23
Jan
10

Infernul birocratic

Din ce în ce mai des ne întâlnim cu expresia infernul birocratic… Ne-a intrat în vocabular insidios, fără să conştientizăm până la capăt, cât de greu atârnă sensul ei.

Urmăresc intensiv filme SF, mai citesc şi cărţi despre alte lumi, galaxii şi civilizaţii. Arareori însă autorii imaginează orânduiri al căror rău funciar să fie unul de natură birocratică. Sunt invocate toate calamităţile posibile: ciume, războaie, regimuri totalitare, clonări, pandemii, o vastă panoplie de pericole, nedreptăţi şi abuzuri, în alegorie cu nenumăratele specii ale răului social omenesc, însă acea dimensiune strict kafkiană a existenţei noastre este, cel mai adesea, ignorată de adepţii genului. Oare infernul birocratic nu e suficient de coşmaresc sau de „totalitar”, de batjocoritor la adresa demnităţii umane pentru a merita să fie ilustrat de literatura SF?

Ai nevoie de o adeverinţă cu ştampilă ca să faci dovada că ţi-ai plătit taxele şi impozitele. Te duci frumos la circa financiară şi ţi se spune să faci rost de timbru, dar nu de la ei, ci de la Poştă. E iarnă. Nu ai maşină. Troiene jegoase şi înalte până la brâu delimitează trotuarele, devenite inaccesibile pietonilor, datorită maşinilor parcate cu duiumul peste tot. Trebuie să faci slalom printre vehicolele care blochează pavajul destinat circulaţiei pedestre. Poşta cea mai apropiată e la 1 kilometru şi mai bine. Ajungi cu chiu cu vai şi ceri un timbru fiscal. Eşti întrebat: de un leu sau de doi? Habar n-ai, zici de doi, ca să fii sigur. Te întorci, zgribulit de frig şi cu bocancii îmbibaţi de apă slinoasă şi îngheţată, la circa financiară. Stai la coadă. Durează. Durează mult. Deja au trecut 2 ore de când ai intrat pentru prima oară pe uşă ca să faci rost de o simplă adeverinţă cu ştampilă. Îţi vine în sfârşit rândul. Răsufli uşurat.  Nu e bun timbrul, duduie, trebuie de patru lei! Mai ales ales apelativul duduie te unge la suflet. Păi, de unde era să ştiu? Păi cum să nu ştii, duduie, că un timbru fiscal pentru asemenea acte e de 4 lei?! Asemenea acte fac dovada că ţi-ai achitat taxele şi impozitele, să ne înţelegem. Plăteşti ca să faci dovada că ai plătit. Te întorci la Poştă, un kilometru şi, pe jos, prin zoaie. O întrebi politicos pe cea care te-a servit cu timbrul de doi lei de ce nu ţi-a dat unul de patru. Păi de patru e timbrul fiscal, îţi răspunde. Fiscal am şi vrut. Păi de ce n-ai spus aşa, duduie? Am spus! Probabil nu te-am auzit bine, zice poştăriţa senină. Te simţi flatat când la diverse ghişee ţi se vorbeşte, prietenos, la pertu. Înşfaci timbrul, te reîntorci la circa financiară, stai la rând, când îţi vine rândul funcţionara te priveşte chiorâş, ca pe un idiot ce eşti, un retardat care nu ştie cât costă un timbru fiscal, îţi pune ştampila cu dezgust pe preţioasa adeverinţă şi, după trei ore, îţi iei inima în dinţi să te duci în celălalt capăt al oraşului ca să faci rost de o altă hârtie.

Mi-am schimbat apartamentul de mai bine de jumătate de an. Facturile îmi vin în continuare la fosta adresă. Companiile de facturare, de regulă, sunt altele decât cele care oferă serviciile de lumină, telefon, televizor, internet… Trebuie anunţat peste tot. Anunţi, dar programele de calculator fac erori şi te pomeneşti cu aceeaşi factură emisă simultan în două locuri. Din acest motiv plata devine imposibilă şi există riscul să ţi se taie lumina sau internetul până remediază experţii problema.

La direcţia generală de taxe şi impozite sunt cozi ca la carne pe vremea lui Ceauşescu. Poţi să îţi pierzi lejer o zi întreagă aşteptând să îţi vină rândul să plăteşti. Uneori, în aşeteptarea aceasta, te bat gânduri, unele chiar negre. Ce altceva poate să facă un gând decât să te bată şi el?! ca şi cum n-ai fi suficient de oropsit. Te gândeşti să îţi iei zilele. Îţi spui că asta nu e viaţă. Că poate ajungi în iad şi acolo n-o fi cu facturi şi acte… Şi-atunci îţi vine în cap expresia infernul birocratic. Dacă cumva iadul aşa e şi s-a mutat pe pământ, după cum profeţeau profeţii?

Faci cel puţin două ore în trafic zilnic ca să ajungi în centru, la muncă. În trafic e un vacarm psihotic, toţi urlă şi claxonează ca descreieraţii, dar îi înţelegi pe toţi, e normal: şi ei fac ore în şir pe drum şi ei plătesc facturi stând la rând cu nemiluita.  Dacă te înjură careva te întrebi dacă nu cumva tocmai a plătit telefonul sau lumina. La lumină sunt cozile cele mai mari, iar oamenii se înghesuie unii într-alţii ca în tramvai, să nu cumva să le-o ia vreun şmecher înainte. Îţi tuşesc în ceafă, uneori şi strănută, le simţi în nări respiraţia cu damf de usturoi. În trafic, pe lângă deliciile sonore cu accente de muzică contemporană, pute al dracului a  gaze de eşapament. Dar ce să faci? Să te închizi în casă? Te gândeşti, desigur, la sinucidere. Poate că, dacă iadul e aici, pe pământ, mai precis în Bucureşti, dincolo nu e nimic, îţi spui. Poate că moartea e doar linişte şi beznă. Poate că nu există celalată lume, ci doar asta în care se ţipă, se înjură, de ciocnesc maşini, se plătesc facturi şi se dau chitanţe. Dacă lumea n-ar fi fost suprapopulată nu s-ar fi ajuns aici. Nici exploatarea omului de către om, nici era industrială, nici comunismul, nici alte orori sociale nu s-ar fi întâmplat într-o lume cu doar câteva zeci de milioane de locuitori. Dacă erau mai puţini oameni, n-ar fi fost nevoie de superproducţie, de industrie, de supermarketuri. Erau mai puţine formalităţi birocratice şi desigur mai puţină îmbulzeală pe străzi şi pretutindeni. Poate că nici măcar n-ar fi existat mari metropole. Poate că am fi fost o civilizaţie de fermieri. De ecologişti. Industria are nevoie de muncitori. Ca să existe muncitori în fabrici trebuie să existe sărăcie. Ca să fie sărăcie trebuie să fie mulţi oameni, prea mulţi. Burghezii şi aristocraţii şi ţăranii nu s-ar fi apucat să muncească în uzine de bunăvoie… Ar fi imaginat alte mijloace de trai, alte tehnologii, ar fi dat lumii o altă faţă, dacă nu exista o imensă armată de muritori de foame, fără pământ şi fără şanse de supravieţuire altele decât înrolarea în acest furnicar de vieţi omeneşti menit să suprime omenescul. Te gândeşti în trafic şi la astfel de lucruri. Îţi spui apoi că raţionamentul e simplist şi că nu se face, ca umanist, să vizezi la o lume mai puţin populată. Fiecare viaţă e un miracol… Te naşti, creşti, te cultivi, te pregăteşti să devii matur şi să plăteşti facturi. Miracolul constă în voinţa oarbă de a trăi a fiecăruia. Nu există raţiuni care să justifice voinţa de a trăi în orice condiţii. Raţiunile justifică doar sinuciderea. Te întrebi, mereu, de ce nu se poate alfel şi uneori ţi se pare că halucinezi. Descompusă în aspectele ei cotidine viaţa e o absurditate. E absurd să mergi la servici, să pierzi vremea în trafic, să stai la cozi pentru chitanţe, să îţi certifici competenţa prin acte, să îţi iroseşti mai bine de jumătate din existenţă îndeplinind formalităţi. Nici infernul birocratic n-ar fi proliferat dacă erau mai puţin oameni pe lume, îţi spui, şi îţi muşti limba, ruşinat. Nu numai tu ai problema asta, o au toţi. Şi ceilalţi ar vrea ca tu să nu exişti. Şi tu ai vrea să nu exişti, cel puţin o dată la două zile.

Revin la chestiunea cu adeverinţele; ma atrage mult subiectul. Îmi imaginez uneori creaturi inteligente din alte galaxii, întocmind formulare: „Subsemnatul cutare, vă rog a-mi aproba”… Poate că totuşi birocraţia este un rău specific omenesc, un fel de virus pe care doar noi îl putem contacta, pentru că suntem oameni. Birocraţia e făcută să ne dezumanizeze, e o lucrare diavolească ticluită special pentru noi. Dacă eram nişte vietăţi de pe o planetă din sistemul solar Alpha Centauri,  poată că virulul era altul, adecvat naturii extraterestre pe care am fi avut-o.

Parafrazând o cugetare din scrisorile lui Kafka: „birocraţia e o pedeapsă pentru bucuria de a exista în lume”. Dacă o iei aşa, reuşeşti să îi găseşti un sens. Trebuie să plătim dreptul de a fi, de a face parte dintr-o comunitate. Statul la uşi e o formă de penitenţă; suntem educaţi să fim umili, cu de-a sila, dar ce cotează, e spre binele nostru. Să nu ne îmbătăm cu idei umaniste, să nu ni se suie la cap! Ni s-a dat infernul ca să putem preţui ceea ce, poate, altminteri n-am fi în stare: răsăritul soarelui, iarba, blândeţea pământului, cafeaua, zăpada.

Mă tem însă ca infernul ăsta nu ni s-a dat. Lucrurile sunt mult mai simple în ralitate. Natura e raiul şi din ea ne-am ivit. Noi însă am creat iadul… Tot ce e malefic e artificial, e făcut de mână omenească. Spre exemplu: lumea. E aşa cum e pentru că e făcută şi condusă de oameni. „Oamenii secretă inumanul”, oamenii sunt singura plăsmuire a naturii care s-a întors împotriva ei, sunt o specie care poate genera artificialul. Putem trăi artificial, putem trăi fals, în derizoriu, în gol, avem şi momente de netrăire în care experimentăm neantul. Ce mai e natural în noi? Ce a mai rămas neatins de virulul existenţei artificiale?

Adeverinţă de la locul de muncă plus adeverinţă de sănătate plus declaraţie de venit plus adeverinţă fiscală plus dovada de plată a fondului de cadastru plus certificatul de intabulare, plus plata asigurarilor la zi, plus chitanţa pentru plata impozitului pe casă plus certificatul medical care dovedeşte că nu ai boli letale sau cu transmitere sexuală plus actul de vânzare-cumpărare a apartamentului plus adeverinţă de la asociaţia de locatari care să certifice plăţile la zi pentru întreţinere şi plata fondului de rulment plus asigurare de muncă plus 4 timbre fiscale plus 2 forografii tip paşaport plus două exemplare legalizate ale diplomelor plus dovada încadrării în muncă plus certificatul de casatorie plus copii legalizate după cartea de identitate şi după certificatul de naştere plus copie după cartea de identitate a soţului plus…

Cam asta e viaţa noastră contingentă.

Sănătate să fie!

Advertisements

1 Response to “Infernul birocratic”


  1. 1 octavian
    26/01/2010 at 4:37 pm

    O singura observatie :-)la infernul descris de tine si in care ma regasesc apropae zilnic: chiar ai putut sa iti faci copie legalizata la cartea de identitate ?! Nu de alta, dar este ilegal (iti spun din experienta, pentru ca, atunci ind eu am avut nevoie de “copie legalizata buletinul parintilor” – asa zicea la barou, am venit cu ele…spre stupoarea functionarelor – si a mea, recunosc, ca stiam ca nu se (mai) putea obtine asa ceva. Asa ca, dupa ce am prezentat la “ghisheu” ce mi-au cerut, s-a pus problema daca nu ar trebui sesizata Militia ca s-au eliberat actele pe care o institutie publica le solicitase expres! Dar cind am aruncat ca si distinsele dudui functionare sunt pasibile de “cremenal” pentru incitare la savirsirea de infractiuni, mi-au eliberat adeverinta necesara. Si m-am gindit, in clipa aia, ca era exact ca in BD cu Asterix si Obelix cu cele 12 munci ale lui Hercule, episodul birocratic). Cercul vicios ca metoda de lucru a birocratiei romane (sau un petitio principii pe invers :-). Cit despre SF-uri “birocratice”, cred ca nici “edificiul nebuniei absolute” a lui Lem nu este in stare “sa ne dea ideeea”. Asa ca raminem fie la Kafka cu “Procesul” (inteles, vai!, literal), fie la L.von Mises cu “Birocratia”. Eu inclin spre prima, dar parca vad ca am nevoie de o adeverinta sa imi justific optiunea…


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: