13
Jan
10

Un top al nobleţii


În istoria culturii patriarhale au existat şi câţiva mari bărbaţi de spirit (e drept foarte puţini) care nu au fost misogini şi care, fie s-au ridicat în apărarea drepturilor femeilor, fie au scris despre ele sau le-au imortalizat artistic în termeni realişti, fără să le mistifice imaginea umană prin hiperbolizări sau denigrări şi fără să le focalizeze existenţa dintr-o perspectivă a „rolului” pe care îl au în viaţa bărbaţilor (Mihaela Miroiu).

Dacă ar fi să încropim un top al celor mai puţin misogini bărbaţi celebri un loc de frunte l-ar ocupa, desigur, John Stuart Mill care este unul dintre „imbecilii care vor să coboare femeia la nivelul „culturii generale”, al cititului ziarelor şi al practicării politicii” pe care îi înfiera Nietzsche. Pentru această „imbecilitate” femeile îi sunt profund îndatorate, deoarece Sir Stuart Mill a pledat înfocat în parlamentul britanic pentru dreptul lor la vot şi eligibilitate politică, jucând un rol esenţial în procesul de emancipare a femeilor şi de promovare a mesajului feminist.[i] „Toate cauzele sociale şi naturale se îmbină pentru a determina şi conserva supunerea femeilor şi înrobirea lor puterii masculine. Ele au un statut atât de diferit de subiecţii tuturor celorlalte clase, încât stăpânii lor le pretind mai mult decât să-i servească. Bărbaţii nu vor să obţină doar obedienţa femeilor, ci şi sentimentele lor. Toţi bărbaţii, cu excepţia celor brutali, îşi doresc să găsească în femeie cea mai apropiată prezenţă umană, cu care să aibă o profundă conexiune sufletească, nu o sclavă pe care o forţează ci o persoană care le oferă afecţiune prin propria vrere. De aceea femeile trebuie să facă toate eforturile posibile pentru a-şi vasaliza minţile. Toţi ceilalţi proprietari de sclavi mizează pe frică pentru a menţine obedienţa acestora, chiar frică de ei înşiri sau de blesteme religioase. Stăpânii femeilor au vrut mai mult decât simpla obedineţă şi au converit, au întors întreaga forţă pe care o deţine educaţia în sprijinul ţelurilor lor. Toate femeile sunt crescute, încă din primii ani ai vieţii, în spiritul credinţei că idealul lor de comportament şi caracter este opus celui bărbătesc, că feminitatea este contrariul autonomiei interioare şi exlude exercitatrea voinţei proprii, a auto-controlului şi că înseamnă supunere şi cedarea controlului. Toate moralele le vorbesc femeilor despre faptul că este datoria lor să trăiască pentru ceilalţi şi că acest lucru este întipărit în natura lor sentimentală; le educă spiritul sacrificiului de sine şi le sugerează să trăiască doar la nivel afectiv. Iar afectivitatea care li se pretinde nu este nici ea neîngrădită, căci nu li se permite să îşi îndrepte afectivitatea decât spre acei bărbaţi de care sunt legate sau spre copii, care reprezintă o legătură indestructibilă dintre ele şi bărbatul stăpân”, scrie Stuart Mill, în 1869. Acest discurs al său este de avangardă chiar şi în zilele noastre, deoarece aparentele asigurări pe care le oferă autorităţile politice cu privire la egalitatea de şanse, nu au în vedere şi dezintoxicarea învăţământului de modelul patriarhal sau demitizarea tradiţiei sau anatemizarea domelor religioase cu caracter sexist. Este interesant de observat faptul că, spre deosebire de contemporanii săi misogini care formulează judecăţi negative la adresa femeii, Stuart Mill vorbeşte despre statutul şi condiţia femeilor, fiind sensibil la faptul că fiecare persoană este o individualitate care nu poate fi substituită unui personaj generic.

Camus, prin crezul său existenţialist, dărâmă statuile şi templele falice şi repune fiinţa umană în starea sa originară. Măştile persoanei şi rolurile sociale cad făcând loc individului şi tragediei sale sufleteşti. Omul absurd al lui Camus nu mai este bărbat sau femeie, ci un spirit androgin, condamnat să construiască o lume care se sfărâmă, care se năruie. Cu toate acestea Omul este un Creator, este Creatorul lumii. Sisif e singur în travaliul său, aşa cum tot singur este şi „blestematul” din „Căderea” închis într-o cuşcă: [ii]„E vorba de o cutie zidită în care prizonierul stă în picioare, dar nu poate să se mişte. Poarta solidă care-l zăvorăşte în scoica lui de ciment se opreşte la înălţimea bărbiei. Nu i se vede decât faţa, pe care fiecare paznic care trece scuipă din belşug. Prizonierul, cu trupul pe de-a-ntregul încătuşat nu poate să se şteargă, deşi îi este îngăduit, e drept, să închidă ochii. Şi asta, dragul meu, au inventat-o oamenii”. În mod aparent paradoxal, negând misticismul de tip idolatric pe care îl propun dogmele religioase, Camus devine un mistic autentic în sens umanist. Îi iubeşte mai mult pe oameni decât pe Dumnezeu, decât ideea de Stăpân. Este un spirit liber prin excelenţă, iar această libertate îl determină să se desprindă de teritoriile propriului Sine şi să pătrundă trans-subiectiv, prin empatie, în străfundurile fiinţei Umane, în acea zonă a trăirii primordiale care există în fiecare din noi şi care ne face asemănători, care ne leagă cu aceeaşi frânghie în ascensiunea muntelui existenţei, muntele lui Sisif. Blestemul zeilor despre care vorbeşte Camus coincide cu distrugerea idolilor: cu refuzul de-a recunoaşte autoritatea vreunei instanţe supreme în raport cu tragedia umană. Omul este o fiinţă superioară zeilor prin tragismul său. „Mitul lui Sisif” este, după părerea mea, una dintre cele mai tulburătoare pagini de filosofie care s-au scris vreodată. Sisif poate fi oricine, bărbat sau femeie. [iii]„Există doar o singură lume. Fericirea şi absurdul sunt doi copii ai aceluiaşi pământ. Ei sunt nedespărţiţi. Ar fi greşit să spunem că fericirea se naşte neapărat din descoperirea absurdului. E la fel de posibil ca sentimentul absurdului să se nască din fericire. „Socot că totul e bine” spune Oedip şi aceste cuvinte sunt sacre. Ele răsună în universul sălbatic şi limitat al omului. Ele îl învaţă că totul nu este, n-a fost epuizat. Ele izgonesc din această lume un Dumnezeu care pătrunsese în ea odată cu insatisfacţia şi cu gustul pentru durerile inutile. Ele fac din destin o problemă a omului, care trebuie rezolvată între oameni. Toată bucuria tăcută a lui Sisif este aici. Destinul său îi aparţine. Stânca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, când îşi contemplă chinul, face să amuţească toţi idolii…. Îl las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără de stăpân nu-i pare nici steril nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit”.

În „Căderea”, Camus ridiculizează mitul „cuceritorului bărbat” şi tratează cu sarcasm artificiile seducţiei prin care bărbaţii subjugă emoţional femeile. Deopotrivă critic şi autocritic, îşi îndreaptă ironia asupra vanităţii masculine, asupra uriaşului artefact pe care îl reprezintă existenţa unui bărbat care îşi construieşte viaţa după canoanele „virtuţilor” masculine. Camus pledează în felul acesta, asemeni unei feministe, pentru dreptul vital al bărbaţilor la autenticitate morală, la individualitate. Reneagă masca socială a virilităţii şi ridică problema iluziilor existenţiale construite prin discurs. La capătul acestui joc de teatru, acolo unde protagonistul destinului social redevine o simplă fiinţă umană, nu mai există victorii şi trufii şi surogate de fericire care să poată umple prăpastia din sufletul său, care să facă să amuţească dorinţa de dragoste, veşnic neîmplinită. Puterea şi prestigiul social, de care bărbaţii se pot bucura cu prisosinţă în patriarhat, nu pot înlocui nevoia lor de afecţiune şi dăruire şi generozitate. Puterea e o capcană. Căderea are loc de la înălţimea turnului pe care omul social, bărbat, l-a construit crezând că în felul acesta va obţine fericirea. Dar dincolo de agora, actorul bărbat dispare pentru că atuurile masculinităţii sunt trucaje; bărbăţia însăşi este o himeră, o creaţie şi o convenţie socială, un rol de scenă, iar omul din bărbat o ştie pentru că realizează în străfundurile conştiinţei sale că singurătatea nu are sex sau gen, după ştie că nici tristeţea sau durerea nu pot fi masculine sau feminine. Preţul vanităţii este inevitabil Căderea. Bărbatul trăieşte atunci o criză a masculinităţii pentru că nu mai crede în ea şi nici nu poate s-o falsifice: „O, tânără fată, aruncă-te încă o dată în apă ca să-mi dai încă o dată putinţa să te salvez, pe tine şi pe mine! Încă o dată… ce imprudenţă! Să presupunem, iubite maestre, că ruga noastră s-ar împlini. Ar trebui să trecem la fapte. Brr…! Apa e atât de rece! Dar să nu ne neliniştim! Acum e prea târziu. Din fericire!”[iv]

Gellu Naum descrie în „Zenobia” o presimţire indefinită a unui „adevăr nemăsluit” prin intermediul „discursului”şi „dialecticilor”[v]: ”Aici s-ar cuveni poate să spun că, din totdeauna, am presimţit în jurul meu prezenţa atotcuprinzătoare a unui principiu feminin pe care, încercând să-i definesc trăsăturile, să-i dau chip, îl denumeam Spiritul-Femeie. Dar disponibilităţile mele, încă prea crude, nu izbuteau să realizeze decât imaginea unei femei de statură uriaşă, cât lumea. Mamă a mamelor, feroce şi indiferentă, blândă şi generoasă, surdă, primitivă şi infinit superioară grosolanei mele masculinităţi, ea mă ferea, mă ocrotea, mă conducea prin aparenţa complicată care ne învăluie cum ne învăluie aerul pe care îl respirăm ignorându-l”. Gellu Naum critică modul în care structurile mentalului conştient se pliază pe dialectici şi modele de reprezentare dogmatice, care osifică percepţiile directe şi impietează asupra înţelegerii experienţelor pe care le trăim:[vi]”Conştientul fixează irevocabil, ca într-o baie fotografică… Tu ai să-mi spui că aici e un perete. Şi eu îţi spun: nu, nu este un perete, mai întâi pentru că nu există pereţi. Şi numai soluţia din baia aceea fotografică poate face să apară un perete”…”Spuneam despre conştient că e o maladie care durează de milenii. Toate teoriile, toate explicaţiile se petrec pe un plan conştient.” Însă „ a fi disponibil înseamnă a fi eliberat de conştient – nu inconştient”. Naum vorbeşte despre ceva transcendent gândirii logocentrice, despre o formă de transgresare a constructelor raţionale pe care ni le însuşim prin reprezentările cognitive tradiţionale şi apoi le proiectăm asupra existenţei. Poziţia pe care o adoptă poetul şi gânditorul suprarealist este esenţialmente deconstructivistă. De pe această poziţie este scrisă cartea sa „Zenobia”, una dintre cele mai uluitoare şi atipice poveşti de dragoste care s-au scris vreodată. Gellu nu se întâlneşte cu Zenobia la nivelul reprezentărilor preconcepute cultural despre dragoste, ci dincolo de conştient, undeva într-o zonă a comunicării necoruptă de sitagmele „dialecticii”. Naum încearcă să descrie într-un „alt fel de limbaj” percepţiile sale intuitive, asociate unor stări şi sentimente genuine, pentru a ilustra modul în care resimte lăuntric dimensiunile Spiritului-Femeie.[vii]„Cu puţin înainte de plecarea mea în mlaştini conceptul şi atributele fizice ale Spiritului-Femeie se reechilibraseră. Vreau să spun că, de pildă, gigantismul presimţit devenise pentru mine un fel de dimensiune pur spirituală, abstractă, fluidă şi informă, în care imensitatea şi micimea, anomalia şi firescul, promiscuitatea şi splendoarea coexistau, fără să mai existe ca atare. Începusem să intuiesc totala nepăsare activă cuprinsă în solicitările ei cele mai directe: imaginaţi-vă un far la ţărmul mării, noaptea, pe vreme de furtună; pe când nebuna Paznică a farului trimite semne către toate navele, corabia ignorată a fiecăruia se zbate singură în beznă. Secunda de lumină nu mai arată stâncile…O vagă legătură cauzală mă făcea, totuşi, să cred în efectele benefice ale unui anumit comportament asupra căruia n-am să insist ca să las fiecăruia plăcerea de a-l regăsi, între asceză şi destrăbălare.(Zenobia numeşte asta: a fi cuminte.)”. Şi viziunea sa se pliază perfect pe tema „sacrului femeiesc” pe care o dezvoltă conştiinţa matcă a feminismului radical – Mary Daly.

Antoine de Saint Exupery este la rândul său un feminist prin faptul că denunţă tarele perspectivei tipic masculine asupra femeilor. De asemenea dezvăluie substratul relaţiilor de putere dintre genuri şi faptul că raporturile erotice dintre bărbaţi şi femei sunt construite în paradigma cuceririi, în care bărbatul este vânătorul, iar femeia – prada: „Plăcerea capcanei, a vânătorii şi capturii este altceva decât dragoste. Căci semnificaţia ta (ca bărbat) este că eşti vânător, iar semnificaţia femeii este că-i obiectul capturii tale. Iată de ce, odată capturată, femeia nu mai valorează nimic pentru tine, căci şi-a sfârşit rolul”[viii]. De asemenea comentează în „Courrier Sud” modul în care bărbaţii obiectifică femeile[ix]: „Femeia este iubită aşa cum e iubită muzica, e iubit luxul. Este spirituală sau sentimentală şi este dorită. Dar ceea ce crede ea, ceea ce simte, ceea ce poartă în gând…nu interesează pe nimeni. Duioşia pentru copilul ei, grijile cele mai fireşti – toată această parte adumbrită este neglijată….Dar femeia nu se gândeşte mereu numai la dragoste: nu ere timp!” În „Pilot de Guerre”[x], Saint Exupery se arată tulburat de portretul interior, spiritual, al unei femei care transpare în expresivitatea sa: „Ceea ce mă emoţionează mai întâi în legătură cu această fată tainică, este acoperământul ei imaterial. Există o nu ştiu ce legătură între liniile chipului ei. Este poemul pe care îl citeşti pe o pagină şi nu pagina în sine”.

Scriitorii postmoderni Pascal Bruckner şi Alain Finkielkraut denunţă falocentrismul mesajului pornografic punctând faptul că, în reprezentările pornografice, avem de-a face cu fantezii sexuale ale bărbaţilor care nu sunt nicidecum reprezentative pentru sexualitatea „autentică” a ambelor genuri: „Pornografia, scriu Bruckner şi Finkielkraut, nu vizează realitatea”… este o formă de „totalitarism masculin” care, însă, în mod paradoxal se convertşte într-o realitate. Comentând fenomenul pornografiei de tip hardcore obiectează: „în această evidenţă de voracitate libidinală îşi arată pornografia chipul cel mai odios şi mai puţin incriminat: scenele tari nu se mulţumesc să descrie fantasmele masculine ci le obiectivează; astfel, cinematograful bărbaţilor ocupă realul, aşa cum o armată triumfătoare ocupă teritoriul duşman. Exact în momentul când trucajele şi falsificările fac loc feliei de viaţă, femininul este lungat din lume”.

Bruckner şi Finkielkraut îşi susţin pledoaria anti-pornografică, argumentând că aceasta ilustrează femeile drept accesorii ale orgasmului masculin, nişte creaturi care „au tot timpul chef să facă amor”, într-un „univers himeric şi preafericit” secretat de imaginaţia bărbaţilor; un univers „în care sexul apare rapid”, fără să presupună o relaţie umană între protagoniştii săi. Femeile pornografiei sunt „nesăţioase” şi au o disponibilitate sexuală perpetuă ca în portretul literar schiţat de Otto Weininger. Însă, precizează autorii, [xi]„la examenul de desfrâu nu sunt admise decât femeile magnetizate de penis. Propria lor sexualitate nu poate fi considerată cu adevărat trezită decât dacă ştiu să se concentreze asupra penisului”. Un aspect important asupra căruia îşi îndreaptă criticile Bruckner şi Finkielkraut constă în falsificarea lesbianismului pe care o propagă ponografia, în detractarea adevărului despre erotismul dintre două femei: „Ce să înţelegem din aceste imagini? [xii]„Ce arată scena din „Sexul care vorbeşte” şi manipularea pornografică a sexualităţii feminine? Nişte trupuri de femei supuse, totodată, fantasmei care le dirijează, conforme în modul lor de a trăi amorul ritmurilor şi selecţiei dictate de sexualitatea masculină, capabile să o ia înaintea dorinţei bărbatului: să îl râvnească, înainte chiar ca el să se fi gândit la ele. Ori această supunere necondiţionată, această conformitate şi această preschimbare a prăzii în vânător capătă, de la pornografie, pecetea realului. În loc să se pretindă unui vis imposibil (minunat sau înspăimântător) de omogenitate pulsională, ele apar ca desfăşurarea veridică a dorinţei. Acesta este sensul ultim al non-simulării: nu numai să arăţi tot pentru a excita spectatorul ci să produci realitate pentru ca totalitarismul masculin să ajungă la stadiul de normă”…”Nefiind mimată, himera devine un criteriu faţă de care femeile trebuie să-şi măsoare propriile isprăvi erotice: dacă se recunosc în el, sunt recunoscute; dacă nu – înseamnă că există o disfuncţie pulsională. În fapte, documentarul pornografic refuză să admită că sexualitatea feminină este neapărat diferită. Dacă există, această diferenţă nu poate fi decât o anomalie reziduală, pe punctul de a fi resorbită de societatea permisivă. Hard-core-ul inventează o nouă patologie (subinierea îmi aparţine): încetineala. Dacă femeile trăiesc o dorinţă fără aştepare; dacă nu se grăbesc, pentru că le place ceremonialul amoros; dacă vor să facă din fiecare moment al împreunării o aventură, în loc să-şi supună dorinţa pretenţiilor unui scenariu imuabil; dacă trăiesc cu aceeaşi intensitate, ca şi marea apoteoză wagneriană a orgasmului un hohot de râs neaşteptat sau atingerea furişată a unui trup, pe scurt dacă există femei care nu acceptă cinematograful masculin să le dicteze ce trebuie să facă, această nesupunere, suntem siguri, este simptomul unui handicap libidinal”. Aşa zisul „lesbianism” invocat de pornografia sexuală, constă în faptul că două femei sunt puse în postura de obiecte sexuale care se ating reciproc pentru a stimula erecţia unui bărbat, cu alte cuvinte „lesbianismul” pornografic este exact contrariul celui real, deoarece în viziunea bărbaţilor creatori de fantasme pornografice lesbienele nu sunt altceva decât tot „femeia generică” însă multiplicată, scoasă la xerox, în dublu sau triplu exemplar, iar „femeia generică” este materia primă a orgasmului masculin, este o maşină de făcut sex: veşnic excitată şi dispusă să facă orice, inclusiv amor cu o altă femeie, întru delectarea erotică a bărbaţilor. Iar lesbianismul real este exact contrariul – adică o expresie a erotismului femeiesc manifestat prin atracţia unei femei faţă de alte femei, care exclude orice interes pentru bărbaţi şi (sau) excitaţia masculină. Verdictul dat de Pascal Bruckner şi Alain Finkielkraut este revelator: [xiii]„dublul subterfugiu al pornografiei: să naturalizeze masculinizarea femeii; să răstoarne resentimentul (neputinţă sau ciudă) pe care îl suscită autonomia sa erotică în pretenţia de eliberare. Să dicteze femeia şi să dea acestei dictări forţa unei norme şi valoarea unei emancipări.” În pornografie, conchid autorii, chiar şi atunci când, aparent, „femininul destituie masculinul”, acest fapt se întâmplă „în numele falusului”. Parfrazându-i, în mod analog, în pornografia de tip religios, feminitatea este definită, chiar şi în formulele cele mai „luminoase” care ţin de maternitate sau călugărie, pe o coordonată închinată invariabil Zeului Falus.

Şi în „Luni de Fiere”, Bruckner problematizează sado-masochismul infiltrat în zonele cele mai adânci ale hetero-erotismului şi situează sursa acestei realităţi psihologice mizere în zona raporturilor de gen, configurate falocentric. Mesajul cărţii este acela că orice relaţie de dragoste dintre un bărbat şi o femeie care debutează spectaculos: încărcată de pasiune, atracţie reciprocă, dăruire, fascinaţie, se degradează datorită jocului „de-a prada şi vânătorul” pe care îl pretind rolurile de gen, iar eroziunea este lentă, însă inevitabilă. Orice iubire dintre un bărbat şi o femeie este pervertită într-un final într-un joc de putere, într-un clasic raport de gen. [xiv]„Diferenţele dintre sexe, se ştie prea bine, nu au decât o singură faţetă: aservirea femeii de către bărbat prin echivalare sau oprimare, ierarhie ce se stabileşte, atât între sexe, cât şi în interiorul fiecăruia dintre noi.” Romanul se bazează pe o construcţie în oglindă a unei situaţii perfect verosimile în care se porneşte iniţial de la cazul tipic: el şi ea se iubesc, el simte la un moment dat imbolduri dominatoare, devine sadic, începe s-o umilească, s-o chinuie, ea încearcă să-l readucă în starea iniţială de îndrăgostire, eşuează, el o înşeală, o respinge, o părăseşte, apoi survine un accident care răstoarnă complet situaţia: el rămâne paraplegic, iar ea reapare în viaţa lui, însă de data aceasta în postura călăului. Pervertită de contactul cu sadismul lui, ea se transformă în „bărbat”, adoptă atitudinea „masculină” de prădător – dominator, iar el, aruncat în scaunul cu rotile, devine un „handicapat” căruia îi e dat să trăiască în postura „femeii”, pentru că în această situaţie este marginalizat, umilit, înjosit, transformat în victimă. În cultura suprematist masculină „handicapatul” şi „femeia” au un statut similar, astfel că fostul „bărbat invincibil”, arogant şi cinic se trezeşte peste noapte în situaţia celei pe care a chinuit-o. Richard Hare spunea într-o lucrare de etică: „cel care chinuieşte urşi habar n-are cum e să fii urs”. Prin punerea în situaţia femeii, personajul masculin din romanul lui Bruckner descoperă cum e „să fii în pielea ursului chinuit”. Literatura lui Bruckner este profund feministă prin faptul că delegitimează moral falocentrismul civilizaţiei în care trăim. Este poate singurul autor bărbat care vorbeşte explicit despre „colonizarea corpului feminin” prin pornografie, care recuperează moral imaginea fiinţelor umane numite „târfe” şi demistifică sacralitatea falusului, la fel de explicit, ironizând şi ridiculizînd asocierea dintre masculinitate şi dominare – agresivitate, arătând cât de jenant şi deplorabil este, în ultimă instanţă, delirul masculin al puterii. Bruckner se simte insultat în străfundurile conştiinţei lui de imaginea generică a bărbatului, de isteria misogină a culturii patriarhale, de paranoia superiorităţii masculine care se manifestă despotic; Bruckner este o conştiinţă de bărbat ultragiată, revoltată de imaginea „bărbăţiei” din cultura în care trăieşte, imagine de care se dezice, pe care o respinge ce pe ceva maladiv. Descrie cu sarcasm aroganţa fără margini a acelor bărbaţi care pretind femeilor adulaţie, care nu se simt împliniţi decât vasalizând femei, care îşi găsesc fericirea doar în contemplarea narcisică a propriului lor chip reflectat în ochi de femeie. Bruckner aruncă în aer toate relicvele cultului falic, punând acestui cult o oglidă în faţă: una care îl arată cu degetul! „Pe drept cuvânt discursul feminist a denunţat acest democratism care îşi face din falusul pentru toţi şi program şi profesiune de credinţă”. Discursul său ţinteşte critic în primul rând pervertirea erosului, a ideii de eros, care nu poate exista fără comunicare autentică între parteneri, fără dorinţa de a-l explora şi de a-l cunoaşte pe celălalt aşa cum este, de a-l dori pentru ceea ce este şi nu pentru că-ţi poate satisface dorinţele egoiste sau pentru că îţi poate alimenta vanitatea cu noi „trofee”.

Bruckner şi Finkielkraut dezvoltă o morală de tip kantian, sugerând faptul că, folosind o fiinţă umană – recte femeia – ca pe un mijloc, bărbaţii îşi distrug orice şansă de a se iniţia în erotismul autentic, care ar trebui să fie prin excelenţă – armonie, afecţiune, comunicare: [xv]„a da plăcere altuia înseamnă a-ţi asuma riscul diferenţei sale, înseamnă să deschizi în tine rana minunată prin care acesta îţi scapă, şi se desprinde din strânsoarea ta chiar prin ceea ce îl leagă de tine”. „Erosul” de tip falocentric este un veşnic câmp de luptă, o vânătoare continuă, ceva care îţi drenează energiile vitale, te epuizează fizic şi psihic. În loc să fie o oază de linişte, securitate interioară şi dăruire, amorul hetero-sexual reprezintă o capcană care le amplifică falşilor parteneri sentimentul singurătăţii. De aceea aceste relaţii nici nu durează: explodează sub presiunea conflictelor generate de raporturile de putere. În relaţiile amoroare construite pe astfel de coordonate partenerii nu sunt câtuşi de puţin parteneri, femeile sunt dresate sau constrânse să fie „altceva decât sunt”, altceva decât îşi doresc să fie şi prin urmare se simt aneantizate, iar bărbaţii simt presiunea alienării pentru că „o păpuşă de ceară” nu reprezintă un interlocutor real, cu care să comunice cu adevărat. Mortificarea voinţei şi identităţii femeieşti transformă relaţiile hetero-amoroase într-un monolog masculin continuu, iar bărbaţii îşi părăsesc spectatoarele-receptoare, înlocuindu-le cu alte spectatoare aşa cum actorii interpretează în fiecare spectacol acelaşi rol pentru un public diferit. Publicul nu are chip, spectatorii nu au identitate pentru cel care performează un rol în scenă.

Femeia reală este sacrificată eternului feminin, goanei după o nălucire, care s-ar putea oricând metamorfoza într-o femeie reală dacă bărbaţii ar căuta eternul feminin în femei reale şi nu în sfintele scripturi ale civilizaţiei falice.[xvi] „Există două forme extreme ale ascendentului: persiflarea şi seducţia. Cel ce persiflează îşi subjugă victima, adică face din ea complicea vrăjită a propriei sale puneri sub obroc. Ca hipnotizată, victima cade în toate cursele, face gafă după gafă, alimentează pasiunea călăului ei şi intră exact în jocul în care acesta vrea să o atragă. Seducţia, de asemenea, are nevoie de o perfectă conformitate între imagine şi obiect, între creatura pe care seducătorul şi-a pus ochii şi ideea despre femeie pe care o poartă cu el – ce îi place, ce o face să râdă, ce o descumpăneşte, o excită sau o încântă. Seducătorul îşi ademeneşte partenera eventuală în interiorul fantasmei sale şi îi răpeşte orice putinţă de apărare, faţă de această putere de atracţie. Atracţia ar fi, deci, totodată, atragerea (arta de a plăcea) şi absorbţia (îmblânzirea noului, înglobarea lui). Ascendentul este, deci, acea necunoaştere a exteriorităţii, atât de imperioasă încât îşi supune exterioritatea propriei sale legi.” Bruckner foloseşte sintagma călău-victimă pentru a ilustra spectrul aşa zisului sado-masochism, considerând, ca şi feministele radicale, că victimelor nu le face nici un fel de plăcere să sufere şi prin urmare ipoteza masochismului este exclusă ca fiind definitorie pentru întregul neam femeiesc. Masochismul descinde din neputinţa victimei de a evada din situaţie, este o strategie de supravieţuire dictată de împrejurări, nu e nicidecum o trăsătură a sa „congenitală”. Problematizând relaţiile amoroase din perspectiva calapodului pe care au fost construite în patriarhat, Bruckner distruge mitul cuceritorului, al bărbăţiei care stăpâneşte şi modelează existenţa femeilor, al bărbăţiei vânătoreşti şi al celei care se vrea venerată.

Bruckner şi Finkielkraut se simt moralmente datori să dispreţuiască dispreţul masculin faţă de femei şi să dezvăluie cât de trivial şi penibil este sindromul megaloman misogin care îi face pe bărbaţi să „dicteze femeia”, să se considere creatorii de drept ai femeilor, mentorii lor spirituali, călăuzele lor erotice: „Dominaţia contemporană nu se exercită atât prin aservire ori represiune cât prin echivalare. Discursul masculin nu-i mai spune femeii: „Supune-te!, el îi murmură încetişor:”Cunoaşte-te pe însăţi!”: supune-te, desigur, dar numai poruncilor instinctelor proprii; şi cum acestea zac îngropate sub prejudecăţi milenare, lasă-mă să te călăuzesc. Departe de mine ideea abjectă de a-ţi da ordine. Ce vreau este să te ajut să te ridici; iar dacă îţi cer să cedezi dorinţei mele este pentru că, în fond, este dorinţa ta, dacă te îndemn să mă imiţi în juisare, este pentru că ea conţine propria ta libertate. Nu este atât aservirea dorinţei feminine prin cruzimea unui despot sau rafinamentul unor perverşi, cât lămurirea ei cu răbdătoarea generozitate a pedagogului. Egoismul gros al proprietarului care se uşurează dispare, lăsând locul solicitudinii, mult mai vigilente, a unui individ care adaugă voinţei clasice de a fi iubit pentru sine, aspiraţia de a fi dorit pentru sexul lui.”

Încercând să schiţeze împreună cu Alain Finkielkraut o hartă a unei posibile eliberări a heter-erotismului din plasa mistificărilor falocentrice, Bruckner sugerează că orice normă de comportament sexual distruge liniile de forţă ale câmpului deschis pe care trebuie să-l reprezinte erotismul şi propune „contestarea ortodoxiei heterosexuale şi genitale” care reprezintă o formă de „ordine” de guvernare, de manipulare conceptuală a unei libertăţi fundamentale pe care omul trebuie să o aibă în faţa oricărei experienţe. Negaţia acestei ordini care devine „ordin” presupune renunţarea la obsesia de a fi „premiant în sex”. Modelul erotismului autentic imaginat de Brucker şi Finkielkraut este sinonim cu „dezordinea amoroasă”, deoarece:[xvii]„a elibera amorul de paroxismul orgastic înseamnă, mai întâi să-l ridici deasupra constrângerilor unui program, să-l scapi de un nou criteriu de excludere.” [xviii]„În domeniul sexului nimeni nu este pionier, deci nimeni nu este sedentar, nici o minoritate nu deţine privilegiul discursului amoros, orice discurs amoros este neapărat minoritar, nu trebuie să faci cuceriri, voluptăţile sunt multiple, nedemonstrabile”. „Din punct de vedere al ordinei nu există minoritate: nu există decât inegalităţi sau indivizi. Cu alte cuvinte ordinea trasează diferenţa fie ierarhizând-o, fie indexând-o după subiectul care o asumă, reducând-o la o trăsătură de caracter. Din acest punct de vedere, femeile sunt minoritatea exemplară, deoarece ele suferă exemplar aceste două forme de persecuţie insidioasă.”…”Infernul nu mai este transgresarea (nu există lege transcendentă); nu mai este excesul (nu există justiţie imanentă: nici o maladie nu pedepseşte lubricitatea); infernul este faptul de a fi altul (sublinierea îmi aparţine)… Ceea ce mă desparte de ceilalţi este specificitatea mea; şi tot ea mă opreşte să ating adevărata împlinire. Puritanismul voia să-i apere pe indivizi împotriva dorinţei lor; idealul de plenitudine preia ştafeta pentru a apăra dorinţa de propria ei diversitate”.

A înţelege o femeie din interior nu presupune neapărat să fii femeie. Înţelegerea se pliază întodeauna pe un tip de limbaj articulat, noi înşine ajungem să ne cunoaştem şi să ne înţelegem prin intermediul unor constructe ideatice determinate de un anumit cod de interpretare. Conştiinţa de sine de formează prin intermediul limbajului, este expresie pură a modului în care ne reprezentăm experienţa trăită. Acestă reprezentare poate fi trucată sau apropiată de adevăr; înţelegerea nu este în mod obligatoriu determinată de experienţa în sine, ci de codul de interpretare, de filtrul prin care ne-o asumăm. Apropierea de adevăr descinde din încercarea reuşită de a bloca fluxul de proiecţii cognitive, din sfera lui deja vu – deja connu, care distorsionează înţelegerea. Dacă actul cognitiv este determinat de explorarea experienţei, într-o stare de conştiinţă eliberată, autonomă faţă de modelele cognitiv-prescriptive cu privire la semnificaţia experienţei, la ceea ce ar trebui ea să fie sau la modul în care ar trebui să decurgă, atunci există şansa accesului la înţelegere. Dacă, însă, actul cognitiv este dirijat de modele preconcepute, înţelegerea este deturnată spre himera conceptuală, care nu are nici o legătură cu experienţa în sine. Cercul vicios este însă şi mai complex: modelele conceptuale nu sunt doar proiectate asupra experienţelor în actul de înţelegere, ele impun şi traiectoria pe care urmează să se desfăşoare experienţa. În epoca romantică, spre exemplu, oamenii experimentau erotismul pornind de la un scenariu prefabricat care le determina o atitudine mistică faţă de dragoste şi percepea un exces de pasionalitate, o absolutizare a trării erotice, o idolatrie a cuplului, a ideii de cuplu; dragostea romantică era reprezentată (şi practicată în consecinţă) în termeni prevalent metafizici care dizolvau graniţa dintre suflet şi trup: spiritele se metamorfozau în trupuri, iar trupurile în spirit. În epoca noastră scenariul prescriptiv care ne dirijează atitudinea preconcepută faţă de dragoste este unul care elimină componenta spirituală, reducând erotismul la sexualitate. Trăim, în acest sens, un soi de mistică a genitalului, un mit al carnalului, un delir al simţurilor inflamate şi-al excitaţiei nervoase: nu există motivaţii spirituale ale dragostei, nu există nici o alchimie a amorului, nu există nici măcar vagi rădăcini afective, actul amoros este dictat de raţiuni pur fizilogice, inconştiente, obscure, alegerea amoroasă este una pur arbitrară, trebuie să ne descărcăm tensiunile libidinale, sufletul este o himeră, o plăsmuire a materiei cerebrale, suntem fundamental egoişti, ne luptăm pentru existenţă, asuprim, călcăm peste cadavre, ne lăsăm striviţi, ne prăbuşim, ne ridicăm, o luăm de la capăt, conduşi de mâna oarbă a instinctului, ne folosim unii de alţii, facem sex, ne masturbăm cu corpul celuilalt (iată ultima reţetă a fericirii erotice dictată de imperialismul masculin), într-o deplină singurătate, într-o deplină uitare de sine, ne abandonăm neantului genital, iar asta înseamnă „satisfacţie sexuală” care se măsoară cantitativ, în funcţie de numărul de parteneri pe care îi avem, succesiv sau simultan. Misticismul transcendental somatofob al epocilor încărcate de religiozitate, a fost înlocuit de mistica materialismului, care a despărţit complet sufletul de corp, distrugând ideea de suflet. Prea-freudianul Roland Brunner, care ne ţine în lucrarea sa „Psihanaliză şi Societate postmodernă” apologia „Stăpânului”, enunţând că [xix]„enigma alchimiei puterii rezidă în Structura Psihică a Stăpânului”, „acest Stăpân care deţine falusul” şi care seduce „femeia”, aceasta fiind totuna cu „isteria”, ne împărtăşeşte viziunea sa de expert într-ale amorului[xx]: „la iluzia comunicării trebuie adăugată iluzia comuniunii trupurilor. În împreunarea sexuală eşti singur: singur cu fantasma ta. Celălalt este prezent numai ca alibi pentru himera unei plăceri împărtăşite, pentru himera sincronizării orgasmelor…” Astfel că o femeie a cărei conştiinţă este minată de reprezentări falocentrice ale sexualităţii va fi alienată în raport cu propria sa dimensiune erotică, şi-o va bloca sau oculta sau reprima şi nu va ajunge niciodată la înţelegerea experienţelor sale femeieşti fie pentru că nu apuca să-şi cunoască şi să-şi exploreze propria sexualitate fie pentru că nu va fi în stare să conceptualizeze ceea ce se întâmplă cu ea în cadrul experienţei erotice deoarece proiectează asupra propriilor trăiri şi senzaţii formulele fericirii orgastice concepute de maeştrii bărbaţi în termeni valabili doar pentru sexualitatea masculină. „De unde spaima sau ura bărbatului faţă de convulsia feminină? Se întreabă Bruckner şi Finkielkraut. Femeia este limita lui, este ceea ce îl înconjoară din toate părţile”…[xxi]„Corpul femeii este o linie de fugă şi nu e fantă matricială, fragment de univers cu infinite puteri de procreere, sferă în fuziune din care ies planete, sufleuri, traiectorii minuscule sau gigantice, comete care pleacă din pântec şi explodează în cap sau în falangele mâinii, trâmbe de senzaţii difuzate necontenit în cele patru emisfere ale corpului şi care trec, şterg, anulează pragul, bietul prag masculin al genitalului. Femeia aduce pe lume un corp mereu diferit, al său, ea este prin excelenţă fiinţa care trece prin zid, starea ei obişnuită este miracolul.” …. „Cum s-a ajuns ca acest delir suveran să fie calificat ca pasiv, ca indolent?”….”Juisarea îşi reînnoieşte forţa şi resursele, se distruge şi nu încetează să pună la loc ceea ce a cheltuit. Nimic nu „se descarcă” în ea care să nu se reconstituie sau să se recupereze, emoţie absolut intranzitivă, în afara oricărei finalităţi medicale, igienice, umorale, amoroase. Majoritatea femeilor, desigur –din motive istorice de supunere, de colonizare a corpului lor, nu cunosc această mişcare.” Aceste fraze nu le-ar fi putut scrie nişte bărbaţi care nu au observat cu adevărat femei, care nu au ascultat femei, care nu a creditat mărturisirile femeilor despre propriile trăiri şi senzaţii erotice, nişte bărbaţi care ar fi tratat şi revoltele feministelor tot ca pe o „cochetărie” sau „lamentaţie” feminină, din regnul „masochist”, pentru că altminteri nu ar fi putut avea o reprezentare atât de fin articulată a unor pulsiuni interioare pe care le resimte o femeie juisând sau n-ar fi fost solidari cu tema „mutilării psiho-genitale” a sexului damnat (cucerit), invocată de feministele radicale. Practic, ceea ce ne arată Bruckner şi Finkielkraut este că bărbaţii nu cunosc femei reale, nu ajung până la ele, pentru că proiectează asupra lor o idee preconcepută despre feminitate şi despre sfântul lor rol în economia orgasmului masculin sau pentru că pur şi simplu nu le pasă de ele, de fiinţa lor zididă în propriul trup ca într-un tunel, îngropată în tăcere.

Vorbirea femeilor este tăcere într-o lume suprematist masculină, în care nimic din ceea ce spun ele „nu contează”, nici măcar ceea ce spun despre ele, nu e luat în serios, nu e ascultat cu adevărat de către bărbaţii care prescriu de mii de ani reţeta „eternului feminin”. În această lume, trupul fiecărei femei este puşcăria sufletului său. Iar trupul – carceră al femeilor este păzit de gardieni bărbaţi, înarmaţi cu sexurile lor, cu care le zdrobesc la propriu şi la figurat, în numele adevărului masculin şi dreptăţii masculine şi puterii masculine.

Oare nu sunt mai emoţionante, mai profund adevărate, mai încărcate de sens, cugetările acestor umanişti decât măscările şi scălămbăielile meschine ale cugetătorilor misogini? Ce fel de oameni sunt cei care se delectează spiritual cu judecăţi de tipul: „bărbatul trebuie să considere femeia o proprietate, un bun ce poate fi zăvorât…”? (vezi Nietzsche – „Dincolo de Bine şi Rău”).


[ii] Camus Albert, Căderea, Editura pentru literatură, 1968, pg. 177

[iii] Camus, Albert, Mitul lui Sisif, Opere secolul XX, Rao, Bucureşti 1994, pg.193-194

[iv] Camus, Albert, Căderea, Editura pentru literatură, 1968, pg.204

[v] Naum, Gellu, Întrebătorul, Zenobia, Editura Eminescu, Bucureşti 1999, pg-.120

[vi] Naum, Gellu, Despre Interior- Exterior, Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescu, Editura Paralele 45, 2003, pg. 97-107

[vii] Naum, Gellu, Întrebătorul, Zenobia, Editura Eminescu, Bucureşti 1999, pg-.122

[viii] de Saint Exupery, Antoine, Citadela, CXCIII, Editura Rao, Opere Sec. XX, Bucureşti 1993, pg.353.

[ix] de Saint Exupery, Antoine, Courrier Sud, din Antoine de Saint Exupery, Gânduri, Editura Albatros, Colecţia, Cogito, Bucureşti 1985, pg. 91

[x] de Saint Exupery, Antoine, Pilot de Guerre, Gallimard 1942 / Hachette 1957.

[xi] Bruckner, Pascal şi FinkielKraut, Alain, Noua dezordine amoroasă, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, pg. 79.

[xii] ibid., pg. 68-69

[xiii] ibid., pg.70.

[xiv] ibid., pg.218

[xv] ibid., pg.146.

[xvi] ibid, pg.127-128.

[xvii] ibid., pg.49.

[xviii] ibid., pg. 294 – 299.

[xix] Brunner, Roland, Psihanaliză şi Societate postmodernă, Editura Amarcord, Timişoara 2000, pg.104

[xx] ibid., pg.29.

[xxi] Ibid., pg.142-158.


Advertisements

0 Responses to “Un top al nobleţii”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: