29
Dec
09

CERŞETORUL

„Se uită la ceas. Era ora 10 şi totuşi exagerat de cald pentru o dimineaţă de septembrie. Mai avea ceva timp de hoinărit prin oraş iar acest lucru îi dădea un sentiment de mulţumire. Era veselă. Fără vreun motiv anume. Se opri în dreptul unei vitrine şi se zgâi înăuntru, era a unui magazin unde se vindeau doar produse în dolari şi cum ea, ca româncă, nu avea dreptul să aibă valută, se rezuma de fiecare dată să privească la explozia de culori, haine scumpe şi dulciuri de care nu avusese niciodată, pentru că în prăvăliile şi alimentarele comuniste nu existau decât haine de-o urâţenie deprimantă, din materiale şi culori bolnăvicioase şi, pe post de dulciuri, nişte dropsuri tari cu un gust indefinit, în care îţi spărgeai dinţii. Şi, ca de fiecare dată când se oprea în dreptul vitrinei unui astfel de magazin, îşi făcu autocritica pentru cei zece dolari aruncaţi aiurea pe-o brăţară de sticlă care îi luase ochii în primul moment şi pe care avea s-o arunce câteva zile mai târziu în fundul unui sertar de ciudă că s-a pripit cumpărând-o şi nu şi-a luat altceva, spre exemplu o portocală sau o banană sau o ciocolată nemţească, ceva de care să se bucure în mod concret…

După ce îşi făcu dojenile de rigoare se hotărî să-şi ia rămas bun de la vitrină şi să se îndrepte spre parc, când, un cerşetor o opri din drum cu rugămintea înduioşătoare: „copilă, fie-ţi milă!”. Se scotoci prin buzunare şi prin amintirile ei despre poveşti cu cerşetori, cu sfinţi şi îngeri travestiţi dar mai ales cu blesteme faţă de cei care nu au îndeajuns de multă milă. Nu mai avea decât 10 lei, doi pentru metrou, restul pentru revista ei preferată. Ar fi putut să renunţe, dar glasul cerşetorului o înduioşase. Se uită atent la figura lui: avea ochii umezi, de animal sălbatic, buzele subţiri şi scorojite, obrajii supţi şi cadaverici. Tremura tot şi părea foarte bolnav. Îl fixă câtva timp conştientă că în cele din urmă va trebui să-i lase câţiva bănuţi, măcar pentru impieteatea de a-l studia ca pe un exponat de muzeu. Îşi vârî pentru a doua oară mâna în buzunar şi din nou ezită. Dacă avea să se întâmple ceva pe drum? Dar ce ar fi putut interveni? Un nou cerşetor? Avantajul celui dintâi. Bărbatul avea o pânză neagră legată în jurul gâtului, amănunt care îl făcea şi mai straniu decât îi păruse la prima vedere. Purta papuci de carton, ca morţii. I se făcu dintr-odată frică. Îi lepădă în mână două monede şi o rupse la fugă. Ajunse gâfâind în dreptul unei biserici, când, un glas adânc, aproape fără voce, o imploră: „fie-ţi milă, copilă!”. Nu îndrăznea să îşi ridice ochii, recunoscuse glasul. „Întoarce-te, sunt aici, jos, pe scări”, o ghidă acesta. Fata se răsuci din călcâie, ca hipnotizată. Era exact acelaşi chip, aceeaşi pânză neagră, aceleaşi trăsături, acelaşi ten livid. Omul sau ce-o fi fost el stătea jos. Picioarele-i erau subţiri şi neputincioase şi le ţinea încrucişate. Dar oare avea într-adevăr picioare? Cum de ajunsese înaintea ei la biserică? Doar ea fugise tot timpul. Îi strecură cerşetorului în mână o monedă şi scoase printre buze o şoaptă ca un scâncet: „Lasă-mă! Te rog, lasă-mă… Ce vrei de la mine?”. Cerşetorul începu să râdă în hohote, din ce în ce mai puternic cu cât se îndepărta mai mult… Râsul său îi răsuna în urechi ca o cascadă de lovituri de ciocan şi continuă s-o sâcâie şi când ajunse la şcoală şi mult după aceea în timpul orelor. Simţea că tot pământul se zguduie de râsul cerşetorului. Nu-şi mai putea lua gândul de la chipul lui. Închidea ochii şi acesta i se lipea de retină, ca o nălucă. Îşi aminti că îl mai văzuse odată, cu două zile înainte, la un bâlci, făcând pe scamatorul şi altcândva, mai demult, într-un grup de muzicanţi ambulanţi sau poate că nu cântau chiar în grup, dar era cu siguranţă unul dintre ei. Şi-l amintea odată, demult, încercând să-i vândă o cutie de chibrituri şi altădată şi mai demult, din ce în ce mai demult, atât de demult încât nu-şi mai putea da seama dacă apăruse chiar în viaţa ei sau i se arătase doar în vise ori dacă nu cumva citise doar despre el sau poate chiar el îi citise. Orele de şcoală trecură mai repede decât de obicei şi faptul că treceau o neliniştea, iar când îşi făcu ghiozdanul să plece acasă fu de-a dreptul cuprinsă de panică. Îl rugă pe unul dintre colegi care o plăcea nemărturisit s-o conducă acasă, iar acesta se arătă bucuros şi surprins în acelaşi timp. Pentru o mai bună securitate se agăţă de braţul lui. În dreptul un chioşc de pâine zări cerşetorul. Avea în colţul buzelor un zâmbet bizar care îi dădea o înfăţişare de mască. „Fie-ţi milă, copilo!”. Cei doi trecură mai departe.

L-ai văzut? întrebă ea.

Pe cine?

Pe cerşetor.

Nu, n-am fost atent. Şi-apoi dacă aş sta să mă întorc după toţi cerşetorii…

Totuşi cum îţi explici că mi s-a adresat mie şi nu ţie sau nouă? mi se pare ciudat, insistă ea.

Colegul ei nu auzise să fi ieşit vreun sunet din gura cerşetorului. Mai merseră câteva străzi şi fata tresări ca lovită de un trăznet.

– Ce s-a întâmplat? se minună el.

– S-ar putea să îţi par pisăloagă, dar mi s-a părut că l-am văzut iar.

– Pe cine?

– Pe cerşetor. Uite, în colţul străzii. Ba nu… a dispărut…

– Hai să schimbăm subiectul propuse el, vădit intimidat de obsesia ei.

– Uite-l! exclamă ea, scoţând o şoaptă ca un ţipăt.

– Da, e un cerşetor, spuse el impasibil.

– E acelaşi!

– Ai o sensibilitate bolnăvicoasă. Dacă te linişteşte, îi dau fiecărui cerşetor pe care îl vezi doi bani şi gata!

Îl mai văzu o dată în metrou şi încă o dată la piaţă, când îi atrase şi companionului ei atenţia. Fata tremura, iar el încercă s-o calmeze:

La urma urmei toţi cerşetorii seamănă între ei ca două picături de apă.

Ajunseră în faţa porţii. Îşi luară rămas bun sărutându-se şi dintr-odată ea se simţi ciudat, ca şi cum prin acel sărut ar fi contactat o boală incurabilă. Nu, nu putea fi vorba de iubire. Pentru că atunci când iubeşti simţi că aparţii trup şi suflet altcuiva, la care te gândeşti în permanenţă. Îi vezi chipul pretutindeni: în tramvaie, pe străzi, în somn… Ceea ce însemna, în mod logic că ea îl iubea mai mult pe cerşetor decât pe tânărul care îi dezmierda grumazul. Izbucni în râs… Şi auzi răsărind de undeva din interior, ca un ecou, râsul celălalt, straniu şi sacadat, râsul acela nebun şi adânc al cerşetorului.

Mâncă puţin şi aţipi. Se trezi agitată, gesticulând. Avea capul greu. Camera se învârtea cu ea şi o înfăşura ca un năvod. Adormi la loc. Mergea printr-un tunel, urca nişte scări prin semi-întuneric. O mână scheletică o ţinea purtând-o prin acel loc spre o destinaţie. Mai urcară câteva trepte apoi simţi cum palma aceea scheletică se desprinde dintr-a ei şi se pomeni într-o sală imensă şi goală. Părea că se află în interiorul unui cub cu pereţi albi, semi-opaci, care iradiau lumina de undeva din afară. Într-un colţ al ei se afla prietenul său, cu picioarele încrucişate şi cu faţa în mâini. Se apropie de el şi încercă să-i desprindă mâinile de pe faţă, să-l consoleze pentru că părea că suferă. Rămase înmărmurită de groază. Cel care crezuse că e prietenul ei nu avea faţă, ci doar o piele mată întinsă peste craniu.

Se trezi ţipând. Auzi din stradă vocea aceea atât de cunoscută, tânguindu-se: „copilă, fie-ţi milă!”. Se duse glonţ la sertarul în care ţinea brăţara, o scoase de-acolo, deschise fereastra şi i-o azvârli cerşetorului care stătea în faţa casei. Acesta zâmbi satisfăcut, îi făcu un semn de rămas bun şi plecă fluierând pe alee…”

Advertisements

1 Response to “CERŞETORUL”


  1. 15/11/2010 at 8:23 pm

    Te citesc, să ştii. Şi amuţesc 🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: