29
Dec
09

Spital

Să fii bolnav, rănit sau accidentat e o nenorocire. Nu suferinţa trupeasca în sine creează spectrul nenorocirii, ci umilinţele, chinurile şi agresiunile la care eşti supus în spitale, neajutorat fiind. Boala te face vulnerabil, evident, dar felul în care eşti tratat în această situaţie e mai degrabă unul demn de aplicat infractorilor, deţinuţilor, vinovaţilor, decât unor victime, cum sunt cei care ajung la mâna şi la mila doctorilor. Să zicem că o femeie gravidă nu e neapărat o victimă, dar se află într-o situaţie fizică delicată, are nevoie măcar de un scaun ca să aştepte ore în şir la uşa unui medic. Desigur există o distincţie de-a dreptul antinomică între condiţiile care ţi se oferă în clinicile particulare, unde plăteşti bine direct din buzunar şi cele de stat unde eşti tratat, tot pe banii proprii – căci din salariu îţi suporţi doar asigurările medicale – dar în care, chipurile, ţi se oferă “tratament gratuit”. Per total o vizita medicală din aceasta “gratuită” costă mai scump decât una cu plată, pentru că ciubucul pe care eşti constrâns să îl laşi în buzunarele tuturor asistentelor şi medicilor de care depinzi, ca să îşi dea interesul cu tine şi sa nu te marginalizeze sau să te expedieze acasă cu un diagnostic greşit, se ridică la o sumă considerabil mai mare decât cea pe care o laşi la recepţie, într-o clinică privată. Problema, însă, e că în aceste locuri minunate, unde eşti tratat cu toată consideraţia şi bunăvoinţa pe care le poţi cumpăra, nu există niciodată toată aparatura necesară unor investigaţii complete şi, după ce îţi goleşti buzunarele, mulţumit că ai avut parte de un limbaj civilizat încă de la intrare, de o aşteptare într-un hol elegant pe o canapea confortabilă, de binecuvântarea unei toalete curate şi nu în ultimul rând de privilegiul unei consultaţii decente, minuţioase, ţi se spune că va trebui să să mergi totuşi la un spital de stat să mai faci unele analize şi în acel moment se declanşează angoasa, căci ştii ce va urma. Încerci să negociezi, să mai scoţi nişte bani, ca să te asiguri că este realmente imposibil să mergi la o altă clinică particulară, unde poate că nu există aparatele de care au nevoie alţii, dar ţi se răspunde că nu se poate, căci fiecare medic angajat într-o astfel de instituţie civilizată, are cartea de muncă la un spital de stat şi doar n-o să te dea pe mâna altui medic! Daca el (ea) poate lucra în două locuri radical diferite, de ce n-ai putea şi tu, pacient, să te consulţi în aceleaşi condiţii antinomice? De ce se ajunge mereu în acest impas? Pentru că de fapt minunatele clinici private sunt doar un mijloc prin care doctorii angajaţi la stat câştigă nişte extra-cash; şi ei şi patronii lor ştiu prea bine că medicina privată e o afacere personală şi nu o alternativă pentru pacienţi la medicina de stat! Clinicile particulare nu au nici pe departe mijloacele de investigaţie ale marilor spitale… te duci acolo doar ca să ţi se ridice moralul, ca să te simţi mai puţin nenorocit ca bolnav, pentru că acolo nu îţi e lezată demnitatea, eşti tratat omeneşte şi chiar încurajat, ţi se dau speranţe: oricât de bolnav ai fi, la plecare te simţi ceva mai bine. Din spitatele de stat însă, oricat de bolnav ai intra, ieşi şi mai bolnav. Şi vrei nu vrei, dacă ai mai mult de o gripă, acolo ajungi.

Să zicem că ai avea ceva lichidităţi cât să-ţi cumperi trei zâmbete şi două explicaţii din partea unui medic şi încerci, mizând pe faptul că te duci într-un mare spital la aceeaşi persoană care te-a consultat cu graţie şi bunăvoinţă într-un cabinet particular, să fii primit la fel… În fond respectiva autoritate medicală a demonstrat în condiţii „cu plată” că poate zâmbi, că ştie să-ţi vobească blând şi cumpătat, că îşi poate controla temeramentul. Ei bine, la spital, se schimbă foaia. Doctori, asistente, infirmiere, gardieni se transformă în contrariul lor, se poartă exact pe dos decât în clinicile cochete. Dar tu, ca pacient, nu ai nici o vină că ei nu au acolo aparatura necesară: eşti dispus să te împrumuţi, să îţi vinzi de prin casă ca sa faci rost de suma necesară, orice numai să fii tratat cu omenie, să nu fii umilit şi torturat prin spitale. Dar iată că nu se poate, nu ai totuşi atât de mulţi bani încât să îţi permiţi să stai departe de sistemul sanitar de stat. Şi ajungi frumuşet într-o matahala cât toate zilele, cu cordioare împuţite, scăldate într-o lumină greţoasă de neon şi în duhori de cazarmă, cu toalete mai mizerabile decât cele din tavernele de la periferie, o clădire mamut, colcăind de viruşi, microbi şi păduchi, în care poţi simţi suferinţa răspândită pandemic în fiecare colţ, o suferinţă densă ca un nor de praf, implacabilă, un muget de infern care răzbate prin ziduri, prin izul înţepător de clor şi prin zgomotul meselor rulante ticsite cu ciorba leşioasă care li se bagă pe gât bolnavilor.

Asistenta care îţi nimereşte vena de la braţ când îţi ia sânge la particular, nu ţi-o mai găseşte la spitalul de stat şi nici nu îşi dă osteneala, te înţeapă unde doare cel mai rău, în mână lângă os: „ştiu că e neplăcut, dar ce să fac dacă n-aveţi vene?”.

Urmează şi alte încercări, care mai de care mai degradante şi chinuitoare, cum ar fi proba de urină pe care trebuie să o dai într-una din toaletele acelea sordide, din vremea războiului. Începi să te simţi condamnat: a fi bolnav e o pedeapsă, o formă de prizonierat în propriul trup, făcută să îţi submineze demnitatea umană. Începe să îţi fie silă de faptul că ai un corp, ajungi să vezi în el un duşman, sau o povară detestabilă, din cauza căreia eşti înjosit. Dacă ai doar o maladie cronică, să zicem diabet sau insuficienţă renală, eşti deja călit, deprins cu aşteptarea pe la uşi, cu suferinţa zilnică… Durerea e un loc comun şi nu te mai revolţi decât în surdină. Dacă însă ai ghinionul să fi fost rănit, să ai nişte oase rupte, sângerări interne, febră, aşteptatul cu orele în picioare la uşa medicului devine o tortură.

Şi ce dacă eşti o urgenţă? Ce, e vina medicului că ai fost violată, bătută, că te-a lovit o maşină? Dacă n-ai nici o pilă stai la rând şi aştepţi după cei mai puţin oropsiţi ca tine, care au programare. Aici banii nu te mai ajută, spitalul de stat e iadul pe pământ, iar cei care sunt angajati să te „vindece” nu mai pot fi cumpăraţi decât cu suferinţa şi cu umilinţa ta… Le place rolul de zei, le place să te vadă, neajutorat, intimidat, gata să înghiţi orice pentru că depinzi de ei. Spitalul de stat e pentru medici terenul de joacă de-a Dumnezeu. Trebuie să se bucure şi de beţia puterii, nu doar de cele materiale, că doar oameni sunt! Trebuie să-şi îndoape şi orgoliul nu doar conturile din bancă. Au nevoie şi de satisfacţii „spirituale”. Şi atunci, chit că eşti gravidă sau indispusă, febrilă, cu dureri atroce, stai şi aştepţi soldăţeşte, în faţa a zeci de cabinete consecutiv, pentru un nenorocit de verdict sau pentru o prăpădită de reţetă.

Doctorul X nu are încredere în doctorul Y care ţi-a făcut endoscopia şi atunci ţi-o mai face o dată, ce contrază că doare al dracului?! Doar eşti prizonierul, cobaiul spitalului de stat, ai avut neşansa să te îmbolnăveşti, aşa îţi trebuie! Şi radiografiile trebuie repetate, chiar dacă asta înseamnă să te expui la raze iar şi iar. La ecografie e mai simplu… Poţi să faci şi zece la rând, nu te afectează, sunt doar ultrasunete. După toate explorările, medicul la care te-ai dus te pasează altuia, care te pasează altuia şi care vrea din nou să îţi facă analize, raze, să te conecteze la un aparat. Ideal e să fii în stare să îţi pui diagnosticul singur, pentru că altminteri gastroenteorologul te declară valid din punctul lui de vedere şi, dacă ai noroc te trimite intuitiv la endocrinolog sau la urolog, dar poate să te trimită şi acasă, la fel de bolnav şi fără reţetă pentru că afecţiunea ta nu e de competenţa lui. Nu îl interesează că te doare; el şi-a făcut numărul, te-a ţinut la uşă, te-a tratat ca pe o bacterie, ca şi cum ai fi însăşi boala întrupată în om, te-a bruscat, ţi-a vorbit ca ultimului borfaş, te-a consultat şi nu ţi-a găsit nimic încadrabil în specialitatea lui. Să zicem că te doare urechea stângă, dar poţi avea ghinionul să ajungi la un expert în urechea dreaptă şi atunci acesta te trimite fie la plimbare, fie la un alt specialist care nu-ţi dibuieşte nici el problema şi te trimite la neurolog, care te trimite la infecţionist care te retrimite la neurolog, care după o matură chibzuinţă ajunge la concluzia că trebuie să fie ceva în neregulă cu urechea ta stângă. Concluzia e că omul de rând trebuie să fie el însuşi mai apt să îşi pună diagnosticul decât orice medic specialist, pentru că dacă nu ştie exact cărui expert să i se adreseze, riscă să piardă luni de zile şi saci de bani prin spitale fără folos. Mai e şi problema aparatelor. Dacă maşina nu îi arată medicului nici un fel de anomalie, chit ca te vaiţi, că ai febră, că abia te ţii pe picioare, eşti declarat sănătos din punctul lui de vedere. Pacientul trebuie să fie înţelegător şi să nu se im-pacienteze, căci dacă specialistul în unghia de la degetul mic nu-ţi găseşte nici un cusur nu înseamnă că e responsabil de suferinţa ta, durerea de deget poate fi inclusiv de la inimă, dar nu e treaba lui şi nici nu îndrăzneşte să se pronunţe… trebuie să ai singur intuiţia să mergi la cardiolog, că doar n-o să îşi pună în pericol cariera expertul în unghii de deget mic dacă, Doamne fereşte, problema vine de la cap şi el te-a direcţionat greşit.

Dacă tot au ajuns să se bazeze aproape în exclusivitate pe aparatură, se ridică întrebarea firească, la ce mai folosesc medicii? O maşinărie poate fi programată în aşa fel încât să se pronunţe singură în privinţa unui diagnostic, nu e nevoie să fie supravegheată de un ins care n-are nici o idee în plus. Inginerii ar putea inventa un robot în care introduci o bancnotă, te scanează şi îţi spune ce ai. Tehnica e destul de avansată. Ce sens mai are să ai de-a face cu medici care să te chinuiască în plus? Ca oameni de afaceri şi-ar putea găsi alt hobby decât suferinţa omenească şi alte surse de venit. De ce să îşi facă sânge rău cu pacienţii de care le e atât de silă? Bolnavii sunt nişte creaturi dezgustătoare, pline de microbi, de plăgi, de puroi. De ce să îşi bată capul cu ei când s-ar putea preabine dedica unor activităţi recreative?

Ce este pacientul pentru doctor? O ipostază a unei maladii. În ochii lui este totuna cu boala, adică un corp diform sau infect sau însângerat, iar un corp e o halcă de carne, nu o fiinţă, corpul nu are demnitate, individualitate, calitate, sentimente, pentru că e un dobitoc. Medicul e deprins să disocieze spiritul de corp şi n-are treabă cu spiritul. El se ocupă de cele trupeşti, ca şi cum cele trupeşti ar pluti în vid, ca şi cum doar corpul ar fi înecat în boală, în timp ce sufletul bolnavului zburdă pe câmpii.

Se obiectează că situaţia se prezintă în felul acesta datorită lipsei de fonduri, se spune că de fapt guvernul e de vină. Da, poate fi acuzat guvernul de criza de medicamente şi de paturi, de lipsa bancilor în sălile de aşteptare şi a aerului condiţionat, de faptul că zidurile cădirilor spitalelor stau să cadă, dar nu poate fi de vină că la toalete nu există săpun şi hârtie igienică şi că sunt în ultimul hal de insalubre. Sunt utilităţi care nu costă atât de mult încât un cadru medical cu respect faţă de pacienţi să nu şi le poată permite chiar din venitul propriu. Sună şocant? O asemenea pretenţie pare exagerată? Nu cerd că dacă medicii, să zicem, ar dona 2 lei pe zi pentru igiena spitalelor, din banii proprii da, s-a face gaură în cer sau în conturile lor. Omenia a ajuns să ni se pare o enormitate? Putem avea înţelegere şi simpatie şi condescendenţă pentru bieţii doctori şi asistenţi care preferă să ne rişte sănătatea decât să îşi sacrifice doi lei ca să nu intrăm în spital cu o zgaibă şi să ieşim cu hepatită? Nu e treaba guvernului să le cumpere omenia. Sunt lucruri care chiar nu trebuie să ajungă să fie cumpărate, trebuie să se întâmple de la sine, ca să putem fi demni, kantian vorbind, de condiţia noastră umană. Respectul de sine şi de semeni nu e o chestiune pe care s-o poate reglementa vreo autoritate politică.

Salariile medicilor din spitalele de stat sunt mici, ciubucurile însă sunt substanţiale, deci nu lipsa de bani e cea care îi face pe angajaţi să îi trateze subuman pe pacienţi, ci o formă de sadism veritabil, o deformaţie de caracter profesională, care vine din această imbecilă raportare la corp, ca element separat de spirit. Nimeni nu îşi poate privi corpul ca pe un străin, decât cu preţul schizofreniei. Să îţi imaginezi că doar corpul suferă, că te adresezi doar corpului sau că doar pe el îl tratezi e o atitudine schizoidă, pe care cadrele medicale sunt antrenate încă de pe băncile şcolii să o cultive. Sistemul sanitar privat le impune însă embargouri şi mici corecţii. Contra cost se cere abordarea omului ca fiinţă întrupată şi nu ca pură configuraţie fizionomică. Bunele maniere nu pot substitui însă incompetenţa şi neglijenţa profesională, iar banii nu sunt niciodată suficienţi pentru a topi indiferenţa medicilor. „Măcar să se poarte frumos, dacă tot nu te vindecă”, îţi spui, efectul placebo îşi poate face treaba mai bine, dacă eşti tratat cu aparentă bunăvoinţă. Clinica privată să trăiască şi să înflorească! Majoritatea umanităţii însă nu îşi permite să-şi cumpere un zâmbet şi o încurajare şi depinde de condiţiile oferite de medicina de stat. Coborârile în infernul marilor spitale au însă avantajul că îţi călesc nervii şi te învaţă minte să nu te mai îmbolnăveşi, iar dacă îţi vine sau se întâmplă, mai bine spui o rugăciune, te consulţi cu rudele, prietenii şi farmaciştii, faci un tratament naturist şi laşi destinul să decidă. Mai bine să te înfrângă natura decât să fii la mâna unui sadic. Amin.

Advertisements

0 Responses to “Spital”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: