Colegul ei nu auzise să fi ieşit vreun sunet din gura cerşetorului. Mai merseră câteva străzi şi fata tresări ca lovită de un trăznet.

– Ce s-a întâmplat? se minună el.

– S-ar putea să îţi par pisăloagă, dar mi s-a părut că l-am văzut iar.

– Pe cine?

– Pe cerşetor. Uite, în colţul străzii. Ba nu… a dispărut…

– Hai să schimbăm subiectul propuse el, vădit intimidat de obsesia ei.

– Uite-l! exclamă ea, scoţând o şoaptă ca un ţipăt.

– Da, e un cerşetor, spuse el impasibil.

– E acelaşi!

– Ai o sensibilitate bolnăvicoasă. Dacă te linişteşte, îi dau fiecărui cerşetor pe care îl vezi doi bani şi gata!

Îl mai văzu o dată în metrou şi încă o dată la piaţă, când îi atrase şi companionului ei atenţia. Fata tremura, iar el încercă s-o calmeze:

La urma urmei toţi cerşetorii seamănă între ei ca două picături de apă.

Ajunseră în faţa porţii. Îşi luară rămas bun sărutându-se şi dintr-odată ea se simţi ciudat, ca şi cum prin acel sărut ar fi contactat o boală incurabilă. Nu, nu putea fi vorba de iubire. Pentru că atunci când iubeşti simţi că aparţii trup şi suflet altcuiva, la care te gândeşti în permanenţă. Îi vezi chipul pretutindeni: în tramvaie, pe străzi, în somn… Ceea ce însemna, în mod logic că ea îl iubea mai mult pe cerşetor decât pe tânărul care îi dezmierda grumazul. Izbucni în râs… Şi auzi răsărind de undeva din interior, ca un ecou, râsul celălalt, straniu şi sacadat, râsul acela nebun şi adânc al cerşetorului.

Mâncă puţin şi aţipi. Se trezi agitată, gesticulând. Avea capul greu. Camera se învârtea cu ea şi o înfăşura ca un năvod. Adormi la loc. Mergea printr-un tunel, urca nişte scări prin semi-întuneric. O mână scheletică o ţinea purtând-o prin acel loc spre o destinaţie. Mai urcară câteva trepte apoi simţi cum palma aceea scheletică se desprinde dintr-a ei şi se pomeni într-o sală imensă şi goală. Părea că se află în interiorul unui cub cu pereţi albi, semi-opaci, care iradiau lumina de undeva din afară. Într-un colţ al ei se afla prietenul său, cu picioarele încrucişate şi cu faţa în mâini. Se apropie de el şi încercă să-i desprindă mâinile de pe faţă, să-l consoleze pentru că părea că suferă. Rămase înmărmurită de groază. Cel care crezuse că e prietenul ei nu avea faţă, ci doar o piele mată întinsă peste craniu.

Se trezi ţipând. Auzi din stradă vocea aceea atât de cunoscută, tânguindu-se: „copilă, fie-ţi milă!”. Se duse glonţ la sertarul în care ţinea brăţara, o scoase de-acolo, deschise fereastra şi i-o azvârli cerşetorului care stătea în faţa casei. Acesta zâmbi satisfăcut, îi făcu un semn de rămas bun şi plecă fluierând pe alee…”

29
Dec
09

solstiţiu de iarnă

Prezenţa cuiva e doar ecoul felului în care îi receptăm absenţa.

***

Cum se poate împăca o conştiinţă umană cu ideea răului necesar??? A ajunge să fii tolerant cu toate cruzimile lumii în numele unei alte orânduiri existenţiale atribuite unui plan superior înseamnă a pune o intuiţie sau o reprezentare a unui univers paralel sau transcendent mai presus de viaţa pe care o cunoaştem…iar acest fapt presupune abandonul încercării de a găsi calea binelui în lume şi de-a acţiona în spiritul minimizării suferinţei sau violenţei… Împăcarea cu “răul” presupune acceptarea bolilor, nedreptăţilor, cruzimilor de tot felul ca dat al unei vointe divine… care ne dă lecţii chinuindu-ne. Dar ce fel de Dumnezeu e acela care nu ne poate mântui sau educa decât prin durere??? Cum poate fi relativizat răul produs de Hitler evreilor? Răul pe care îl fac criminalii şi violatorii?

Revolta şi neînpăcarea sunt în aceste condiţii cu mult mai “umaniste” mai “pacifiste” şi mai morale decât acceptarea ticăloşiei şi asimilarea ei unui sistem de valori. Căci ce altceva fac adepţii diverselor credinţe mistice decât să-şi antreneze conştiinţa pentru toleranţa faţă de manifestările răului, invocând voinţa un zeu în substratul tuturor nenorocirilor omeneşti posibile?

***

Răscruci care se bifurcă în sute de drumuri din care se formează alte răscruci…

Alegeri primejdioase, alegeri grave, sfâşietoare sau paşnice, alegeri senine, fascinante, îmbietoare sau reversibile.

Imposibilitatea de a alege.

Poate că există doar un singur drum pe care merg dintotdeauna cu pas grăbit sau târâş, stând dreaptă uneori şi călcând apăsat sau şovăitoare, împiedicată, speriată, lovindu-mă de bolovani, zdrelindu-mi carnea în mărăcini şi buruieni.

Un singur drum pe care mă întâlnesc cu alţi pelerini ale căror chipuri le cunosc demult, le voi mai revedea…

Unii merg în aceeaşi direcţie cu mine, alţii în sens opus.

Oricum ne vom mai întâlni pentru că ne aflăm mereu pe buza unui cerc perfect.

Nu pot şi nu încerc să explic.




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers