29
Dec
09

Personajul de telenovelă şi lipsa lui de dileme sau îndoieli. Fixitatea sa interioară.


Personajul de telenovelă nu are dubii, nu prezintă simptome de inconsecvenţă, conştiinţa sa nu suferă transformări în timp, nimic nu îi clatină stricta determinare motivaţională, nimic nu îi afectează sentimentele, imaginea de sine. El este un corpus mobile care se mişcă previzibil pe un traseu accidentat, dar care rămâne neclintit şi neciobit dacă desemnează un pol al binelui şi care se sfărâmă în cazul în care e conceput ca o întruchipare a răului, însă în ambele cazuri, el este o maşină care acţionează uniform în virtutea unei invariabile orientări teleologice. Fie şi numai aceste atribute îl scot din sfera de expresie a unui construct ficţional care se vrea o copie a realităţii, o formă de mimesis. În viaţă, conştiinţele omeneşti sunt supuse transformării şi deformării, ele sunt alterate, influenţate de contagiunea cu mediul. Aşadar elementul lipsă din structura unei astfel de produs-creativ este în primul rând corespondenţa cu o realitate existenţială. Telenovela nu reflectă în nici un fel un univers existent, este un fals prin excelenţă şi nu o imitaţie a unei dimensiuni a realului, aşa cum se întâmplă în cazul creaţiei artistice. Fie că reprezentarea propusă de o operă de artă este una a unui plan vizibil, contemplabil, accesibil simţurilor, fie că surprinde fascicole dintr-un univers interior în mişcare, pâlpâiri ale unei conştiinţe autoreflexive sau aflate într-o anumită relaţie cu lumea, aceasta imită ceva… transpune într-un cod de limbaj o falie, un fragment de viaţă. Tocmai mimetismul este cel care nu funcţionează în formele de creaţie care nu se ridică la înălţimea artei. Viaţa, realul sunt domenii cu mult mai complexe pe care aceste reprezentări nu reuşesc sa le imite, să le surprindă, să le sugereze.

Mimesisul artistic presupune o reflectare a unei substanţe existenţiale autentice, o oglindire a existentului şi nu a unei scheme de limbaj, a unei convenţii; acesta este şi trebuie să fie o reiterare a unor experienţe şi trăiri din plan ontic şi nu o imitaţie a unei imitaţii cum se întâmplă în cazul mai sus pomenitei telenovele.

9. Expresivitate, originalitate, empatie:

Psihologii şi esteticienii au cercetat expresivitatea căutând să evidenţieze în ce măsură aceasta este o calitate a intensităţii şi reprezintă tocmai acea aptitudine fundamentală care îl distinge pe artist de omul obişnuit. Expresivitatea este un termen care poate fi situat pe trei coordonate semantice:

  1. capacitate de a avea expresie
  2. abilitate obiectivă (capacitatea unui obiect de a determina o reacţie afectiv-intelectuală)
  3. calitate vocaţional creativă

Capacitatea de expresie sau talentul expresiv reprezintă expresivitatea în cel de-al treilea sens. Aptitudinea, specific artistică desemnată prin acest termen presupune satisfacerea a cel puţin trei criterii [Lev][i]:

  1. acordul mai multor evaluatori asupra semnificaţiilor implicate în comportamentul expresiv
  2. proporţia identificărilor şi evaluărilor

3. calificarea disponibilităţii expresiv-comunicative în termeni de atitudini şi valori

Cercetarea talentului expresiv a căutat să elucideze care sunt calităţile care califică înzestrarea pentru comunicare expresivă superioară. Categoriile de sens emoţional sunt statice şi (sau) dinamice, primare şi (sau) complexe, spontane şi (sau) deliberate şi sunt inegal disponibile pentru expresivitate. Calităţile exprimatorilor desemnează comunicarea sensurilor emoţionale în funcţie de criteriile: vârstă, gen, apartenenţă culturală, raport normal-patologic şi talent expresiv. În evaluarea aptitudinilor expresive sunt relevante trei procedee:

  1. identificarea patternului de expresie
  2. estimarea expresiilor
  3. evaluarea expresivităţii.

Valenţele aptitudinale ale expresivităţii sunt adeseori corelate cu alte trăsături de personalitate: introversie, inteligenţă, sensibilitate, rafinament estetic etc. Gheorghe Neacşu consideră că, „trăirea afectivă a artistului este virtual expresivă. Modelul acţionist al generării şi funcţionării emotivităţii a fost socotit analog cu cel al cogniţiei: un raport (de cunoaştere) subiect-obiect, obiectul exercită anumite influenţe, subiectul le receptează / prelucrează, iar rezultatul este o imagine subiectivă a obiectului-stimul” [Nea][ii]. Aptitudinea expresivă a artistului este o componentă de definiţie a personalităţii artistice care, împreună cu intuiţia, trăirea emoţională, sensibilitatea şi imaginaţia determină spectrul potenţialităţii creative.

Calităţile expresive care sunt în mod uzual considerate ca fiind de natură estetică se divid în trei mari categorii. Prima categorie (A) vizează configuraţia expresiei şi atributele sale intrinseci la rândul său poate fi împărţită în alte trei:

  1. calităţi descriptive: emergente (frumuseţe, eleganţă, graţie)
  2. calităţi formale: regularitate, ritm, echilibru
  3. calităţi semantice: demnitate, măreţie, splendoare

Calităţile descriptive sunt de regulă cele care ţin de insolitul expresiei şi de puterea sa de fascinaţie, cele formale ţin de cadenţele limbajului modelat artistic, iar cele semantice au o componentă morală şi filosofică şi descriu spectrul paradigmatic al expresiei.

A doua categorie (B) vizează fondul de sugestii pe care îl transportă expresia, iar calităţile sunt evocative sau afective: putem găsi o formulă expresivă ca fiind tulburătoare, iritantă, dezgustătoare etc. Această categorie de calităţi percepe un grad de subiectivism pronunţat deoarece persoane diferite se pot raporta la aceeaşi expresie prin filtre evaluative distincte astfel încât o formulă expresivă poate fi tulburătoare pentru cineva şi suprasaturată de emoţie (jenantă) pentru altcineva.

A treia categorie de calităţi ale expresiei (C) se circumscrie în cel mai mare grad emoţionalului: resursele expresive sunt evaluate din perspectiva capacităţii lor de a induce emoţii. Spre deosebire de reacţiile afective pe care le suscită calităţile expresive din categoria B al căror grad de ambiguitate poate conduce la niveluri diferite ale receptării emoţionale şi la atitudini sufleteşti diferite, calităţile expresive din categoria C direcţionează receptarea spre un anume tip de emoţie, inconfundabil şi indubitabil. Spre exemplu tristeţea pe care o muzică o exprimă în mod direct şi i-o imprimă receptorului indiferent de starea de spirit în care se află, de gusturile sale personale sau de punctul său de vedere subiectiv asupra surselor de tristeţe. Această din urmă categorie de calităţi expresive defineşte în modul cel mai exact lungimea de undă a unei emoţii, nepermiţând receptorului să relativizeze prea mult sau să intercepteze, interpreteze şi resimtă după propria-i vrere conţinutul emoţional al expresiei.

Expresivitatea, aşa cum apare descrisă de către Spence şi Helmreich [Spe][iii], constă în acele trăsături psihice care sunt în cel mai mare grad asociate cu preocuparea afectivă pentru relaţiile dintre sine şi ceilalţi şi o propensiune a indivizilor spre a fi sensibili la comunicarea interpersonală. Spence şi Helmreich au sugerat că indivizii posedă grade diferite de trăsături cu potenţial expresiv. Deoarece expresivitatea este asociată cu o orientare mai afectivă şi o mai mare sensibilitate interpersonală este plauzibil ca indivizii mai expresivi să aibă mai mult succes în identificarea cu acurateţe a stării emoţionale a celorlalţi decât indivizii mai puţin expresivi. De aceea expresivitatea poate fi asociată în mod cert cu abilităţile empatice ale unei persoane. În urma unor cercetări care implică iniţierea consilierilor psihologici, Carlozzi şi Hurlburt [Car][iv] au raportat rezultate care susţin ipoteza acestei corespondenţe dinte empatie şi expresivitate.

În cercetarea ştiinţifică a creativităţii şi artei în genere o operă de artă este considerată valoroasă dacă conţine un mesaj cu un grad sporit de complexitate şi ambiguitate care poate fi decriptat doar printr-un oarecare efort perceptiv şi intelectual. Expresivitatea unei formule a imaginaţiei conduce spre noi propensiuni în imaginar, iar empatia acţionează ca un liant între o secvenţă imaginară şi alta în cadrul actului creator, între receptor şi operă, între creator şi posibilii săi interlocutori. Imaginaţia este cea care vine să completeze vacuităţile şi zonele obscure ale limbajului, imaginaţia relevă sensuri implicite ale codului particular al unei opere, imaginaţia amplifică fenomenul empatic şi deschide orizonturile comunicării: „Stilul reprezintă persoana. Arta limbajului implică o tensiune între categoriile gramaticale rigide şi particularităţile fiecărui individ şi mai ales cele ale marilor creatori. Limbajul cotidian este astfel: echivoc şi plurivoc.” [Sab][v] Creatorul comunică, prin intermediul expresivităţii limbajului artistic, sensuri şi stări care scapă formulelor standardizate de comunicare, relevă înţelesuri absconse, dezvăluie dimensiuni psihice inexplorabile cu mijloacele conştiinţei raţionale, armonizează şi completează dimensiunile gândirii, dezgroapă trăiri şi fantasme arhetipale, comunică – în ultimă instanţă – incomunicabilul.

Noţiunea de dogmatism, aşa cum a fost formulată de Rokeach [Rok][vi] reprezintă gradul de deschidere sau închistare cognitivă al unei persoane faţă de receptarea, înţelegerea şi evaluarea unor informaţii stimulatoare. Rokeach sugerează că persoanele cu un grad mare de dogmatism dovedesc un mod rigid de gândire şi o tendinţă de a distorsiona mesajele şi sensurile, o perspectivă autoritară şi o atitudine intolerantă faţă de cei care nu le împărtăşesc viziunile şi convingerile. De aceea s-a presupus ca persoanele dogmatice sunt mai puţin capabile să detecteze cu acurateţe şi să descrie sentimentele celorlalţi decât persoanele mai puţin dogmatice şi prin urmare dogmatismul reprezintă un inhibitor al empatiei.

Aşadar ce fel de empatie este aceea pe care receptorul sau chiar „făuritorul” unei creaţii o încearcă atunci când operează cu o serie de clişee expresive, altfel spus, atunci când un grad de expresivitate a cărui originalitate este minimală declanşează reacţii empatice? Poate fi ea considerată empatie dacă este indusă de o reprezentare cu un pregnant caracter dogmatic? Sau s-ar cuveni mai degrabă să o considerăm un simulacru de empatie care rezidă într-o stimulare senzorială şi emoţională care provine dintr-un act reactiv reflex la modele de reprezentare deja cunoscute, care definesc spectrul unor prejudecăţi de gust, înţelegere, percutanţă şi care induc forme de rezonanţă automată? Poate fi oare empatia asimilată unor astfel de acte sensibile declanşate de varii prejudecăţi? Sau acesta este doar o aparenţă, un trucaj al empatiei autentice?

Răspunsul se înscrie în perimetrul celor afirmate mai sus referitor la rezultatele cercetărilor. O reacţie de rezonanţă reflexă la o reprezentare întrucâtva stereotipizată nu poate fi considerată o formă de empatie autentică… ci mai degrabă un act mecanic de reacţie la un tip de stimul deja cunoscut şi experimentat. Aşadar, în cadrul contagiunii cu kitsch-ul nu avem de-a face nici măcar cu o formă de empatie anestetică ci mai degrabă cu o trăire indusă pe principiul unor reflexe pavloviene.


[i] [Lev] Levitt E., The relationship between abilities to express emotional menaing vocally and facially, in Davitz J. (red.), The communication of emotional meaning, New York, McGraw-Hill, 1964, pg. 87-100
[ii] [Nea] Neacşu, Gh., Transpunere şi expresivitate scenică, Editura Academiei Române, Bucureşti 1971, pg. 125
[iii] [Spe] 
1. Spence, J. T., Helmreich, R. & Stapp, J. (1975). Ratings of self and peers on sex role attributes and their relation of self-esteem and conceptions of masculinity and femininity. Journal of Personality and Social Psychology, 32, 29-39. 
2. Spence, J. T. & Helmreich, R. (1978). Masculinity and femininity: Their psihologic dimensions, correlates, and antecedents. Austin: University of Texas Press. 
3. Spence, J. T. 8c Helmreich, R. (1981). Androginity vs. gender schema: A comment on Bem's gender schema theory. Psihologic Review, 88, 365-368. 
[iv] [Car] Carlozzi, A. F., & Hurlburt, J. D. (1982) - Empathy, expressiveness, and instrumentality. Humanist Educator, 20, 154-160. 
[v] [Sab] Sabato, Ernesto, Între Scris şi Sânge – conversaţii cu Carlos Catania, Editura Universal Dalsi, 1995
[vi] [Rok] Rokeach, M., The open and closed mind. New York: Basic Books, 1960.

Advertisements

0 Responses to “Personajul de telenovelă şi lipsa lui de dileme sau îndoieli. Fixitatea sa interioară.”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: