29
Dec
09

Caietul cu uitate


Odată, când s-a întâmplat să dorm după-amiaza, am visat din nou un caiet cu manuscrise despre existenţa căruia ştiu doar în somn şi după care scormon prin zeci de sertare de fiecare dată când îl caut, adormită fiind. Ştiu că acesta e caietul cu uitate, în care sunt trecute toate ideile şi versurile şi poveştile pe care le-am conceput vreodată şi n-am mai apucat să le mai scriu pentru că între timp le-am uitat… De fiecare dată, în astfel de vise, caut în caiet după ceva, nu îmi e tocmai limpede ce, iar după ce îl găsesc cu chiu cu vai îl deschid la o pagină anume de unde îmi procur câte o idee sau câte o frază cu care uneori mi se întâmplă să mă şi trezesc în minte şi s-o pot reproduce… De data aceasta am visat o poveste întreagă, dar nu în imagini, ca în acele peripeţii onirice de care îţi aminteşti la deşteptare ca de un film, ci în cuvinte, am visat-o scrisă, rând cu rând, de mâna mea în caietul cu uitate… Povestirea, atâta cât o pot reproduce, suna cam aşa:

„Undeva într-un ţinut străvechi (pe care îl putem asocia cu Italia) trăia o prinţesă, fiică de rege şi regină care ar fi trebuit să se mărite… Părinţii ei, blânzi şi îngăduitori din fire, o lăsară să se hotărască singură asupra alesului, dar fiica, din cale afară de capricioasă puse pe fugă mulţi peţitori: bărbaţi dintre cei mai instruiţi, nobili, cărturari, poeţi, matematicieni şi vizionari, tineri şi maturi, frumoşi sau nu… Părinţii erau aproape exasperaţi deoarece prin curtea palatului mişunau mereu alţi şi alţi pretendenţi, iar timpul trecea, fata lor se ofilea şi de inimă nu i se lipea nici unul… Nu le erau foarte limpezi criteriile după care ea îi respingea, dar bănuiau câte ceva. În schimb găseau cu totul misterios faptul că în urma întrevederilor cu ea, după o discuţie între patru ochi în care le dădea verdictul, în loc să fie dezolaţi şi obidiţi, peţitorii răsuflau parcă uşuraţi… Ce le spunea? Ce dezvăluiri le făcea? Fapt e că într-o bună zi părinţii îi cerură să le dea o explicaţie, iar prinţesa le spuse cu seninătate că nu se potrivea cu nici unul, erau toţi nişte tăntălăi caraghioşi şi adăugă, pe un ton ceva mai grav, că nu îşi dorea altceva de la viaţă decât un om care să-i semene leit… Părinţii se speriară la auzul unei asemenea declaraţii, pentru că fiica lor era din cale afară de originală: era aproape imposibil să existe cineva care să-i împărtăşească vederile şi convingerile. Era şi foarte talentată altminteri: dansa, picta, compunea versuri şi improviza la clavecin. Dar cel mai tare se temură de ceea ce citiră printre rânduri în mărturisirea copilei, de faptul că se referea mai ales la acea particularitate a ei pe care toţi cei ce o cunoşteau o treceau sub tăcere. Copila nu se închina la zei şi nu credea în miracole sau în viaţa de apoi… Deşi părinţii se rugaseră ani şi ani ca zeii şi nemuritorii protectori să le vindece copila de păcatul necredinţei, aceasta rămăsese neînduplecată în încăpăţânarea ei. Trecură încă doi ani fără ca prinţesa să îşi aleagă mirele, iar bieţii părinţi ajunseră să se împace cu gândul că totul era pierdut şi că nu vor mai avea nepoţi care să ducă în lume faima numelui lor… Însă exact atunci se întâmplă să nimerească în ţinuturile lor un pelerin, un străin venit de pe meleaguri îndepărtate, care se trăgea dintr-un alt neam, însă foarte erudit, cunoscător a mai multor limbi, printre care şi două dispărute… Prinţesa îl zări din caleaşcă, pe când se plimba prin cetate şi simţi dintr-un foc o chemare ca un dor adânc şi le ceru părinţilor, de cum ajunse acasă, să îl invite pe străin la masă… Pelerinul era ca nimeni altul de manierat şi de rezervat, plin de solicitudine, avea un glas cald şi melodios şi o delicateţe aparte care i se citea pe chip şi în gesturi, era un nobil adevărat şi îi semăna întru totul, ca un geamăn: şi el compunea versuri, desena, improviza la clavecin… Dar prinţesa îşi impuse să-şi domolească bătăile inimii şi să îl trateze cu prudenţă până în momentul fatidic când avea să se retragă cu el în grădină şi să-i pună întrebările cheie… Nu fu deloc surpinsă atunci când frumosul străin îi spuse că, deşi nu îşi dorea s-o dezamăgească, trebuia să-i facă o mărturisire care i-ar fi putut compromite imaginea în ochii ei, făcându-l să-i cadă în dizgraţie: nu se închina la zei pentru că nu credea în existenţa lor, după cum nu credea nici în nemurirea sufletului… Prinţesa exultă în sinea ei şi îl invită şi-a doua zi şi-a treia zi la palat… Părinţii erau din cale afară de fericiţi că în sfârşit fetei lor îi venise sorocul şi îl copleşiră pe străin cu daruri şi cu recunoştinţa lor… Acesta se arătă măgulit şi fericit de şansa de-a se însura cu prinţesa, dar le ceru să îi respecte dorinţa de-a nu avea loc într-un templu ceremonia de nuntă. Se învoiră toţi bucuroşi însă, când febra pregătirilor pentru cununie era în toi, prinţesa se îmbolnăvi şi căzu la pat… Nici un vraci din ţinut nu reuşi să-i vină de hac maladiei a cărei sorginte le era necunoscută. Alesul ei îşi petrecu zile şi nopţi la căpătâiul bolnavei, punându-i comprese pe tâmplele încinse de febră şi vărsând lacrimi amare. Prinţesa îl sorbea din ochi într-un fel anume, ca şi cum ar fi vrut să-i spună ceva, dar nu îndrăznea… „Cere-mi orice şi voi face pentru tine, îi zise mirele, vreau să îţi dovedesc dragostea mea”. Atunci prinţesa îi mărturisi printre lacrimi că de când cunoscuse dragostea îşi încălcase necredinţa şi îi implorase pe zei să o ierte pentru nesăbuinţa şi orgoliul ei din primii ani ai vieţii şi să salveze din ghearele morţii măcar sufletul iubitului ei, îi spuse că nu putea îndura gândul că el nu va mai fi, că lumina ochilor lui albaştri se va stinge pentru totdeauna, că toată puritatea şi blândeţea lui se vor prăpădi odată cu trupul acela mlădios şi dulce, că nu va mai rămâne nimic din el sau, şi mai groaznic, că va fi torturat în infern… Ea era dispusă să putrezească în iad dacă ştia că în felul acesta ar putea răscumpăra viaţa făpturii lui care îi era atât de dragă… „Fabulezi, iubito, îi spuse el după ce o ascultă până la capăt, e din cauza febrei!”. Prinţesa îl privea cu disperare: el n-o credea şi nici nu o înţelegea. Îi prinse mâinile într-ale ei cu fărâma de putere pe care o mai avea şi îi spuse: ”mi-ai zis că eşti dispus să faci orice pentru mine!”, „da, sigur”, „atunci închină-te la zei!”, „aşa ceva nu se poate, e un non sens, nu există zei, dragostea mea, după cum nu există nici viaţă de apoi!”, „trebuie să existe, bâigui ea, ca să fim acolo împreună…”. Alesul o ţintui cu compasiune şi îi aminti că motivul pentru care nici unul dintre ei nu-şi găsise perechea până atunci era legat tocmai de faptul că nu le împărtăşea nimeni necredinţa, îi aminti că se îndrăgostiseră pentru că semănau leit şi îi mărturisi că, dacă n-ar fi pus pe seama bolii slăbiciunea de caracter de care ea dădea atunci dovadă, s-ar fi simţit de-a dreptul trădat şi dezamăgit. „Bine dar tu nu simţi că trebuie să existe ceva dincolo de moarte, iubirea pe care mi-o porţi nu te face să crezi? Poate că e o nebunie, dar cum putem iubi fără gustul eternităţii, fără speranţa aceasta nebunească în nemurirea sufletului? Cum ne putem împăca vreodată cu moartea celor pe care îi iubim? Tu, te poţi împăca, dragostea mea, cu ideea că nu voi mai fi, că dacă boala mă va răpune, te voi lăsa singur, că spiritul meu nu te va mai însoţi?”…

Finalul poveştii n-am mai apucat să-l citesc din caietul cu uitate pentru că m-am trezit între timp, plângând…

Advertisements

0 Responses to “Caietul cu uitate”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: