02
Jan
10

Anatomia kitch-ului

 

Formele de expresie se cer permanent supuse unui proces de reiterare-transformare deoarece oamenii nu pot reacţiona cu aceeaşi vitalitate şi apetenţă la structuri comunicante fosilizate sau des uzitate. Morphe-urile expresiei se erodează : sensurile tind să fie sufocate sau opacizate atunci când o formulă de reprezentare se perpetuează; în timp ea devine clişeu, patern, stereotip, iar mintea omenească nu mai reacţionează cu aceeaşi vigoare la stimulul pe care îl reprezintă, mai precis o absoarbe reflex, fără a mai încerca sentimentul de „descoperire” a unui sens. Forma de expunere a unui mesaj trebuie să surprindă, pentru ca receptorul să poată fi atins de conţinutul semantic. Pentru a fi impresionaţi de o formă comunicantă, aceasta trebuie să se constituie într-o expresie insolită. Adeseori arta nu face altceva decât să recompună forme noi de expresie pentru experienţe, trăiri şi viziuni etern umane, iar nevoia de artă, dintr-o anumită perspectivă, nu constituie altceva decât o aviditate de revitalizare a contactului contemplativ-reflexiv cu obiectul acestora.  In linii esenţiale căutările şi frământările omeneşti sunt aceleaşi, însă reprezentarea lor e necesar să înregistreze o anumită varianţă caleidoscopică pentru ca spiritul nostru să poată fi apt pentru o deplină receptare sau rezonanţă. Pasiunea, emoţia, uimirea, bucuria, înţelegerea nu pot fi stimulate de mereu aceleaşi forme de reprezentare şi  manifestare. Nu putem reacţiona mereu cu aceeaşi voluptate sau durere la chestiuni care comportă un anumit grad de rutină, stereotipie sau repetitivitate… Acelaşi poem, aceeaşi muzică, acelaşi tablou care ne-au mişcat cândva îşi pierd în timp puterea de seducţie, nu ne pot atinge la fel de profund după nenumărate contacte. Până şi cele mai impresionante capodopere îşi epuizează „puterea” şi „magia” după multiple vizionări. Expresiile au o anumită energie potenţială care se consumă în procesul de comunicare.

Arta, prin faptul că presupune instituirea unui cod comunicant unic în raport cu orice limbaj standardizat sau deja exploatat în opere anterioare, menţine viu principul transmutabilităţii sensului în formă. Artiştii autentici sunt cei care au abilitatea de a creea expresii care să surprindă, de a elabora un limbaj propriu, greu de clasificat şi (sau) asimilat altora, deja cunoscute. Celebra butadă care ridică întrebarea în ce măsură Kafka poate fi considerat un kafkian, este relevantă în acest sens. Spre deosebire de epigonii săi, Kafka a fost primul care a plăsmuit acel tip de expresie: cei care i-au urmat nu au făcut altceva decât să stereotipizeze un model, să transforme un stil într-un gen, un filon creativ individual într-un fenotip. Mimesisul profesat programatic la adresa unor limbaje consacrate de artişti se afla pe intervalul dintre creaţia autentică şi antipodul său: kitschul.

Dacă arta este forma cea mai originală de a întruchipa sensuri, kitschul este un mortificator de sens, dacă arta este un mijloc eficace de a sensibiliza facultăţile spiritului întru o cât mai acurată receptare a unei structuri comunicante, kitschul este mijlocul cel mai sigur de desensibilizare a spiritului la stimuli comunicanţi, dacă arta este cel mai creativ şi original limbaj, kitschul este o jonglare cu clişee şi face parte din regnul produselor de serie.  

 

  Rosanne Kaloustian, “Winter song”

 În artă, promotorul dinamicii imaginative nu este eul cotidian al artistului, ci unul fictiv. Artistul creează într-o stare modificată de conştiinţă, el se reinventează şi în acelaşi timp se apropie de nucleul propriei fiinţe în cadrul actului creator. „Aceasta înseamnă că ea (arta) presupune o empatie cu un întreg care poate fi real, sau care poate fi imaginar, fabulatoriu. Oricum, de la romantici încoace se vorbeşte tot mai mult şi mai accentuat de o funcţie fabulatorie a conştiinţei” punctează Vasile Morar, referitor la această mutaţie a eului creator. Practic nu putem vorbi de o artă autentică atâta timp cât acest proces de transfigurare nu se produce pentru că el este cel care permite distilarea „universalului în particular” şi atrage mecanismele proiective ale receptorului. Expresia cotidiană este prea opacă şi totodată prea uzitată pentru a sucita trăiri estetice, iar excesul de particularitate propagat de emisia unei expuneri funciar confesive fac imposibilă comunicarea sub aspect artistic, dacă eul creator nu recurge la o reformă a limbajului său firesc, spontan. Nici măcar empatia nu e posibilă în faţa unei reprezentări excesiv particularizante. În acest sens, trimiterea lui Emanuel Levinas la simbioza dintre ireductibilitatea particularului şi esenţialitatea universalului în actul comunicării este superb sintetizată în următoarea afirmaţie: „Ca manifestare a unei raţiuni, limbajul trezeşte în mine şi în celălalt ceea ce ne este comun. Dar presupune, în intenţia sa de a exprima, alteritatea şi dualitatea noastră.” (Levinas- Celalalt [Lev][i]). Această remarcă este valabilă şi în cadrul comunicării artistice. Ceea ce însă vreau să evidenţiez este faptul că – pe linia mediană dintre Eu şi Celălalt, dintre actul emisiei şi receptare, se prefigurează un al treilea, o terţă entitate, fictivă, germinată de actul comunicării care funcţionează ca un eu mediatic între mine şi celălalt şi care are o anumită autonomie şi faţă de ficţiunea cu care îl investeşte emiţătorul şi faţă de modul în care îl asimilează (percepe, realizează) receptorul şi  care, în cazul creaţiei artistice, este însuşi spiritul operei, însoţit de descendenţii săi inevitabili – trăirea şi experienţele imaginative cu care o investeşte în sinea sa artistul şi respectiv trăirea şi experienţele imaginative care se nasc în mintea receptorului. Sunt, s-ar putea spune, 5 foruri mediatice distincte ale comunicării: subiectul, viziunea sa asupra a ceea ce emite, emisia, viziunea receptorului asupra emisiei şi în fine receptorul însuşi. Cu cât gradul de transfigurare al expresiei este mai mare în raport cu anumite schematisme ale gândirii, cu atât cele 5 entităţi subiective implicate în actul comunicării sunt mai active. Ceea ce vreau să punctez este că un grad minim de transfigurare şi creativitate în raport cu formulările cele mai uzitate, menţine expresia într-o anumită vacuitate de sens, deoarece exact ceea ce se profilează drept „de la sine înţeles”, loc comun sau stereotip mortifică procesul de comunicare pentru că, practic, aceste formulări-şablon nespunând nimic nou, nu spun nimic… 

În extensia dezbaterii de mai sus se ridică următoarea întrebare: care este gradul de transfigurare…. creativitate… etc al unui produs pseudo-artistic sau al unui kitsch veritabil cum este telenovela? Ce conţinuturi de sens procesează? Ce întrebări existenţiale ridică? Ce transfigurează? Nimic. Aceste reprezentări falsifică realul ontologic prin reducţionism, în vreme ce transfigurarea este menită să dezvăluie semnificaţii absconse, să îmbogăţească o viziune asupra acestuia.

 

În cercetarea ştiinţifică a creativităţii, o operă de artă s-a dovedit a fi valoroasă dacă vehiculează un limbaj cu grad sporit de complexitate şi ambiguitate care poate fi decriptat doar printr-un oarecare efort perceptiv şi intelectual. Nivelul de incertitudine al expresiei unei opere de artă (care include complexitate, ambiguitate şi variabilitate) nu trebuie să fie nici prea sporit, nici prea redus în raport cu capacitatea receptorului de a percepe produsul estetic. Ambiguitatea stimulează imaginaţia şi transpunerea empatică a receptorului în modelul reprezentat, de aceea cu cât gradul de particularitate al expresiei artistice este mai pregnant cu atât receptorul va face un efort mai mare pentru a se apropia de creaţie şi astfel de va implica mai profund în înţelegerea acesteia şi va încerca s-o recepteze din interior şi nu la nivelul unor asocieri perceptive rudimentare. Din perspectiva creatorului de artă empatia cu modelul reprezentat reflectă, de asemeni gradul acestuia de angajament în actul creator. Indiferent care ar fi preferinţa unui artist pentru un stil sau altul, expresivitatea constă în capacitatea acestuia de a plăsmui mijloace comunicante la interferenţa dintre simplitate şi complexitate, dintre particularitate şi universalitate, dintre individualism şi umanism (în sens filosofic), dintre sine şi alteritate, dintre limpezime şi ambiguitate, căci, ceea ce este static şi repetitiv e plicticos. Ceea ce este dinamic şi aleator e confuzant. Iar între cele două posibilităţi se află arta. Marele violonist Yehudi Menuhin afirma, într-un interviu: “muzica creează ordine în haos: ritmul impune unanimitate asupra divergenţei, melodia impune continuitate asupra disjuncţiei şi armonia impune compatibilitate asupra incongruenţei”.

            Pe când la rudele sărace ale artei, care doar o maimuţăresc, ne întâlnim cu forme de platitudine, simplism, lipsă de ambiguitate, banalitate care oscilează între hilar şi grotesc. Nu doar că nu au tangenţe cu frumuseţea sau cu vreun ţel estetic, dar nu încearcă nici măcar să urmărească nici măcar strict imitativ mijloacele artei. Ceea ce, bunăoară un artist evită cu predilecţie şi anume uniformitatea tonalităţii expresive, încercând să prezinte o cât mai bogată şi variată paletă de elemente comunicante – spre exemplu un actor bun nu va rosti în acelaşi registru două versuri ale unui poem – un autor de muzică uşoară, în schimb, va cultiva cu premeditare: uniformitatea, repetiţia (în registru identic) an unor pasaje, cu iz maniacal şi accente ce tind spre ordine entropică. Există o adevărată tradiţie a refrenului şi formulelor stereotipe în subspeciile artei. În serialele des pomenite anterior previzibilul pare a fi cultivat cu obstinaţie, în mod programatic. „Kitschul este ceea ce inspiră mulţimea; este clişeul care uneşte mulţimea împotriva individului autonom“, spune Andrew Shanks. În muzica electronică, uniformitatea apare ca ingredient funciar al creaţiei, iar acest previzibil şi această uniformitate sunt doar două dintre multe alte virusuri care cangrenează potenţialul estetic al unei creaţii.

 Artă kitsch, Charles Roka.

Ceea ce nu se întâmplă în produsele sub-artistice este adeziunea şi aderenţa continuă a sinelui creator la obiectul reprezentării… Creatorii de falsuri artistice nu se transpun, nu se identifică, nu îşi lasă amprentele fiinţei proprii în ceea ce întruchipează. Tocmai lipsa de mimetism – a realului existenţial – după cum am arătat anterior şi această lipsă de narcisism (identificare proiectivă) a sinelui creator cu întregul complex pe care îl reprezintă ansamblul operei… fac ca aceste produse să nu fie artă. Făuritorii lor nu ajung să-şi substituie anima sau fascicole din imaginea de sine acestor creaţii, eul fictiv pe care îl manevrează în context nu are rădăcini în fiinţa lor. Falsul constă în faptul că ei nu pun în aceste constructe şi reprezentări un „adevăr lăuntric”, nu dau operei nici o picătură din sângele lor. Falsul constă, într-o mare măsură şi în faptul că promotorii acestor produse nu resimt nici o legătură organică între universul propriu şi cel desemnat de structura creaţiei, creaţia le ocultează sau chiar anihilează imaginea de sine in loc să le-o configureze şi lumineze într-o manieră sau alta. 

 În produsele pseudo-artistice tocmai frumuseţea e absentă, fie ea concepută ca aspiraţie, deziderat, ideal, sentiment, stimul sau miză a creaţiei. Atât la nivel formal cât şi cauzal, frumuseţea presupune anumite criterii pentru a exista, criterii ce nu sunt întrunite în contextul acestor creaţii.   

În capitolul „Funcţia dădătoare de sens în valorile estetice”,  Nicolai Hartmann dezbate chestiunea „atitudinilor pseudo-estetice”, însă doar din punctul de vedere al receptorului de artă nu şi al creatorului, concentrându-şi aşadar atenţia doar asupra domeniul creaţiei autentice care poate cădea sub incidenţa unei ingerări nefericite. Rămâne de discutat în ce măsură ne întâlnim cu o simetrie simptomatică şi în contra-sens, adică în domeniul creativităţii căci, dacă în cazul evidenţiat de Hartmann, „atitudinea pseudo-estetică” alterează percepţia calităţilor hotărât estetice ale operei, aceleiaşi atitudini îi pot cădea victime şi cei ce se încumetă în actul creator, compromiţând astfel calitatea sa estetică.

Cele trei categorii de atitudini pseudo-estetice identificate de Hartmann sunt [Har][ii]:

  1. Entuziasmul pentru materialul singur; sau, dacă nu entuziasm, interesul pentru material. Lucrul acesta se întâlneşte la fiecare pas la citiorul de romane de astăzi: el vrea să se distreze, să fie abătut de la viaţa lui de zi cu zi; calitatea artistică a operei îi este indiferentă. El abia o observă. Şi când ea lipseşte el nu o regretă”.
  2. Aderenţa la efectul ieftin de suprafaţă, care poate fi propriu chiar unor opere mai adânci. Este vorba atunci aproape totdeauna de un ecou afectiv, relativ plat sau vulgar, de înduioşare şi sentimentalitate. Aşa se întâmplă lesne în poezie şi în muzică. În cea din urmă este şi alt fel de a nu înţelege: când muzica este rău folosită, ca prilej al unui joc plastic al fanteziei, sau direct ca invitaţie la aceasta. În realitate nu muzica este atunci apreciată şi gustată, ci vagabondajul propriei fantezii”.
  3. Concentrarea interioară sau complacerea cu sine a propriului sentiment de plăcere, în locul gustării obiectului. Psihologic numită atitudine autoestetică.[…] Rezultatul este o înotare în sentimente proprii; tot ce e structural în muzică şi chiar acţiunea dispare.     

În ceea ce priveşte receptarea lucrurile sunt evidente. În materie de creaţie însă, cele trei categorii de atitudini pseudoestetice ar trebui, probabil, regândite, fiecare în parte. Cu siguranţă  numeroşi autori, pseudoartişti, cad sub incidenţa celei dintâi contrafaceri de atitudine estetică atunci când prin ceea ce elaborează ţintesc divertismentul. Aşadar unul dintre însemnele artei-false este intenţia expresă de a delecta publicul fără a-i pune probleme, fără a-l clinti dintr-o stare de senină detaşare, mai mult, de a încerca prin diverse mijloace să

i-o pocure şi întreţină. O a doua mistificare estetică se propagă atunci când autorul, robit unor efuziuni sentimentale sau unor torente afective nu ţinteşte prin creaţie decât exhibarea lor cerând publicului o empatie corespunzătoare, atunci când singura intenţie expresivă se reduce la dezvăluirea acestor trăiri, când conţinutul operei este monocrom afectiv, unidimensional, lipsit de valenţe ontice complexe, spirituale, intelectuale sau de alt rang.  O monografie sentimentală nu poartă însemne estetice, este doar un produs al sensibilităţii a cărui expresie se înscrie pe intervalul dintre banaliform şi patetic. „Vagabondajul fanteziei” nu este neaparat ceva care să contravină creaţiei artistice autentice; dimpotrivă, la marii artişti ne întâlnim cu o imaginaţie deosebit de laxă şi de bogată, care însă nu este suficientă pentru a da masura calităţii estetică a operelor lor. Nu cantitatea şi versatilitatea conţinuturilor imaginative dă seamă de greutatea estetică a unei creaţii.  A treia categorie de atitudini pseudoestetice pare să nu afecteze decât receptorii, deoarece artiştii sunt cei care concep obiectul cu toate elementele sale structurale, deci nu pot ignora ceea ce reprezintă strădania lor, însă pot eluda anumite exigenţe estetice în detrimentul unui tip de confort psihologic pe care îl găsesc în modelarea unor forme, în expunerea unor opinii, idei, viziuni care le apasă conştiinţa, în conturarea unor expresii fără valoare artistică.  Anumite presiuni psihologice pot fi mai stringente decât nevoia de transfigurare estetică şi acestea pretind anumite concesii astfel că artistul îşi atâmpără o anumită sete de expresie, ratând însă formula estetică a creaţiei.    

 

                                                               ***

 

În încheiere voi recurge la o analogie între discursul aristotelic despre prietenia autentică şi subspeciile sale şi arta autentică respectiv pseudo-derivatele ei. După ce a definit fiecare specie de falsă şi (sau) pseudo-prietenie în parte, Aristotel [Ari][iii] a ajuns la concluzia că singura vrednică de numele de prietenie este, în fond, cea complet dezinteresată care vizează binele şi fericirea celuilalt fără a urmări vreun alt profit. 

Prietenia imperfectă, aşa cum se conturează în viziunea lui Aristotel, prezintă, simptomatic aş zice, caracteristicile artei-neautentice: ţinteşte un interes care nu descinde din sensul prieteniei în sine.  În cazul prieteniei din raţiuni de utilitate sau plăcere oamenii manifestă o bunăvoinţă “faţă de sine” şi nu în raport cu celălalt.

În dialectica aristotelică putem vorbi de două mari categorii ale prieteniei:

  1. Prietenia care implică aservirea acţiunilor altei persoane unor interese proprii şi în acest caz prietenia are o funcţie instrumentală, este un mijloc exterior de acces la fericire… în termini aristotelici un “bun exterior”.
  2. Prietenia profesată ca dispoziţie habituală, adică o virtute etică, care îi face pe oameni să dorească binele altora pentru ei înşişi şi în acest caz prietenia se prefigurează odată ca un “bun interior”şi apoi ca o direcţionare a afectului bunăvoinţei către cele mai potrivite persoane.

Filosoful identifică doar cel de-al doilea tip de prietenie drept „perfectă” sau adevărată. În mod analog arta imperfectă, subspecie a celei autentice, implică:

1. simularea unor artificii estetice în scopuri utilitar-pleziriste; aservirea unor limbaje consacrate artei unor deziderate de factură non-artistică şi elaborarea unor creaţii a căror miză constă în obţinerea unor „bunuri exterioare” (faimă, bani, etc).

Arta autentică în schimb presupune:

2. O dispoziţie habituală a anumitor subiecţi umani către forme de expresie estetică;  materializarea respectivei virtuţi în creaţii a căror unică miză este iubirea de frumos, bine, adevăr şi de virtute în ultimă instanţă şi încercarea genuină a creatorilor de a reda (imortaliza) această iubire în opere de artă.

 


[i] [Lev] Levinas, Emmanuel, Între noi. Încercare de a-l gândi pe Celălalt, editura BIC ALL, Bucureşti, 2000.

[ii] [Har] Estetica, pg. 454, Cap. 35: Funcţia dădătoare de sens în valorile estetice,  c. Atitudinile pseudoestetice. Editura Univers. Bucureşti, 1974.

[iii] [Ari] Aristotel, Etica Nicomahică, ed. Antet XX Press, 2004

Advertisements

1 Response to “Anatomia kitch-ului”


  1. 15/06/2010 at 8:11 pm

    Really awesome article. Really!


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: