Archive for January, 2010

31
Jan
10

Hernri Focillon, the phenomenology of shape and aesthetical empathy

Motto:

„All the arts could be envisioned under the sign of style, even the human life, considering the individual and historical existence as shapes”. H. Focillon

In his work „The shapes’ life” Henri Focillon considered (op.cit iii pg.71): „The human conscience always moves towards a language and even a style. Achieving a conscience means to gain a shape. Even at the inferior floors of the intelligibility and definable there still are forms, dimensions, rapports. The specific character of the spirit is to describe itself continuously. It is like a drawing that composes and decomposes over and over again and its activity, in this sense, is an artistic one. Alike the artist, the spirit works out the nature, using the material of the psychological life and transforming it endlessly, shaping it”. The underline belongs to me.

The study of Focillon represents a phenomenological approach of the human’s imaginary metamorphoses. In the chapter “the shapes of the reason” Focillon questions the way in which the forms that animate the artistic imagery and those ones responsible for a certain style and for the coherence of the mental contents are congenitally tide on a specific individual nature. His research is a treasury of very subtle observations referring to the birth process of the forms in the mind of the artist and to their materialization into the art-work. He focuses the transformation of the shapes during the creative process and the fluctuations of an inner organism caught in a continuous act of self-definition. His work reveals the fact that the shapes are consubstantial not only to some semantic contents (exposed by the artist in its creation) but also to his own inner phenotype, the shapes being organically and indestructibly connected to his (her) particular way of experiencing life matters, to his (her) inner psychological substance.

The shapes are modulated from the specific sensibility of the artist and, meantime, they define and crystallize this particularity through expression: “we don’t state that the shape is the allegory of the symbol of the sentiment, but its main specific activity, the form acts upon the sentiment.  Let’s say then that art is not only giving a shape to sensibility, it also wakes up the shape into the sensibility”[i].  This statement is a clue-reference in what concerns the problem of the transposition of the artist’s soul into the work. Pushing forward the reasoning of Focillon, it could be assumed that the metamorphoses of the sensibility into the shapes with aesthetically expressive potential have a double meaning, being as well form generators and receivers: the sensible material absorbs the form and is transfigured through it, achieving in this way a determination which couldn’t exist otherwise. The shape is catching, like in photographical bath, the particular fluctuations of the anima and, through this mechanism, reveals and configures it. In other words the aesthetical expressions of the soul are those one that give it an image, a face, they make it visible, perceptible as singular entity; these expressions surprise the ineffable of the subjective nature and make it accessible to the conscience.

Focillon founds the dialectic of shape and of the processes of formalization with an extraordinary accuracy, pointing out that an intrinsic content is inseparable from its modality of exposure. He suggest that the inner cosmos is oriented towards the organization in coherent forms and this phenomenon evokes the existence of an unifying principle capable to generate expressiveness which could lead to the idea according to the style is not the product of elaboration, but a predestination of the individual being for a certain code of expression: „Nothing is more tempting and, in certain circumstances, more justified than the assumption of existence for an internal logic that subordinates and organizes the shapes”. (…) „ Like the sand spread out on a vibrant surface that starts moving under the influence of an instrument with bow and drawing different figures, which come to be symmetrically disposed, a similar hidden principle, stronger and more rigorous than any inventive fantasy, calls and adjoin different shapes through tonic movement and correspondence”[ii].

Another feature of the tandem shape-content discussed by Focillon is that one of the meta-formal message, enveloped in expression. It is envisioned as a meaningful code which is transcendent to the representation. Not the shape is the one inducing the aesthetical vibes, but the emotion that comes along, the shape being only a transitory medium for some mental and emotional constructs that become accessible only thought that configuration. The shape is a screen, a window, a virtual field through which is spread out sensible information: „ We’ll say, on short, the shapes transfigure the skills and the bents; furthermore, they provide a specialization to the aptitudes, offering them not a character, but a certain tonality.  They are more or less intellect, imagination, memory, sensibility, instinct, character; they are more or less muscular vigour, sanguine fluidity or consistency. The shapes operate without interruption over these elements, educating them, creating in the animal-man a new man, multiple and unitary as well”. [iii]

Focillon talks about style advancing the hypothesis of a formal vocation of each individual and suggesting that neither culture of the environment, nor the spirit of an époque can influence so much the creative drive of an artist to completely modulate his aesthetical orientation and sense of the form. He discusses also the imaginative means, the level of fantasy or the trans-figurative capacities sustaining that they are not rooted in the cultural ground of the individual, but they belong to an inborn aspect of the inner cosmos.  The aesthetic sense could be educated such way to allow the possibility of judgment of value, but the preferences for a certain style transgress the domain of cultural training.  Furthermore, Focillon suggests that there is a certain potential of aesthetic expressivity varying from a subject to another, a potential that records higher capacities in the case of the artists.  According to this potential the men experience a more or less acute need to have a personal style, in other words to configure their self image in a language with aesthetical colour. The artist is a special individual due to his (hers) extreme need of stylistic addiction. This attribute of his (her) nature is a congenital one; the conscience of the artist is marked by this dependence on the elixir of impersonation, because “he (she) is the one who creates the forms, but is also created by the shapes, on his (her) turn”[iv].

Within the context of the art creation and receptiveness the artistic empathy comes along with complex representations of the sensible world and the more particular is the level of expressivity of a subjective pattern the more probable is the empathic communication, because the aesthetical empathy presumes a high degree of affinity with the model artistically coined. No matter which perspective we would approach, the problem of the empathy plays a crucial part in the comprehension of the art phenomenology, it represents the catalysing factor of the aesthetic communication.  The need of empathy is available for both the creator and the receptor.

The individual soul is aesthetically configured; it defines itself through aesthetical criteria such as stylistic sensibility and choice, for instance. Two different individuals with an identical ethical vision could embrace completely different means of expression of their own convictions and the style is what determines the aesthetical dimension of the discourse, it’s on his aptitudes to discern “how” things are supposed to be envisioned and presented. Here comes the observation of Henri Focillon: the style and the shape that coin the expression cannot be separated from its inner content because they both are meant to provide for the nature of this content:„The shape is not the random cover of the fund”. (op.cit iii pg.10). A philosophical idea is inherently dependent on the formulation that carries on the meaning. „The sense of the shape is incorporated in its texture; it has a particular value that shouldn’t be confounded with the semantic attributes that might be inferred in addiction. “The iconography, for instance, could be conceived either as “variation of the shapes with mutual meaning, either as variation of meanings through the same shape”.

Ilinca Bernea


[i] [Foc] Focillon, H., Viaţa formelor, (1995) Editura Meridiane, pg.76

[ii] [Foc] Focillon, H., Viaţa formelor, (1995) Editura Meridiane, Bucureşti , pg. 17

[iii] [Foc] Focillon, H., Viaţa formelor, (1995) Editura Meridiane, Bucureşti, pg. 80

[iv] [Foc] Focillon, H., Viaţa formelor, (1995) Editura Meridiane, Bucureşti, pg. 91

31
Jan
10

31 ianuarie

Ziua în care s-a născut un zeu al muzicii: Schubert

http://www.youtube.com/watch?v=gkkdG822UOQ

_______________________________________________

__________________________________________________________________________________

Casa memorială din Viena:

Pozele sunt cum sunt… Le-am făcut în condiţii precare şi cu un aparat deosebit de prost.

30
Jan
10

Sindromul Eva – partea a treia


Motto: „A woman reading Playboy feels a little like a Jew reading a Nazi manual”. ~ Gloria Steinem

Războaiele există în măsura în care creatorii lor au o noţiune predefinită de „duşman”: atribuie cuiva – unei persoane sau unei colectivităţi – caracteristicile „duşmanului”. După cum călăul nu poate exista fără victimă, logica duală a războinicului şi cuceritorului implică existenţa învinsului, a cuceritului. Pentru a conferi o legitimitate morală războaielor, argumentul pe care îl invocă iniţiatorii acestora este legat de presupusele trăsături malefice ale duşmanului: nu poţi recurge la un act de violenţă colectivă fără un argument justificativ, fie şi pretextual. Raţionamentul cuceritorului este analog raţionamentului sadic.  Spre exemplu, în cazul doctrinelor antisemite, reducerea individualităţii fiecărui evreu în parte la portretul generic „negativ” al evreului constituie o formă de obiectificare a persoanei. Sadicul transformă persoana în care loveşte într-un obiect, într-un lucru cu statut strict funcţional, implicit fără identitate proprie. Războiul este echivalentul violului în sens colectiv: este o formă de viol (cucerire, agresiune, supunere) iniţiată de un grup de oameni împotriva altui grup. Scopul războiului este acelaşi cu scopul violului şi anume: suferinţa victimei, îngenunchierea acesteia şi, în cazuri extreme, anihilarea.  Sadismul de tip misogin procedează în acelaşi mod cu sadismul antisemit sau rasist: este transpus într-o engramă de reprezentare care funcţionează drept mecanism justificator al intenţiei şi voinţei sadice. Altfel spus – pentru că antiseminţii îşi doresc să chinuie, să supună şi să ucidă evrei şi-i reprezintă într-o cheie negativă, iar această reprezentare devine argumentul atitudinii persecutoare. În mod analog pentru că sadicul misogin îşi doreşte să chinuie, să supună şi să ucidă femei (la propriu sau la figurat) concepe un portret generic al femeii într-o lumină malefică, pentru a-şi putea legitima, în proprii ochi, intenţia sadică. Un fapt colateral demersurilor sadice îl constituie, în cazul fenomenelor de sadism colectiv, solidaritatea dintre persecutori. În războaie trăirea necrofilă este exacerbată,  iar cei de pe front descoperă, prin intermediul angoaselor generate de vecinătatea morţii sensul „iubirii de oameni” în actele de eroism şi camaraderie. Sub presiunea unor strări extreme, sensibilitatea acestor bărbaţi este activată, dar continuă să aibă un caracter exclusivist fiind direcţionată, preferenţial, spre cei cu care „luptă” de aceeaşi parte a baricadei. Pe măsură de ce amplifică sensibilitatea şi condescendanţa faţă de coechipieri şi camarazi se amplifică şi resentimentul faţă de duşman. Dacă iniţial războilul, aşa cum apare prefigurat de intenţia sadică, îi face pe „cuceritori” să proiecteze asupra duşmanului un resentiment relativ confuz şi fictiv, pe măsură ce războiul capătă consistenţă reală, iar victimele umane apar şi în rândul cuceritorilor, resentimentul faţă de cei asupriţi capătă proporţii hiperbolice, astfel încât ura faţă de „duşman” pare şi mai „motivată”. În privinţa sadismului misogin ne confruntăm cu o situaţie similară: sadismul inidvidual îşi trage sevele din cel colectiv, altfel spus rădăcinile misoginismului nu se află în gândirea individuală a unei persoane, pentru că misoginismul nu este un fenomen accidental, izolat, ci în backgroundul cultural al societăţii patriarhale. Sadicul misogin acţionează protejat, susţinut şi camuflat de fundalul psihologic al unei orânduiri sociale. Este un „război rece” în care bărbaţii se solidarizează între ei pe un front imaginar împotriva „duşmanului” femeie, care poartă simbolic şi conceptual însemne malefice, care este reprezentată în termeni opuşi modului în care se autoreprezintă bărbaţii; femeia este totuna cu „nefiinţa, cu minusul, cu diavolul”, iar în acest mod intenţia sadică se auto-legintimează.

„Masochismul” – adică aclimatizarea la suferinţă – devine pentru femei, în aceste condiţii, sursă de alienare şi abrutizare. Masochistul se adaptează la condiţiile impuse, îşi caută un rost şi un echilibru într-o situaţie de abuz. Noţiunile de fericire şi suferinţă îşi pierd graniţele, contururile lor încep să se amestece, suferinţe pe care un om liber şi autonom le-ar considera insuportabile, devin pentru persoana masochistă tolerabile şi uneori chiar generatoare de sens: precum sadicul îşi caută justificări pentru actul de cruzime, masochistul caută un sens în durere. „Iubirea” devine, pentru masochist, tactică de luptă şi de supravieţuire şi pentru sadic sursă de exploatare emoţionala, ura sadicului este perceptuă de către masochist ca „mijloc de purificare”, ca modalitate de eliberare din sentimentul propriei „vinovăţii”. Masochistul îşi interiorizează vina pe care sadicul o proiectează asupra sa. Masochistul se lasă obiectificat şi se identifică, îşi asumă imaginea pe care i-o atribuie sadicul, se vede pe sine prin ochii persecutorului său. După cum arăta Benno Rosenberg, via Freud: ”autosadismul se află la orginea topicii culpabilităţii”…„sadismul trece în masochism prin introiecţie” – „agresiunea este introiectată, interiorizată, dar de asemenea, ca s-o spunem drept, trimisă înapoi la punctul din care a plecat: în alţi termeni întoarsă împotriva propriului eu”… „După părerea noastră nu poate fi posibilă nici o îndoială privind originea nevoii inconştiente de pedeapsă. Ea se comportă ca o parte a conştiinţei, ca prelungurea conştientului în inconştient şi decurge fără îndoială din aceeaşi sursă ca acesta, adică ea corespunde unei fracţiuni interiorizate de agresivitate, fracţiune pe care a pus stăpânire supraeul”. Astfel, femeile patriarhatului îşi însuşesc intenţia sadică (de inferiorizare) pe care bărbaţii misogini le-o imprimă cultural – la nivel de conţinuturi ale supraeului – iar „agresiunea este introiectată” şi întoarsă împotriva propriului eu. Culpabilizarea care funcţionează ca mecanism opresiv invocat de persecutorul sadic se metamorfozează în autoculpabilitate, în sentiment de vinovăţie pe care femeile îl trăiesc ca şi cum ar avea temeiuri reale. Acest sindrom, caracteristic psihologiei victimelor, îl putem defini drept „sindromul Eva” deoarece are legătură cu resorturile arhaice ale misoginismului care le atribuie femilor o identitate de proscris, în virtutea unei presupuse Culpe originare. Sadospiritualitatea patriarhală se transpune în sadoerotism, iar sentimentul de culpabilitate devine veriga de legătură a relaţiilor dintre victimă şi persecutor, sursa dependenţei maladive. Femeile simt că nu îşi pot ispăşi vina fundamentală de a fi femei decât plătind un bir persecutorului colectiv (care se substituie fiecărui bărbat individual) pentru a-l îmbuna. Asumându-şi identitatea negativă cu care au fost investite se simt datoare să-şi recupereze imaginea în ochii acuzatorilor şi îşi acceptă pedeapsa, adică suferinţa provocată de agresivitatea, cinismul, cruzimea, indiferenţa, dispreţul cu care le tratează bărbaţii ca pe un „mijloc de purificare”. Prin pedeapsă fiinţa umană îşi „spală păcatele” recuperându-şi nevinovăţia. Dat fiind că acuzatorii lor sunt deopotrivă şi cei de la care aşteaptă răscumpărarea păcatelor, iertarea bărbaţilor se profilează ca un ideal de fericire care constă în speranţa femeilor în dragoste şi armonie, altfel spus în reconciliere. La originile oricărei relaţii sado-masochiste, stă credinţa şi speranţa victimei în faptul că persecutorul se va îndura şi o va cruţa. Prin iubirea faţă de călău, victima speră să atingă o coardă sensibilă prin care să-l înduplece la iertare. Însă, după cum am arătat, sadismul constă în anenantizarea oricărui sentiment faţă de victimă care decurge din obiectificarea victimei. Un obiect nu poate inspira condescendenţă, dragoste, milă şi, în ultimă instanţă, iertare. Femeile masochiste îşi imaginează, în relaţia cu bărbaţii sadici, că prin intermediul dependenţei create vor ajunge, în timp, să determine ataşamentul persecutorului faţă de ele,  însă orice formă de ataşament implică ideea de valorizare a „obiectului”, iar intenţia sadică rezidă tocmai în devalorizarea constantă a respectivului obiect care este, în acest context, femeia. Pentru a cruţa un obiect de la distrugere, acesta trebuie să fie investit de către cel care are puteri asupra lui (posesorul său) cu o valoare intrinsecă. Femeile, fiind însă, în concepţiile sadopatriarhale, lipsite de valoare intrinsecă (rostul lor în lume este să ajute, satisfacă şi împlinească bărbaţi) sunt devalorizate perpetuu, altfel spus lipsite, în ochii persecutorilor substituiţi bărbatului generic, de valoare în sine: singura lor calitate pe care o recunosc bărbaţii sadici este una de factură instrumentală. În plus, prin intermediul gândirii dihotomice care converteşte, în viziuna sado-falocentrică – fiinţa femeilor în non-fiinţă, erotismul lor în pasivitate sexuală,  spiritul lor în trup şi iubirea femeilor devine prin urmare non-iubire, pentru că doar o fiinţă înzestrată cu spirit şi cu un erotism activ poate fi capabilă de iubire. Bărbaţii misogini bagatelizează şi (sau), în cazuri extreme, gratuizează iubirea femeilor: ei fac sex cu corpuri de femei şi iubesc minţi de bărbaţi întrupate fie în corpuri de bărbaţi fie în corpuri femei. Din punctul lor de vedere spiritualitatea nu poate fi decât masculină. La nivel de raţionament reflex şi implict de percepţie psihologică se produce o asociere între ideea de feminitate şi: prostie (ininteligenţă), pasivitate (o femeie care are iniţiative erotice este considerată masculină), incultură, senzorialitate lipsită de componentă intelectuală, non-sacralitate. Femeile sunt prin urmare, în percepţia sado-masculină, obiectul iubirii şi nu subiecţi ai iubirii, după cum în concepţia androcentrică femeile sunt obiecte ale discursului de gen şi nu subiecţi ai acestuia: feminitatea este o creaţie masculină şi nu un produs autentic al spiritualităţii femeilor. Neputinţa anumitor bărbaţi de a iubi femei în calitatea lor de subiecţi umani, pe care Freud o dezvăluie şi descrie explicit, este generatoarea lanţului sado-masochist din relaţiile hetero-erotice.  Bărbaţii cu o concepţie androcentrică cred în faptul că dragostea mamelor-femei li se cuvine, că e de la sine înţeleasă. De asemenea, în abuzurile şi agresiunile şi exploatarea la care le supun unii bărbaţi pe femei, cea „violată” este întotdeauna femeia din ele, nu gânditoarea, nu muncitoarea, nu fiinţa conştientă. Oricât ar fi de profund cerebrale, de echilibrate, de autonome, bărbaţii misogini văd în ele doar femeia: curva sau mama. Femeile aceeptate drept „personaje pozitive” sunt cele care îşi asumă rolul mamei-obiect. Cele care refuză să le fie mame sunt tratate ca nişte creaturi porneia. Dacă primele sunt identificate funcţiei lor materne, care asigură perpetuarea rasei şi a căror menire este să vegheze afectiv asupra bărbaţilor şi să-i servească emoţional sau în sens menajer – să-i hrănească, să-i spele, să le asigure un climat domestic agreabil, celelalte sunt identificate funcţiei lor sexuale, iar menirea lor este să le procure bărbaţilor plăceri carnale. Eternul feminin adică partea luminoasă, hiperbolică a feminităţii este uterul matern care îi ocroteşte de orice pericole, care le asigură liniştea şi dragostea indiferent cât de buni, de criminali, de drepţi sau de nedrepţi ar fi… Contrariul dihotomic al imagoului matern este cel al „târfei” cea care săvârşeşte acelelaşi lucruri, însă nu din dragoste pentru bărbaţi, aşa cum o fac mamele, ci din obligaţie, din interes;  uneori cu sânge rece, de cele mai multe ori contre-coeur. Sinceritatea „curvelor” este cea care le condamnă, care le transformă în damanţi: sunt condamante de către societatea felocentrică pentru faptul că întreaga lor existenţă demască şi demistifică patriarhatul şi miturile pe care a fost întemeiat.  Obsesia întoarcerii în uter e mai puternică decât orice raţiune.

Evitarea sado-mascochismului nu constă, în evitarea suferinţei cu orice preţ ci în constientizarea ei ca atare. Ar fi inept să pretindem ca raporturile intime sa nu aibă nici un fel de efect asupra independenţei şi integrităţii noastre individuale: în orice formă de dependenţă afectivă ne identificăm sufleteşte cu celălalt, ne construim sensurile şi motivaţiile pe coordonata legăturii emoţionale pe care o avem cu o altă persoană. Ar fi aberant să pretindem de la dragoste doar efecte benefice şi nici un fel de consecinţe nocive în plan afectiv. De aceea nu trebuie confundată suferinţa lucidă cu masochismul, după cum nu trebuie confundat sadismul cu o formă de agresivitate justificată. Spre exemplu dacă o persoană este ameninţată sau agresată şi răspunde agresiv, într-un imbold de auto-apărare, la actul violent la care a fost supusă, persoana care se apără legitim nu poate fi suspectată de sadism. Sado-masochismul constă în a căuta suferinţa în mod deliberat, în a da un sens suferinţei, în a o cultiva sau în a o nega atunci când se întâmplă. Atitudinea de negare a suferinţei victimei este cheia de bolta a sadismului, expresia sa apoteotică. În mod analog masochistă este acea persoană care se minte şi încearcă să mistifice şi faţă de ceilalţi faptul că suferă. O femeie bătută sau violată care neagă faptul agresiunii, chiar în pofida evidenţelor contrare este masochistă. În aceste cazuri victimele îşi internalizează mesajul sadic, dezvoltă în consecinţă forme de autoculpabilizare, justificând în felul acesta comportementul persecutorului. Sadicul îşi proiectează plăcerea asupra fiinţei investite aprioric cu însemnele culpabilităţii şi îşi erotizează agresiunea considerând că victimei îi convine ceea ce îi convine de fapt numai lui. Victima se auto-izolează într-un halo care îi pietrifică durerea şi suferă un fenomen de „paralizie” a simţurilor, de atrofiere a oricărei reacţii sensibile la durere, victima sadismului nu îşi erotizează suferinţa, ci o neagă: „bătaia nu face parte din scenariul cu care soţia intră în căsătorie. Pentru că nu poate crede că i s-a putut întâmpla, că el i-a putut face aşa ceva, ea nu poate concepe că agresiunea se va repeta. Este soţul ei. Nu, nu s-a întâmplat. Şi când se întâmplă din nou încă nu crede. A fost un accident, o greşeală…. Ea este, vorbind la propriu, dincolo de puterea sa de imaginaţie.”… „Îmi amintesc izolarea ca pe cea mai cumplită suferinţă pe care am trăit-o vreodată. Îmi amintesc nebunia absolută şi devoratoare de a fi invizibilă şi ireală şi, cu fiecare lovitură deveneam mai invizibilă şi mai ireală – cea mai neagră disperare care mi-a fost dat s-o trăiesc”, mărturiseşte Andrea Dworkin. Povestea ei se înscrie pe coordonata tipică a relaţiei sado-masochiste definite de psihanliştii freudieni. Cu toate acestea, din mărturia victimei nu rezultă câtuşi de puţin că şi-ar fi erotizat suferinţa, că ar fi găsit vreo plăcere subtilă şi perversă în faptul de a fi lovită. Feud & comp. au transpus în negativ sindromul psihic al sadismului, considerând că masochistul va resimţi, într-o optică inversă exact ceea ce simte şi sadicul. Singurul care percepe într-o cheie erotică suferinţa este, în realitate, sadicul. Psihanaliştii freudieni se înşeală considerând că femeile masochiste ar simţi şi altceva decât teroare intimă în relaţiile cu bărbaţii sadici. Această teroare, însă, la paralizează instinctul de conservare, iar masochismul decurge din neputinţa şi blocajul psihic în care se află şi care le împiedică să fugă, să se apere, să evadeze din situaţia traumatizantă în care sunt captive. Spre deosebire de sadic care îşi extrage sevele plăcerii erotice din actul de agresiune-dominare, victima nu resimte decât teroare, iar erotismul femeii, care nu este deloc pasiv, inform şi indeterminat cum susţin freudienii este complet anihilat în astfel de relaţii. Eroarea freudiană se originează în considerentul că femeile ar resimţi vreo plăcere erotică în pasivitate, iar de aici se profilează în consecinţă ideea că masochismul lor ar avea o componentă erotică… În realitate -stau mărturie toate declaraţiile victimelor femei ale sadismului erotic masculin -comportamentul masochist este întreţinut pe de-o parte de falsul sentiment de culpabilitate şi pe de altă parte de sentimentul de paralizie în faţa traumelor sufleteşti la care este supusă femeia agresată. Iubirea sa pentru persecutor se profileză ca o strategie de apărare (element compensator) şi ca un element proiectiv asociat preconcepţiilor sale despre „natura sufletească a bărbaţilor” însuşite pe filera culturii androcentrice care idealizează sufletul masculin în detrimentul celui feminin, nefiind nicidecum un produs psihic primar, de factură erotică, stimulat de suferinţa. Psihnaliştii bărbaţi au procedat în mod analog creatorilor de doctrine anti-semite care vedeau în inferioritatea evreilor şi necesitatea de a fi înjosiţi.  În fapt topica acestei corelaţii este exact inversă: pentru că îşi doreau să înjosească evrei îi desemnau conceptual drept inferiori. În cazul sado-misoginismului, pentru că bărbaţii resimt o plăcere erotică în a chinui femei, le desemnează acestora sexualitatea lor sub semnul plăcerii care vine din suferinţă. Masochismul feminin este o invenţie a sadismului masculin, în ultimă instanţă, este un construct pur dihotomic, formulat în ideea de justificare a sadismului şi componentei sale erotice. Freud & comp, postulează masochismul erotic feminin şi coordonatele acestuia în maniera în care Reichul postulează inferioritatea evreilor ca pol anatagonic al presupusei superiorităţi ariene: pentru ca arienii să poată purta însemnele superiorităţii, neamul semit trebuie să poarte însemnele inferiorităţii. În mod analog pentru ca sadismul erotizat masculin să poată fi legitimat, trebuie să existe şi un eros de tip masochist, atribuit prin construct dihotomic femeilor. Un exemplu extrem în acest sens îl constituie imaginile ilustrate de pornografia hard-core, ai cărei consumatori bărbaţi se exicită privind femei mutilate, dar care nu sunt prezentate în termeni realişti, adică urlând de durere şi terifiate, ci în manieră freudiană, cu un surâs pervers de plăcere pe buze. Sadicul proiectează plăcerea sa asupra fiinţei pe care o chinuieşte şi îşi erotizează agresiunea, considerand, datorită fenomenului proiectiv, că victima are aceeaşi stare psihică pe care o are el.  Este o atitudine faţă de suferinţă care o mistifică, tot prin negare (sadicul refuză să recunoască faptul că victima resimte durerea într-un mod negativ, dezagrabil, chiar insuportabil uneori),  şi converteşte fictiv durerea victimei în presupusă placere reciprocă, fără să realizeze că de fapt, doar cel care domină şi chinuie poate resimţi vreo plăcere. Masochismul devine pentru victimă un modus vinendi sau, şi mai grav, o unitate de masura a iubirii şi devoţiunii faţă de călău, prin care caută să îşi salveze imaginea culpabilă, o expresie a conexiunii sufleteşti cu călăul.

Necesităţile de adaptare şi supravieţuire se cristalizează, în logica femeilor misogine, într-o formă de compromis colaboraţionist. Sado-masochismul erotic nu este altceva decât transpunerea unor ierarhii definite prin stereotipuri de gen în viaţa intimă a cuplurilor hetero-sexuale. Introvertirea sau internalizarea acestor modele declanşează raporturi sado-masochiste deoarece, în relaţiile de iubire, atracţia naturală este dublată de sentimente (inoculate cultural) de dispreţ sau auto-dispreţ şi de imbolduri flaglatoare sau auto-flagelatoare la adresa polului feminin. În asentimentul cu Andreei Dworkin consimt că dacă imaginile terorii, expresii ale sadismului social: „un evreu emaciat în spatele unei sârme ghimpate, aproape gol, mutilat de bisturiul unui medic nazist, un vietnamez într-o cuşcă de tigru, aproape gol, cu oasele deformate şi rupte, cu carnea tumefiată, un sclav negru pe o plantaţie sudistă, aproape gol, în lanţuri, cu carnea sfâşiată de bici” sunt recunoscute ca atrocităţi atunci şi „imaginea unei femei ţinute într-o cuşcă, în lanţuri, cu carnea sfâşiată de bici”, atât de des întâlnită în publicaţiile hardcore, ar trebui să fie recunoscută de către umanişti drept o atrocitate şi nu să fie calificată ca „sursă de amuzament, dreptul oricărui bărbat”, o simplă fantasmă nevinovată[1].


[1] Andrea Dworkin, Letters from a war zone / Pornography: the New Terrorism, 1976-1989 http://www.nostatusquo.com/ACLU/dworkin/WarZoneChaptIVA.html

29
Jan
10

Sindromul Eva – partea a doua

Sindromul Eva

Foarte interesant de remarcat este faptul că în arta plastică (mă voi rezuma doar la pictură) portretele femeilor făcute de artiste imortalizază cu totul altfel de expresii faciale, morale, caracteriale,  altfel de posturi, atitudini, gesturi şi poziţii decât cele făcute de artişti bărbaţi. Femeile pictate de femei au alt fel de suflet. Cu câteva excepţii remarcabile şi demne de toată preţuirea cum sunt cele ale pictorilor Egon Schiele, Edgar Degas, Daumier, Rembrandt, Leonardo da Vinci, Michelangelo şi alţi câţiva asemeni (mai cu seamă din perioadele pre-moderne), majoritatea pictorilor bărbaţi reduc imaginea femeilor la atribute funcţionale, la rolul pe care îl joacă în viaţa socială, amoroasă, sexuală, domestică, la ceea ce reprezintă “menirea unei femei” într-o orânduire guvernată de principii androcentrice. Femeile sunt privite şi surprinse doar din perspectivă masculină, ceea ce e firesc altmiteri, însă nu ca entităţi complementare ori ca subiecţi înzestraţi cu tot spectrul de motivaţii, preocupări, frământări, angoase şi idealuri specifice regnului uman ci ca obiect al dorinţei, atracţiei, urii, frustrării sau repulsiei masculine. Femeile sunt obiectificate în arta masculină, sunt reduse la rolul pe care îl joacă sau s-ar vrea să îl joace în viaţa bărbaţilor, la câteva atribute care nu sunt identitare, nu ţin de spiritualitatea lor intrinsecă, de raţiunile proprii de a exista în lume, ci de ceea ce bărbaţii vor să fie şi să vadă în ele. Femeile apar în posturi de muză, de mamă, de virgină, într-o multitudine de posturi sexuale, în toate ipostazele „păcatului feminim” care ilustrază sindromul Eva, femeile sunt portretizate doar ca femei şi nu ca oameni, ca indivizi, dincolo de orice caracteristici sau stereotipii de gen. Societăţile şi culturile androcentrice dictează „femeia” prin reducţionism. Artiştii, chiar şi unii dintre cei mai profunzi şi mai înzestraţi (nu toţi!!), nu pictează oameni-femei ci femei funcţii (fie şi în sensul strict matematic al termenului), pictează mereu aceeaşi imagine a Evei în postură de vampă, de sfântă, de fecioară, de nimfomană, de zeiţă, de femeie fatală. Artistele însă nu pictează bărbaţi doar din perspectiva unui rol cu conotaţii sexuale, pictează oameni-bărbaţi, după cum pictează şi oameni-femei. Într-o lume patriarhală cel mai greu e de convins că femeia e şi ea om. Că are aspiraţii care depăşesc spectrul nevoilor, intereselor, vocaţiilor şi fantasmelor sexuale. Că e mai mult decât o maşinărie complicată de făcut amor, copii, mâncare sau de făcut cu ochiul. În pictura artistelor femei apar cu totul şi cu totul alte fenotipuri, care nu sunt feminine, ci pur umane. Am formulat greşit atunci când am spus că au un alt fel de suflet decât în pictura masculină. În realitate pictorii bărbaţi, în marea lor majoritate le dezbracă – uneori de haine – însă mai mereu de suflet.

Cam acelaşi lucru se întâmplă şi în alte arte, în teatrul clasic şi modern, de exemplu. Personajele feminine sunt nişte fantoşe închegate din câteva tuşe simpliste în jurul unor elemente fixe: dorinţa de măritiş, adulterul, aspiraţia spre bunăstare materială, instinctul matern. Temele dramei femeieşti în teatrul bărbătesc sunt: pierderea virginităţii, sărăcia, exploatarea sexuală, dragostea pierdută, rănită sau imposibilă, dorul, sterilitatea, simţul matern pus la încercare, bătrâneţea, pierderea puterii de seducţie. Temele nu sunt neapărat false, ele aparţin odiseei experienţelor feminine, dar nu sunt nici pe de parte în măsură să redea dimensiunea reală a existenţei într-un corp de femeie. Gama posibilelor drame şi situaţii tragice sau comice pe care le poate traversa o femeie e la fel de vastă şi de diversificată ca şi cea atribuită prin tradiţie culturală bărbaţilor. A avea un suflet şi o conştiinţă e un fapt atât de radical umanizant încât, practic, eludarea acestor determinări ontologice în contextul unei opere de artă conduce inerent la  expresii parodice şi caricaturale. Femeile apar ipostaziate schematic, simbolic, nerealist în majoritatea operelor masculine chiar şi atunci când sunt portretizate cu gingăşie şi admiraţie, pentru că sunt privite doar ca femei. În realitate însă sunt mai mult şi altceva: un mai mare sau egal în raport cu femeia, oricine şi oricum ar fi ea. Gândirea, emoţia, autenticitatea, adevărul, dreptatea nu au sex după cum nu au sex nici falsul, ipocrizia, răutatea, trădarea; în lumea spiritului bărbatul şi femeia nu există. Sunt doar metafore culturale, sintagme sociale ale raporturilor de putere, cum spunea Foucault.

Modernitatea nu a eliberat omul de tabuuri şi fetişuri ci le-a reeditat într-o manieră lucid-ironică. Odată cu eliberarea de canoanele academice de reprezentare în arta plastică a survenit o explozie de androcentrism. Dacă în perioada clasică sau în cea renascentistă misoginismul era camuflat subtil în forme saţios-graţioase şi disimulat într-o pleiadă de ilustrări candide ale eternului feminin, în modernitate artiştii s-au eliberat din prizonieratul formei, lăsând însă fondul concepţiilor despre „femeie” să se întrevadă fără perdea.

Femeia din fantasmele bărbaţilor nu există.  Nici nu a existat, nici nu va exista. Stau mărturie toate operele de artă ale femeilor vii, reale, făcute din spirit şi carne, ale femeilor artiste care chiar există.

____________________________________________________________________________________________

Portrete făcute de artişti:

____________________________________________________________________________________________

Portrete făcute de artiste:

28
Jan
10

Sindromul Eva – partea întâi

Sindromul Eva

Stigmatizând victima, oprobriul public se solidarizează pasiv cu persecutorul. Mentalitatea colectiva devine un persecutor intermediar datorită faptului că oroarea posturii de victimă declansează în conştiinţa pasivă ura faţă de potenţiala sa persecuţie. Conştiinţa pasivă este una de tranzit deoarece se substituie virtual victimei (prin proiecţie afectivă) şi migrează conştient spre postura adversă prin solidarizare cu persecutorul, recurgând, potrivit modelului schiţat de Horney, la o atitudine de supunere în faţa puterii. Spaima de agresiune determină în constiinţa colectivă pasivă nevoia de negociere cu persecutorul. Prin solidarizarea cu călăul, oprobriul public sau conştiinţa persecutoare colectivă se consideră izbăvită de virtuala persecuţie. Acesta este principiul psihologic al colaboraţionismului.

Prietenia formală cu tiranul, cu dictatorul, cu torţionarul, cu violatorul, creaza potenţialei victime iluzia securitătii, astfel că oamenii se coalizeaza în masă în sprijinul tiranului care i-ar putea agresa. Andrea Dworkin dezvoltă şi ea această temă, în Intercourse[i]: “Ingeniozitatea obiectificării femeilor ca strategie a dominării constă în faptul că li se oferă libertatea de a prelua iniţiativa, de a participa consimţit la propria lor degradare…. Acesta este cel mai bun sistem de colonializare din lume: femeia îşi asumă povara responsabilităţii propriei sale subordonări şi obiectificări. În unele sisteme, în care transformarea femeii într-un obiect sexual pretinde terorism şi maltratare, prin mutilare genitală sau interdicţii de tot felul, cea care administrează ritualul de tortură sau punitiv este mama, care la rândul său a fost iniţiată în suferinţă de către mama ei. Ceea ce bărbaţii au nevoie să fie femeile pentru a le putea copula este săvârşit de către „torţionari” femei în aşa fel încât bărbaţii sunt scutiţi de povara acţiunii; nu contează cât de mult le-ar costa pe femei acest lucru şi cât de profundă este umilinţa acestora în condiţii de colaboraţionism deplin, cât de lipsite de conştiinţă personală se simt pentru că nu le-a mai rămas nici un strop de conştiinţă, în schimb sunt libere să aibă parte de coituri. Atunci când cei care te domină te şi obligă să iei iniţiativa în propria ta distrugere umană, pierzi mai mult decât orice popor opresat”.

Fenomenul de introiecţie / proiecţie a judecăţilor cu caracter sexist este caracteristic majorităţii oamenilor. În ceea ce priveşte profilul „decadenţei” morale feminine se pot distinge câteva praguri nete, echivalente treptelor care o coboară în infernul sclaviei sexuale. Pe prima treaptă a ierarhiei păcatelor femeieşti se situează prototipul „gâsculiţei”. Aceasta are un tip de inocenţă soră cu prostia: femeia „gâscă”  este focalizată în postura de „victimă inocentă”, arcordându-i-se circumstanţe atenuante.

Manet

Este genul de „fraieră” pe care bărbaţii o folosesc şi-o exploatează sexual fără ca ea să conştientizeze că e „terfelită”. Gâsculiţa nu e „murdară” ci se lasă murdărită. Inconştienţa acesteia este un atribut care o scuteşte şi de votul de blam violent din partea consoartelor de acelaşi sex, convertite la normele patriarhale. Acestea se raportează la ea cu acceaşi condescendenţă ipocrită ca şi la „virgine”.

Frivolitatea deja este o treaptă în plus în asumarea conştientă a „terfelirii”. Frivola îşi confecţionează mijloace de seducţie în mod deliberat pentru a ajunge în postura gâsculiţei. Se face vinovată cu premeditare de „infracţiunea” promiscuităţii sexuale, fiind considerată un element dintre cele mai periculoase din categoria „stricatelor” deoarece „frivola” are deopotrivă mijloace de seducţie şi auto-apărare, datorate conştientizării atuurilor sale sexuale, astfel ca în măsura în care poate seduce bărbaţi îi poate şi refuza. Frivola „păcătuieşte” ireal, este o incitatoare, un mim al contagiunii sexuale,  o actriţă aptă să simuleze atracţia în mod narcisic fără o acoperire autentică. Frivola nu-şi pierde niciodată luciditatea, controlează jocurile erotice în permanenţă, fără să le ia vreodată în serios. De aici provine caracterul alunecos pe care îl presupune frivolitatea. Are atributele jocului şi farmecul imprevizibilului. De aceea femeia „cinstită” vede în „frivolă” un rival primejdios, care deţine nişte mijloace speciale prin care poate manipula sexualitatea masculină. Frivola este una dintre cele mai detestate femei din categoriile de depravate în viziunea nevestei „curate” deoarece comportamentul frivol are o componentă estetică irezistibilă pe care bărbaţii o agrează din instinct, dincolo de orice frâne morale sau afective conştiente. Frivola are ceva din erotismul ludic al bărbaţilor (şi sunt atât de fascinaţi de acest ludism!), frivola este de „acelaşi soi cu el”, le stăpâneşte tehnicile şi tacticile, iar bărbaţii admiră narcisic stilul erotic al frivolelor pentru că se regăsesc în el.

Vampele sunt ceva mai puţin periculoase decât frivolele pentru că acest farmec estetic este înlocuit de vulgaritate. De aceea dispreţul cultivat de femeile „serioase” la adresa vampelor este poate cel mai onest, deoarece femeia serioasă se caracterizează, la nivel de aparenţe, printr-un tip de sobrietate care exclude vulgaritatea.  Interesant este saltul de la dezgustul faţă de „vampă” la ura faţă de „nimfomană” în ierarhia cuantificării păcatelor sexuale femeieşti. „Nimfomana” , deşi este considerată formal un caz de personalitate deviată, definită prin comportament grotesc – o maniacă a actelor heterosexuale – este cu mult mai hulită decât vampa, detestul faţă de aceasta având o componentă afectivă mai puternică. Femeia Fatală este calificată de către simţul comun drept echivalentul feminin al lui Don Juan: o femeie care poate dispune sexual de toţi bărbaţii pe care şi-i doreşte. Pe de altă parte, această gândire eludează complet contextul relaţiilor de putere care se manifestă între bărbaţi şi femei, inclusiv în planul erotismului. Don Juan este un cuceritor, care împrăştie iluzii şi supralicitează, mimează sau truchează ceea ce simte, depunând o energie uriaşă în a stimula erotic femeile, în timp ce femeia fatală este indiferentă şi pasivă, periculoasă prin lipsa ei de sentimente faţă de bărbaţi. Dacă Don Juan este activ şi accesibil, femeia fatală este pasiv inaccesibilă. Gradul său de emancipare sexuală  întrece orice limite, prin faptul că se arată insensibilă la farmecul, dorinţa şi chiar afecţiunea bărbaţilor, fiind etichetată fie drept funciar egoistă fie drept lesbiană. De aceea atunci când o presupusă femeie fatală încasează un eşec amoros sau sufletesc oarecare, femeia „cinstită” se simte răzbunată şi exultă, fericită că s-a făcut dreptate.

Este foarte interesant faptul că mentalitatea uzuală a femeii „cinstite” nu identifică în noţiunea de „femeie fatală” depravarea sexuală în sensul „păcatelor” femeieşti standardizate, ci orgoliul, independenţa, iar dispreţul faţă de aceasta deotă o invidie ocultată. Femeia fatală se reflectă monstruos în ochii nevestei „curate” prin faptul că pare puternică, idependentă şi mulţumită, atrăgându-i în felul asta atenţia asupra unei surse de fericire pe care o femeie o poate găsi dincolo de relaţia cu bărbaţii.

Nimfomana se află într-un cerc mai adânc al infernului patriarhal şi capătă dimensiuni hiperbolice în viziunea acuzatoarelor ei. Este perceptuă ca un fel de maşină de făcut sex, un balaur-femeie care „înghite” pe nemestecate bărbaţi….fiind altminteri singurul personaj malefic feminin proiectat mitologic în subconştientul colectiv al consoartelor şi stigmatizat prin atributele „vrăjitoarei” sau creaturii „porneia”.  Nimfomana este dispreţuită pentru că, fiind o sclavă sexuală a amorului hetero-falocentric, le atrage atenţia femeilor asupra faptului că bărbaţii savurează „dezmăţul sexual” în practică, deşi în teorie îl înfierează. Existenţa nimfomanelor acţionează subliminal asupra minţii lor, dezgropându-le nişte intuiţii permanent ocultate referitoare la modul pornografic în care se raportează bărbaţii la femei. Faptul că nimfomanele sunt dorite este o dovadă că idealul de comportament al „femeii curate” nu atrage după sine avantajul de a fi mai dorită decât o femeie care desconsideră flagrant acest ideal. Femeile „cinstite” se aşteaptă să fie recompensate, în consecinţa stilului lor de viaţă, printr-un surplus de dorinţă şi iubire masculină, dar bărbaţii se arată mai degrabă sensibili la avantajele amorului liber, neîngrădit de constrângeri morale sau de idealuri ale „purităţii” sexuale. Dacă frivola este un fel e scamatoare, perfect adaptată nevoilor masculine de suspence amoros, cu siguranţă nimfomanei îi sunt atribuite însemnele obscenităţii, despre care vorbea Andrea Dworkin. Altfel spus nimfomana se profilează în subconştientul feminin ca un echivalent al persecutorului masculin, al profitorului sexual, al pornografului care disociază sexualitatea de erotism şi o dezbracă de orice sentiment uman. Penultimul dintre avatarurile dispreţului misogin pe scara ierarhiei „păcatului” este cel al Curvei. Această creatură a infernului sexual este o victimă absolută. Trebuie remarcat faptul că plecând de la puritatea „incontestabilă” a virginei şi coborând pe această scară a păcatelor spre tenebroasa imagine a „târfei”, ne situam pe un teren al „vinovăţiei” în care cea mai nevinovată fiinţă este cea care nu poartă nici un fel de stigmate victimare sexuale, iar cea mai „vinovată” este de departe victima celor mai „sordide” interferenţe sexuale. Curva este femeia care îşi foloseşte condiţia erotică în alt scop decât actul sexual în sine. Curva nu trăieşte sexualitatea ca pe un imperativ al instinctului (investit halucinant cu propirietăţi magice) asemeni nimfomanei histrionice, nu se joacă asemeni vampei sau frivolei cu sexualitatea în chip de scamator erotic din voluptate pur narcisică, nu se lasă trasă pe sfoară cu naivitate căzând în plasa vânătorii masculine asemeni gâsculiţei şi nu e nici pe departe nevasta cinstită auto-investită în judecător şi avocat al acuzării speciei feminine, demnă de toată stima şi virtutea deoarece face sex cu devoţiune, moralitate şi responsbilitate afectivă. Curva este singura care nu face sex nici moral, nici afectiv, nici ludic, nici naiv, nici instinctual, curva face sex în silă, simulând plăcerea ca să-şi câştige existenţa. Va să zică este cea mai nefericită dintre femei, pentru că nu-şi găseşte în sex nici o alinare, nici o satisfacţie, nici o voluptate. Curva este o victimă indubitabilă a sexualităţii falocentrice şi totuşi este considerată cea mai detestabilă creatură. Poartă deopotrivă crucea dezgustului feminin şi pe cea a dispreţului masculin. Dar cea mai infernală dintre păcătoase şi deopotrivă cea mai temută este Lesbiana. Femeia care, coborând pe treptele infernului patriarhal, a ajuns până în inima sistemului, s-a eliberat toate miturile hetero-realităţii şi a avut viziunea marilor minciuni (Mary Daly) şi iluzii pe care sunt fundamentale ideologiile patriarhale. Lesbiana îşi refuză condiţia de femeie în sensul în care aceasta a fost definită de bărbaţi, lesbiana refuză să practice misoginismul, refuză să respecte tabuurile impuse de legile androcraţiei. Lesbiana, în sens spiritual, reprezintă o femeie care, încălcând tabuurile, îşi descoperă propriul erotism şi propria sexualitate, îşi descoperă natura sa genuină, femeiască şi, prin regăsirea sinelui propriu; dispar din sufletul şi conştiinţa ei şi barierele care o separau de celelalte femei, întorcând-o împotriva lor. Căzând aceste bariere, lesbiana, care a fost cândva dresată social să îşi direcţioneze întreaga energie erotică şi afectivă la adresa bărbaţilor, şi-o introiectează iniţial, apoi şi-o revarsă asupra femeilor. Odată căzută, în conştiinţa ei, cortina de fier a mistificărilor patriarhale, nici iubirea sa pentru femei nu mai poate fi stăvilită de vreun tabu, nici puterile sale lăuntrice, nici sentimentul libertăţii. Femeile „cinstite” şi „nedeviate” stigmatizează lesbienele pentru gradul nepermis de libertate în care trăisc. Mary Daly precizează, în „Pure Lust” că tabuul suprem impus femeilor este acela de „a se atinge singure sau de a se atinge una pe alta”. Desigur, se referă la o atingere în sens spiritual, dar care poate fi extrapolată, în virtutea demonstraţiilor pe care le-am făcut în capitolele precedente cu privire la principiul vaselor comunicante, şi asupra atingerii de tip erotic[ii]: „Teribilul tabu poate fi văzut ca o încercare de protecţie a celor slabi (femei, copii şi oameni obişnuiţi îndeobşte) de influenţa puterilor manei pozitive, Arhimagică, a femeii Nedomesticite şi Libere. Tabuul total caută de asemenea să stopeze pericolul primordial la care sunt supuşi preoţii şi autorităţile masculine, în condiţiile în care, sub înrâurirea Vitală a Atingerii dintre Femei, ele ar realiza natura „necrofilă” a acestor bărbaţi şi i-ar forţa să admită oroarea propriei lor mortificări…” Tabuul Universal încearcă să prevină şi să securizeze fiinţele copiilor nenăscuţi şi tinerilor de consecinţele întâlnirii cu Prezenţa Femeii Autentice, …  este menit să-i protejeze pe hoţii care le-au furat femeilor Dreptul de a se Atinge – prin canoanele ritualurilor falice…” „Femeile sunt terorizate prin Tabuurile falocentrice şi în felul acesta sunt ţinute departe de Atingerea „obiectului” care este propriul lor Sine şi în care, puterile considerate demonice (puterile lor Promordiale care au fost travestite în demonice de către Posesorii lor), zac ascunse. Femeile sunt paralizate de această frică faţă de propriile puteri lăuntrice, injectată…. Cu alte cuvinte, Tabuul impus femeilor împotriva Atingerii, le face să se teamă de Sinele şi  puterile proprii, terifiate că acest lucru ar putea atrage un blestem asupra lor.” Atingerea sinelui femeiesc coincide cu spargerea cercului heterosexualităţii, în care sufletele femeilor sunt captive. Lesbianismul pe care îl presupune un act de eliberare din capcana tabuurilor falocentrice este de factură spirituală. Spre deosebire de filosofii dualişti, Daly nu recurge la separarea dihotomică a spiritului de trup şi consideră hetero-sexualitatea – o expresie a legăturilor sufleteşti dintre bărbaţi şi femei care conservă raporturile de gen opresive, iar lesbianismul – consecinţa descătuşării energiilor vitale Primordiale din Sinele femeilor care coincide cu spargerea graniţelor închisorii spirituale şi conceptuale în care sunt ţinute prizoniere. În perspectiva ei, lesbianismul nu este o „predispoziţie organică” sau psihologică ci rezultatul eliberării spiritului femeiesc din mrejele seducţiei şi spaimei pe care le-o insuflă mitologiile patriarhale. În asentimentul ei, reiau firul argumentaţiei precizând faptul că lesbiana este tratată cu cea mai mare ostilitate de către adepţii „normalităţii” sexuale nu pentru că ar crede cineva cu-adevărat că este un mutant psihologic, un pericol public sau o creatură a infernului, ci tocmai pentru că, în pofida formulării tendenţioase a termenului de homo -sexualitate, care ne conduce cu gândul (după cum arătam într-un capitol anterior) la ideea că orientarea sexuală este un dat instinctual fără nici o determinantă afectivă sau spirituală, toţi ştiu că planurile care pot fi atât de lesne disociate gramatical prin dihotomiile aferente, în realitatea psihologică se întrepătrund şi că eliberarea unei persoane de imperialismul „instinctual” dictat de normele hetero-sexualităţii, atrage după sine şi eliberarea din celelalte norme. Lesbiana este un proscris în patriarhat pentru că şi bărbaţii şi femeile ştiu că dominarea masculină se întâmplă prin puterea faptului că femeile sunt legate instinctual, sufleteşte, erotic, economic, politic de bărbaţi; legătura instinctuală, dublată de  mitologiile hetero-amoroase, fiind, însă, veriga cea mai puternică a lanţului. O femeie care nu mai doreşte bărbaţi şi nu mai este dependentă de ei erotic este pasibilă de a se elibera de infleuenţa lor şi în celelalte sensuri ontologice. Hegemonia masculină s-a construit pe fundalul unei iniţiale dependenţe instinctuale a femeilor, care a fost decantată ulterior în mituri, turnată în cutume sociale, transpusă în ideologii… În orice „situaţie fără ieşire” există, potrivit filosofiei exiastenţialiste, o portiţă de evadare: avem pe de-o parte libertatea martiriului şi, pe de altă parte, libertatea sinuciderii. În cazul evadării din patriarhat, o femeie poate alege, dacă trăieşte într-o ţară fundamentalistă, una dintre aceste două soluţii extreme, iar dacă trăieşte într-un climat democratic versiunea luptei ideologice sau a „sinuciderii” simbolice, mai precis a uciderii condiţiei sale feminine, în sensul în care aceasta a fost predefinită de bărbaţi, prin refuzul de a-şi mai direcţiona energiile vitale: instinctuale,  afective, spirituale, erotice la adresa bărbaţilor. Lesbianismul este o astfel de sinucidere simbolică, este refuzul femeilor de a mai colabora cu persecutorii lor, cel puţin în viaţa lor intimă, sufletească.

Este impresionant de urmărit felul în care spirala a „păcatelor” femeieşti este reprodusă analogic, dar într-o optică inversă, în ceea ce priveşte gradele de „sfinţenie” feminine. Dacă lesbiana, care refuză să se supună legilor concepute de „zeităţile” masculine în sprijinul hegemoniei bărbăteşti, altfel spus concepute de tăticii istoriei în spijinul fiilor bărbaţi, este considerată, asemeni unei eroine a tragediei antice greceşti, un proscris, o întrupare a maleficului, pentru că subminează autoritatea masculină şi încalcă poruncile zeilor, nesocotindu-le voinţa, atunci cea mai sfântă dintre femei este totodată şi cea mai devotată sistemului. Dacă încununarea şi apogeul delirului patriarhal îşi are expresia în religiile monoteiste, atunci femeile credincioase, misticele, sunt cele mai preţuite, în maniera în care, într-o dictatură, adulatorii puterii sunt cei aflaţi în graţiile dictatorilor.

O femeie „credincioasă”, în spiritul religiilor monoteise, îşi asumă condiţia de vasal acceptându-şi postura de victimă. În contextul raporturilor de forţe existente între „dominator” şi „dominat”, victima este o fiinţă căreia îi este răpit ilicit un anume grad de libertate. Victima e un prizonier, un supus, un rob călăuzit sau întemniţat de o forţă exterioară. Repulsia condescendentă pe care o resimt femeile creştine faţă de condiţia femeii arabe exprimă subtil, dar relevant, dezgustul acestora faţă de virtuala lor sclavie. Rolul de curtezane le repugnă tocmai pentru că se regăsesc în el până la un punct, aşa cum le repugnă rolul de „menajeră conjugală”, de „amantă fără spirit”, în ultimă instanţă de „pseudo-fiinţă”.

În subconştientul fiecărei femei există o curvă care trebuie să supravieţuiască, o vampă care vrea să epateze, o femeie serioasă care ar vrea să-şi piardă libertatea din raţiuni de securitate intimă, o nimfomană care ar vrea să facă sex cu voluptate şi o virgină „terfelită” cândva… există o armată întreagă de victime care se bat între ele şi se luptă pentru supremaţie în administrarea motivaţiilor conştiente.

În Grecia antică Hera îl înfrunta pe Zeus, îi presăra capcane, se juca cu el, se certau şi se împăcau fără să fie unul dintre ei victima şi celălalt persecutorul, erau puternici, fericiţi şi nemuritori. Poate că tocmai acesta este secretul convieţuirii armonioase: generozitatea celui puternic de-a îl considera egalul său pe cel slab. Intuiţia bărbatului de-a respecta libertatea femeii ca să poată fi la rândul său iubit şi respectat.


[i] Dworkin, Andrea, Intercourse,

[ii] Daly, Mary, Pure Lust , Cox and Wyman, Reading, Berkshire,2001, pg. 247-249.

27
Jan
10

Romanul postmodern

Dacă romanul modern şi existenţialist au reuşit să ajungă într-un punct de rafinament expresiv prin care să dea carne sufletului şi suflet celor trupeşti sau să le unifice într-o sintaxă revelatoare care dizolvă schisma carteziană dintre ele perpetuată cultural preţ de secole, romanul postmodern cade din acest punct de graţie într-un obscurantism semnatic în care şi sufletul şi trupul îşi pierd identitatea şi apar din nou segregate în dimensiuni paralele.

Matthew Monahan

Sufletul e în primul rând dizolvat în conştiinţă, aşadar în ceva relativ, permeabil la orice fel de schimbare, iar trupul devine un simplu corp fiziologic, ghidat sau supravegheat critic de conştiinţă, dintr-o altă sferă… Corpul are o viaţă a lui proprie, pe care conştiinţa n-o poate, decât, eventual, îngrădi. Natura umană redevine duală în postmodernism, după ce suprarealiştii, existenţialiştii şi nihiliştii secolului XX au încercat s-o unifice în individ în forme ireductibile. Romanul postmodern ne vorbeşte despre aventurile minţii pe de-o parte şi despre cele ale trupului pe de alta. Sexualitatea e un focar de angoasă, nebunie şi zbucium continuu, pentru că nu mai e guvernată de legile spiritului sau de vreo voinţă sufletească ci de imbolduri inconştiente, fantasme, acte compulsive. Conştiinţa asistă neputincioasă la zvârcolirile scorpiei care posedă trupul. În postmodernitate am ajuns aproape să asociem reflex noţiunii de corp ideea de sexualitate. Iar dacă nu e surprins în posturi sexuale, corpul e disecat anatomic sau redus la aspectele lui jenante: boala, mizeria, abjecţia la ceea ce, iată, scapă de sub controlul conştiinţei. S-ar zice că mentalitatea postmodernă vânează cu obstinaţie ceea ce mintea nu poate incorpora, absorbi sau manevra. O obsesie a puterii până la urmă este ceea ce mocneşte în subteranele acestor invocaţii recurente ale universului de dincolo de ceea ce putem sau avem libertatea să fim, să decidem… Tot ce ne scapă, tot ce e evanescent, ambiguu, indicibil, neraţionalizabil, impulsiv, ascuns, animalic, reflex devine obiect de invocaţie (nu neapărat de studiu) în arta şi literatura postmoderne.

Thomas Houseago

Unele romane, excelente la nivel de stil şi resurse narative alunecă într-o groapă de potenţial atunci când scot la rampă pasaje descriptive care fac referire la viaţa trupului. Un prim lucru demn de remarcat este că e vorba de „descriere”: corpul e privit din exterior, ca o entitate străină sinelui. În romanul existenţialist se trăia prin corp, în cel postmodern în cel mai fericit caz corpul e un focar de trăire, autonomă însă faţă de toate celelalte, ca şi cum ar exista o prăpastie de netrecut între dimensiunea în care subzistă corpul şi cea în e sediul fiinţei. Corpul ca non-fiinţă, ca fapt eteronom conştiinţei, ca umbră intangibilă şi indezirabilă a acesteia.  De aceea cele mai multe dintre aceste pasaje livreşti care evocă acte fizice sunt plicticoase, aride, saţioase, excedentare în contextul cărţii. Se petrec pe un alt plan decât cel în care personajele există, simt, gândesc, se frământă, se petrec într-un vacuum existenţial şi devin abia post-factum obiect de meditaţie sau analiză, parte integrantă a conştiinţei. Corpul este înfăţişat ori cu dezgust ori chiar duşmănos ori cu o suspectă indiferenţă. Corpul apare ca unealtă a degradării omenescului din noi. De unde această oroare, cu iz medieval, faţă de ceea ce modernii s-au străduit frenetic să umanizeze? Există acum un fetiş negativ al corporalităţii, asemănător reprezentărilor fobice ale trupescului din perioadele pre-moderne. Dacă atunci corpul era periculos, malefic, detestabil, iar acum este dizgraţios, urât, înjositor. Postmodernii nu evită corpul, dimpotrivă, îl evocă în mod prolific, însă redus la aspectele lui inferioare sau, în tot cazul, într-o cheie negativă. Modernii vedeau „flori” în „mucegai”, postmodernii văd mucegai în flori. Căderea este evidentă. Poate fi expresia vie a unei specii dezgustate de ea însăşi, dar poate fi şi o alunecare de pe sârma pe care mergeau modernii, idealiştii, romanticii, expresioniştii.

Ellen Gronemeyer

Noţiunea de fiinţă e din ce în ce mai controversată, mai ambiguă. Până una alta, trupul apare conceput ca o malformaţie a conştiinţei, ca o cangenă a acesteia, ca un cheag dureros pe care îl târăşte după ea. Sufletul a dispărut din dezbaterile culturale, din romane, chiar şi din poezie. E din ce în ce mai rar numit şi atunci mai degrabă într-o notă parodică sau aluzivă. De aceea tot ce ne-a mai rămas întreg, nesegmentat e trupul. Poate că nevoia de unitate e cea care impune evocarea lui, recurentă. Încotro ne îndreptăm? Probabil către o deconstrucţie a trupului. Şi, odată ce şi acesta va deveni o substanţă volatilă, ca şi cea a fiinţei, vom rămâne doar cu corpul gol al ideilor şi vom ajunge, poate, în sfârşit, în Atlantida.


26
Jan
10

Un film care merită văzut!

AGORA

http://www.youtube.com/watch?v=RbuEhwselE0&feature=player_embedded#

Nu trebuie să uităm că prin foc şi spadă a fost impus popoarelor creştinismul.

Un film umanist despre crimele şi fărădelegile unora dintre primii aşa zişi creştini. Avem tendinţa să pomenim doar Inchiziţia când facem referire la cruzimile şi genocidul înfăptuit istoric de creştini. Cum să îi numim altfel? Desigur nu creştinimul e de vină pentru faptele atroce ale unor instituţii clericale sau ale unor fanatici, dar dacă ei îşi spun creştini, de ce să le dăm alt nume?

Filmul are şi accente feministe, foarte nuanţat expuse. Da. Frumos!




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers