13
Jan
10

Sfântul Augustin despre suflet

Pentru Augustin este axiomatic faptul că sufletul omenesc este deopotrivă imaterial şi nemuritor deşi pentru Tertullian (160-230 C.E.), unul dintre primii gânditori creştini sufletul era conceput într-o ontologie cvasi-materialistă deoarece era consubstanţial existenţei întrupate şi prin urmare degradabil[1] Augustin insistă asupra imaterialităţii sufletului fapt care a avut ascendent esenţial asupra Neoplatonismului. Şi el dezbate problema “mutabilităţii” sufletului, altfel spus, a “transformărilor” pe care acesta le suportă în timp, dar într-o paradigmă a progresului moral şi decadenţei: această flexibilitate a sufletului, această mişcare a sa, nu îi alterează esenţa, este doar expresia unei succesiuni de forme pe care identitatea lui imaterială şi eternă le îmbracă. Păstrând în stilul de filosofare tradiţia şcolilor din antichitatea greacă, Augustin afirmă la rândul său primatul raţiunii asupra iraţionalului (percepţiei şi judecăţii de ordin sensibil) în cunoaşterea teistă. Pe de altă parte, ceea ce este particular pentru metafizica sa este faptul că îşi întemeiază principiile raţionale pe fundamentul credinţei. „Înţelegerea este răsplata credinţei. Deci nu încercaţi să înţelegi pentru a crede ci să credeţi pentru a înţelege”, afima el în „In Iohannis Evanghelium tractatus”, XXIX,6. [2] Viziunea lui Augustin asupra voinţei complică lucrurile datorită abordării intelectualiste şi a încercării sale de a reconcilia anumite paradoxuri cum ar fi acela că deşi Dumnezeu este fundamental bun i-a lăsat omului libertatea de a alege răul, deşi El este suveranul şi creatorul lumii, răul nu este creaţia sa, ci un produs al voinţei omeneşti, un derivat al creaţiei sale care este fiinţa umană.

În De Libero Arbitrio II, Augustin defineşte trei categorii de lucruri în ordinea existenţei: lucruri care există, dar nu au viaţă, le-aş numi inanimate, lucruri care există şi au şi viaţă – animate – şi lucruri care, pe lângă faptul că trăiesc, posedă şi conştiinţă [De Libero Arbitrio II.3], iar în această ultimă categorie se înscrie, desigur, condiţia umană. Simţurile sunt coordonate de ceea ce Augustin numeşte simţ interior [De Libero Arbitrio II.3], o facultate care ne trimite la “simţul comun” al lui Aristotel. [vezi Aristotel, De Anima II.6]. Ca majoritatea gânditorilor influenţaţi de filosofia antică a grecilor şi Augustin abordează problematica teistă prin prisma raţionamentelor deductive considerând logica un criteriu fundamental al validităţii afrimaţiilor. El vede o dimensiune ontologică în adevărurile raţiunii recurgând la un izomorfism între necesitatea care guvernează gândirea şi cea care patronează şi dă seama despre structura obiectului gândirii, ba, am putea spune chiar, şi între adevărurile care i se impun minţii şi structura conştiinţei. E important de consemnat faptul că necesităţile revelate de raţiune nu sunt supuse examenului logic ci admise ca atare, axiomatic.

„Raţiunea constată că deasupra ei există un adevăr etern şi imuabil pe care ea nu l-a creat, iar a înţelege imuabilul înseamnă a-l înţelege pe Dumnezeu” afirmă Anton I. Adămuţ[3] în lucrarea sa „Filosofia Sfântului Augustin”. Benedictinul C. Wolfsgruber [4] consideră că filosoful afirmă două chestiuni esenţiale:

omul este liber

omul nu poate face nimic fără graţie.

afirmaţii care nu rezolvă nicidecum problema ci o creează.

Dacă Dumnezeu este creatorul omului şi a sădit în el potenţial toate atributele sale (l-a creat după chipul şi asemănarea lui) rezultă că şi libertatea de a alege între bine şi rău, respectiv de a face binele şi răul este o trăsătură comună omului şi divinităţii. Augustin însă susţine că Dumnezeu este doar bine şi doar „bene-volentie”, iar libertatea de a transforma în act reaua-voinţă îi aparţine doar omului. Dar de ce atunci Dumnezeu, creatorul, i-a dăruit omului această libertate? Întrebarea rămâne fără un raspuns concludent, chiar dacă, pe parcursul lucrării De Libero Arbitrio, Augustin se străduieşte să contureze unul. Omul îndumnezeit este perfect liber şi totodată îi e cu neputinţă să mai aleagă răul este fundamentul tezei Augustiniene. Omul „căzut” nu mai este totuna cu Adamul originar, cu cel aidoma divinităţii, iar încercarea omului în lume constă în a recupera graţia divină prin conduită morală, tocmai prin puterea liberului arbitru care a rămas singura „unealtă”, dacă o putem numi aşa, a libertăţii de care mai dispune. Căderea constă exact în această alterare a libertăţii, în transformarea sa în liber arbitru.

Ceea ce vreau să evidenţiez este că deşi o intuiţie profundă a minţii poate concepe o astfel de posibilitate: Dumnezeu este doar bine şi doar libertate de a acţiona în spiritul binelui, însă i-a lăsat omului potenţialitatea de a săvârşi răul, în plan logic este practic indemonstrabilă o asemenea ipoteză. Contradicţiile şi neajunsurile survin în planul argumentaţiei raţionale datorită faptului că „omul” este conceput ca „funciar tarat”, „păcătos”. Dar dacă, într-un demers logic săvârşit în sens contrar, am admite că omul poate ajunge prin anumite mijloace la Dumnezeire, altfel spus se poate transfigura lăuntric în aşa fel încât să îşi exercite voinţa doar în racord cu intenţionalitatea divină, atunci libertatea sa se va alinia pe deplin actului benefic şi se va pune în slujba acestuia. Aşadar Dumnezeu are virtual capacitatea de a face răul, dar dacă i-ar da curs n-ar mai fi un Dumnezeu ci un Zeu decadent, asemeni Omului Originar. Cristos este „asemeni” primului Om născut din Dumnezeu şi de aceea este şi numit „al doilea Adam”.

În De libero Arbitrio sunt desemnate trei legi cu privire la exercitarea suveranităţii:

orice act bun este rodul graţiei

prioritatea graţiei asupra voinţei bune

libertatea omului nu foloseşte la nimic dacă este fără de Dumnezeu

Pelagiu ca şi anticii greci elimină rolul graţiei ca să poată salva libertatea, însă lucrarea lui Augustin este o polemică la adresa pelagienilor şi a maniheilor deopotivă. Filosoful consideră că liberul arbitru este sursa răului moral, fără a fi însă un rău în sine. Fiinţa umană este un compus trup-suflet, dar sufletul, ca entitate spirituală, este superior corpului şi de aceea lui i se cuvine să guverneze trupul. [De Animae Quantitate 13.22; De Genesi contra Manicheos II.11]. Lumea sensibilă nu este un rău, nici corporalitatea. Augustin contestă şi faptul că omul ar fi, aşa cum susţin concepţiile maniheiste, un spirit “captiv” în lumea vizibilă, întemniţat şi consideră răul o problemă de atitudine şi de voinţă: datorită faptului că nu reuşim să trecem dincolo de pelicula de percepţii provenite din universul tangibil, nu reuşim să înţelegem că acesta este doar o dimensiune a existenţei dintr-un întreg mult mai vast şi astfel voinţa noastră se ataşează de lucruri efemere şi tranzitorii, iar în acest ataşament precar rezidă sursa răului şi implicit a suferinţei. În ontologia creştină păcatul şi suferinţa sunt două feţe ale aceleiaşi medalii. După Augustin, omul este funciar păcătos, însă, prin intermediul graţiei poate căpăta o viziune transcendentă asupra lucrurilor depăşindu-şi condiţia de „fiinţă căzută”.


[1] Tertullian, De Anima 37.6-7.

[2] Diane Collinson, Mic dicţionar al filosofiei occidentale, traducere de Andrei Bantaş cu o prefaţă a autoarei, editura Nemira 1995, cap. Augustin din Hippona, pg. 39

[3] Anton I. Adămuţ, Filosofia Sfântului Augustin, Polirom 2001, colecţia Semiar. Filosofie, pg.123.

[4] C. Wolfsgruber, Augustinus, Paderborn 1898, pg. 824.

Advertisements

0 Responses to “Sfântul Augustin despre suflet”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: