22
Jan
10

Noul cod al bunelor maniere şi cenzura liberului arbitru

Întâmplarea a făcut să am ocazia în ultima perioadă să cunosc îndeaproape nişte bărbaţi occidentali. Politicoşi, galanţi, gata oricând să te încondeieze cu complimente siropoase, lipsiţi de orice fel de înclinaţii spre arognaţă, grosolănie sau fanfaronadă masculină. « Craii de curte nouă » nu prezintă nici un fel de simptome misogine în vorbă, cuget şi simţiri. Unul dintre ei nu ştia nici măcar ce e acela un misogin, prima oară când am folosit cuvântul l-a trecut cu vederea, însă, văzând că face parte din vocabularul meu şi că juca uneori chiar rolul principal într-o formulare şi-a dat seama că devine inevitabilă întrebarea . « De fapt despre ce vorbim » ? I-am explicat ce este misoginul şi a oftat dezaprobator, clătinând din cap: în limba lui nu exista o asemenea noţiune, pentru ca în ţara lui de baştină nu existau misogini, femeile fiind mai preţuite chiar decât bărbaţii… Interesant mi-am spus. Nici un fel de prejudecăţi legate de gen sau orientare sexuală. Nici un fel de cratere deschise în metalitatea lor către posibile erupţii de sexism… orice masculă şi orice fătălău, orice travestit, transsexual sau « a-normal » fiind tratat cu discreţia şi consideraţia cuvenită oricărei fiinţe umane. Fiecare se respectă cu fiecare, nu se judecă, nu se înjură, nu se iau la harţă în spaţii publice, un adevărat eden social.  Până şi personajele mitologice sau legendare figurează ca « asexuate » în viziunea majorităţii criticilor şi pedagogilor, fiind focalizate din perspectiva unei interpretări simboliste. Soţii nu îşi bat soţiile (invers se mai întâmplă), divorţurile se pronunţă fără vărsare de sânge şi fără discriminări… femeile au pătruns în toate cercurile puterii. Aparenţele sunt diafane. Ce e mai neplăcut însă e că, în această oază de salubritate socială, au fost deopotrivă eradicate şi rădăcinile răului interuman ci şi cele ale binelui individual, tot ce ţinea de autenticitatea gândirii, de libertatea de a formula judecăţi de valoare sau de capacitatea de a ierahiza cât de cât nivelurile şi bunurile existenţei a sărit în aer şi s-a evaporat odată cu ultimii nori toxici din atmosferă. În acel colţ de lume, omenirea a fost izbăvită de nedreptate, toate buruienile gândirii au fost smulse, toate inegalităţile interumane au fost îndepărtate care nişte tumori. Lumea aceea e o enclavă de seninătate… S-a ajuns la o frumoasă şi profund entropică armonie socială prin sterilizarea conştiinţelor.  Umanitatea e salvată, se dezvoltă în condiţii sigure, e la adăpost de orice pericol, dar s-a pierdut individul. Există un decret nescris, însă reglementat prin toate capilarele sistemului legislativ, potrivit căruia toţi oamenii sunt egali, nu doar în drepturi şi şanse ci şi în prestaţie. Geniul e pus pe aceeaşi treaptă cu oligofrenul, urâtul e flatat cu acelaşi sârg ca şi frumosul, meschinul e întâmpinat cu complimente, se dau premii cu coroniţă tuturor, fără discriminare. Cuvântul iubire şi-a pierdut orice greutate, complimentele se distribuie gratuit şi la discreţie… iar oricine îndrăzneşte să îi pună o oglindă în faţă unui ins care şi-ar putea descoperi, şocat, urâtenia, e un potenţial pericol public şi trebuie dresat corespunzător. În acea societate « perfectă » funcţionează un comunism al gândirii care pretinde nu « dreptate pentru toţi », pentru că judecăţile de valoare nu sunt permise, aşadar nici profesarea dreptăţii, ci calificative egale pentru toţi (echivalentul « moral » al salariilor egale de pe vremea dictaturii noastre). În această « minunată lume nouă » liberul arbitru a fost abolit. A devenit ilegitimă orice încercare de ierarhizare a calităţii umane. Binele şi răul nu mai există, pentru că toţi sunt buni, prin definiţie. Pe vemea comuniştilor autohtoni, doar libertatea de expresie publică era cea cenzurată, dar erau prea puţini erau cei care consimţeau, alfel decât cu maximă ipocrizie, la cultul puterii. În cazul preafericitei societăţi în care nimeni nu judecă pe nimeni, poliţia gândirii s-a deplasat din spaţiul public în cel privat… După cum observa Bogdan Ghiu o astfel de orânduire e « tot mai strivită, mai depersonalizată, mai neutralizată, este obligată să se terorizeze, “internalizat”, singură, autodisciplinîndu-şi afectele, intenţiile şi faţa ». Nu dau nume de ţări… pentru că nu e specificul unui popor, cred, această stare de lucruri… e o situaţie către care ne îndreptăm cu toţii cu paşi mici, dar siguri, în măsura în care corectitudinea politică tinde să devină o strategie ideologică care ne e inoculată prin coerciţie socială. Reculul faţă de orice spirit critic manifest e menit să substituie toate trăsăturile individului, uniformizând conştiinţe. Imperiul corectitudinii politice îşi extinde tentaculele, migrează dinspre planul existenţei impersonale spre cea profund personală. Oamenii capătă reflexe fobice acemănătoare celor care îi stăpâneau pe credincioşii evului mediu ale căror minţi erau atent însămânţate şi arate de doctrina religioasă en titre atunci când vine vorba să « gândească sau să cerceteze » să emită judecăţi de valoare. Dispensarea de orice criterii axiologice pe care o propune actuala entropie culturală e afacerea cea mai profitabilă pentru mediocri, autosuficienţi şi cei funciar înclinaţi spre amoralitate, e poziţia cea mai comodă, mai puţin sâcâitoare…O judecată te obligă la anumite exigenţe interioare : nu îţi poţi permite să predici ceea ce nu poţi pune în practică şi atunci e de preferat să nu ai nici un fel de obiecţii critice, să rămâi la periferia moralităţii, sub paravanalul iresponsabilităţii graţioase, politicoase, măgulitoare pentru sine şi pentru ceilalţi deopotrivă.

Cu un ins bine antrenat în spiritul corectitudinii politice nu te poţi certa nici dacă îl înjuri făţiş. Îţi răspunde la invective cu un surâs manierat şi ambiguu. Dacă ţi-a greşit îşi cere scuze maşinal, fără reţineri şi fără să i se poată citi în ochi nici o umbră de culpabilitate autentică. Nu ştii niciodată ce gândeşte cu adevărat, dacă gândeşte ceva, dacă există vreo realitate interioară în care continuă să se frământe să îşi pună probleme, să emită judecăţi de valoare.

În acest eden social nu poţi « jigni » un manelist spunându-i că nu e artist dacă el aşa se consideră, cu atât mai mult cu cât există riscul potenţial de-a fi acuzat de elitism sau aristocratism în virtutea judecăţii estetice pe care ai emis-o, nu poţi caracteriza ca atare o femeie meschină şi stupidă pentru că îţi sar în cap apărătorii bunelor maniere, nu poţi spune nimănui nimic, nu ai cum să sancţionezi josnicia, cupiditatea, vulgaritatea, pentru că ele subzistă parazitar în substanţa umană, iar aceasta trebuie glorificată cu orice preţ, nu poate fi atinsă nici cu o floare.

Sub auspiciile noii orânduiri, lupta pentru putere nu se mai dă între sexe ci între fiecare şi fiecare, iar cei care ajung să o obţină sunt aceia care au reuşesc cel mai bine să-şi înfrângă revolta sau reacţiile critice, cei care întorc cu sinceră ipocrizie celălalt obraz, omagiindu-şi la tot pasul inegalul „egal”, pupând mâinile care îi lovesc şi feţe care îi dezgustă şi făcând reverenţe în faţa oricărei fiinţe cuvântătoare. Minciuna şi ipocrizia pătrund tot mai adânc în ţesuturile gândirii, oamenii sunt tot mai serios convinşi de relativisul absolut al valorilor în cetăţile occidentului, iar bunele maniere tind să înlocuiască liberul arbitru.

Advertisements

0 Responses to “Noul cod al bunelor maniere şi cenzura liberului arbitru”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: