25
Jan
10

Cele mai bune seriale de televiziune

HOUSE MD

Am avut ceva polemici cu anumiţi doctori legate de cazurile prezentate în  celebrul serial House MD, ei susţinând că respectivele situaţii şi deznodăminte medicale sunt neverosimile sau, în tot cazul, că medicina nu a ajuns atât de departe încât să le poate rezolva aşa cum ni se arată în film. Ceea ce m-a surpins a fost că toţi aceşti medici s-au raportat la serial ca la un documentar de tip „discovery”, l-au asimilat într-o cheie întru totul realistă. Din punctul meu de vedere (asta mi-a fost percepţia încă de la primul episod) House MD este o specie pură de film science fiction. Cine ştie, poate că peste 50 de ani doctorilor li se va părea „depăşit” ceea ce acum califică drept „imposibil”. Că filmul este foarte documentat ştiinţific nu încape nici o îndoială. Însă reperele şi referinţele medicale sunt trecute prin filtrul fanteziei, sunt prelucrate în spiritul literaturii şi cinematografiei de anticipaţie. Un film SF pe teme medicale este departe de a fi o anomalie în perimetrul genului. E drept că relizatorii lui nu şi-au categorisit creaţia, poate şi pentru că li se părea tautologic să o facă…

House MD este, însă, mai mult decât o ficţiune ştiinţifică. Spectaculosul şi totodată autenticul filmului rezidă în viziunea, mă încumet să o spun, filosofică a eroului principal. House e o personalitate cât se poate de veridică şi de complexă, înzestrată cu o luciditate şi cu un cinism de tip Camusian, fapt foarte rar întâlnit la personajele de film. House are întotdeauna dreptate pentru simplul fapt că e singurul care gândeşte, care iese din canonul tipic personajelor holywoodiene, construite, de regulă, schematic, în jurul câtorva clişee psihologice sau morale. A gândi este un act superior oricărei determinări psihologice, un act imprevizibil, singular, neîncadrabil. Dacă majoritatea eroilor de film american sunt uşor de asimilat unei categorii generice delimitate pe criterii psihologice, House scapă acestor determinări; singurul mod în care poate fi caracterizat se înscrie într-un filon filosofic. Acesta este însă House din primele episoade… În partea a doua a serialului, realizatorii au căzut în capcana de a încerca să justifice psihologic caracterul lui House şi au transformat un personaj fabulos într-un stereotip. S-a încercat transformarea unui exemplar uman purtător al însemnelor unei excitante revolte existenţiale într-un sentimental ordinar, plicticos şi patetic. „E cinic pentru că e drogat” se hotărăşte să ne spună filmul la un moment dat. Greşit. Era frumos şi adevărat aşa cinic şi nihilist şi neîmpăcat, era aproape viu… şi a căzut din om în personaj. În încercarea, imberbă, de a moraliza într-un sens comun şi grosier, redimensionând ce era deja moral la un nivel subtil şi profund, creatorii filmului au ratat pariul cu arta, ştiinţa şi posteritatea. Poate că din punct de vedere medical existau în scenariu lacune, hibe, chestiuni trase de păr, însă din punct de vedere filosofic filmul avea o miză uluitoare. Ceea ce ar fi putut fi cel mai bun şi mai original serial al zilelor noastre a devenit, după dezintoxicarea lui House, o banală telenovelă. Încă de la jumătatea filmului scenariştii au dat semne că vor „să-l omoare” pe House. A fost un moment de cotitură în care mi-a venit să plâng de ciudă. Intrasem cu totul în jocul virutal, mi se părea că House există, că e posibil în realitate, atât părea de uman, însă scenariştii au decis să facă anumite concesii publicului lacrimogen şi, preţ de un episod, au făcut din el o caricatură, un banal şi neverosimil altminteri doctoraş drăgăstos şi impresionabil… Un medic de calibrul lui, dacă se implică emoţional, ori îşi pierde minţile într-un mod lamentabil ori ratează cazuri ori devine ridicol ori toate la un loc. Detaşarea e esenţială ca să poţi face minuni în medicină. Fapt e că în acel punct de răscruce House a devenit incoerent… Tot ceea stătea în picioare justificând până la ultimele detalii comportamentul lui s-a prăbuşit într-o baltă de sentimentalism. Dacă se hotărau să îl împuşte şi să termine serialul n-aş fi suferit, dar aşa mi s-a părut că l-au omorât pe House într-un mod nedemn pentru ceea ce făcuseră din el creatorii lui. Au omorât un om posibil şi l-au înlocuit cu o fantoşă cinematografică. L-au înviat apoi preţ de câteva episoade pentru a-l înjunghia din nou. Deja vraja se rupsese. Caracterul lui devenise instabil şi confuz. Era în toate felurile. S-a marşat excesiv pe ideea „recuperării lui”, deşi iniţial era perfect. Cum să remediezi desăvârşirea? Accidental sau nu, autorii filmului reuşiseră să conceapă un personaj întru totul credibil şi s-au apucat să îl descompună, să-l recreeze, ceea ce i-a deteriorat şi forţa şi puterea de convingere. Faptul că era drogat sau nu e total irelevant în privinţa felului său de a gândi lumea, de a se raporta la ea. Un medic genial putea fi preabine aşa şi fără să se îndoape cu analgezice. Şi dacă se droga ce?! Ideea, absolut tâmpită, a realizatorilor a fost să susţină că nihilismul lui era un efect secundar al dopării… Ca şi cum cinicul ar fi o specie umană rea, nerecomandabilă. Ca şi cum omul, pe cale naturală, ar fi o creatură optimistă, duioasă, bleagă, sugestionabilă, îndrăgostită de lume şi de oameni. Ca şi cum un medic face medicină din dragoste de semeni şi abia apoi din raţiuni de război cu boala şi cu moartea… Ca şi cum mai toţi doctorii sunt calzi, prietenoşi, plini de compasiune. În realitate sunt exact pe dos şi aşa şi trebuie să fie. Compasiunea şi căldura unui medic nu te ajută să scapi de cancer, cunoştinţele şi îndemânarea lui, însă, da. În medicină, în ştiinţă, în drept şi chiar în artă (iată cazul!) trebuie să ai mintea limpede şi sânge rece. De unde şi expresia „glacialitate chirurgicală”. Sentimentalismul e dăunător în chirurgie. Şi apoi, sentimentul, chiar şi în tratatele de psihologie, e considerat funcţie a valorii şi nu implicare siropoasă, care îţi înceţoşează gândurile.

Concesiile acestea pe care autorii de film le fac publicului larg sunt vicioase. În loc să încerce să educe publicul, cedează în faţa simţului comun.

House rămâne un film bun datorită primelor serii… Restul e discutabil.

Desigur senzatia de veridic pe care o încercăm în faţa artei e dată de coincidenţa dintre nivelul nostru de reprezentări ale realului şi cel ilustrat în şi prin operă… Dacă felul în care concepe cineva realitatea este superior celui in care realul apare reflectat într-o telenovelă, respectiva reprezentare îi va apărea strident reducţionistă, neverosimilă, trucată până la penibil… Spunem despre o carte sau despre un film că sunt autentice în măsura în care noţiunea de lume pe care acestea o înfăţişează coincide într-o mare măsură cu noţiunea noastră proprie de lume. Poate că House, din partea a doua a serialului, nu e „imposibil” ci doar neverosimil din perspectiva mea critică, aşa cum le apar dubitabile doctorilor reali aspectele strict medicale ale filmului. Poate că unul dintre ei ar obiecta că filmul este totodată şi o „ficţiune filosofică” pe care trebuie să o rumeg ca atare. Poate că una dintre ideile filmului este că„ poţi să ajungi un filosof ratat dintr-unul cu potenţial de geniu”. Hm. Poate… În acest caz ar fi vorba de o decădere a personajului, morală şi intelectuală, în urma unui tip de dresaj social (nu este doar dezintoxicat ci şi spălat la creier în clinica de psihiatrie unde e internat forţat) şi, dacă ar fi să fie aşa, filmul ar căpăta nişte spectaculoase tuşe orweliene, care i-ar restitui, întragă, aura de serial-minune. Dar mă tem că americanii n-ar putea accepta că nihilismul, practicat la un anumit nivel de conştiinţă, este o virtute.

OUTER LIMITS

Al doilea serial despre care vreau să vorbesc rulează, în româneşte, sub titlul „La limita imposibilului”, cel original fiind „Outer limits” (remake 1995).

O creaţie profundă, răscolitoare şi aptă să nască întrebări are întotdeauna un subtrat alegoric, are proprietăţi de parabolă. Majoritatea producţiilor SF de calitate aşa sunt.

Filmul constă într-o serie de ecranizări ale unor celebre romane sau nuvele SF, fiecare episod având un subiect autonom. Teme cu greutate cum sunt: atracţia şi beţia puterii, dreptul de a difuza descoperiri ştiinţifice pentru care umanitatea nu e pregătită, conştiinţa celor aflaţi în comă, posibilitatea ca viaţa inteligentă să existe şi sub alte forme decât cele biologice pe bază de carbon, tentaţia de a evada din lume, mecanisme electronice care ne-ar putea anihila ca specie, clonarea, simularea realului, puterea ca drog şi încă multe altele fac obiectul acestor bijuterii cinematografice.

În filme sunt distribuiţi actori de marcă, regia, mai precis regiile sunt bune, dar ceea ce surpinde şi atinge uneori chiar excelenţa este mai totdeauna scenariul. Acest serial este o pildă vie a faptului că literatura, concepută ca atare, e mai bogată în semnificaţii decât cea specializată, gândită de la început pentru film. Senariştii ar trebui, nu neapărat să se orienteze spre ecranizări, ci să scrie mai întâi în proză subiectul unui film, dar nu sub formă de sinopsis sau treatment după cum se practică, ci de creaţie epică, închegată. Naraţiunea pretinde un anumit nivel de profunzime, complexitate şi subtilitate în tratarea temelor. E formă de artă mai introvertită decât filmul şi de aceea mai analitică; forează mai la adâncime.

Nu toate ecranizările reuşesc să rivalizeze în mod fericit cu cărţile din care se revendică. Însă această serie de ecranizări e la înălţimea creaţiei livreşti.

Louis Kahn descrie fenomenul germinativ al gustului: acesta ia viaţă din modelul implicit pe care îl reprezintă opera de artă. Ceea ce formează gustul e existenţa operei.  Gustul este un apetit, o nevoie, o formă de foame, o poftă. Nu putem pofti un lucru a cărui experienţă nu am avut-o niciodată.  După cum nota Kahn: “Creaţia artistică nu constă în satisfacerea unei nevoi ci în producerea unei nevoi. Nimeni n-a avut nevoie de simfonia a 5-a a lui Beethoven până când n-a fost creată. După care aceea n-am mai putut trăi fără ea”.

Acest serial SF are un limbaj propriu şi unitar, insolit: propune publicului altceva decât e obişnuit să vizioneze, creează o nevoie, o dependenţă. E atât de original încât nu poate fi comparat cu nici o altă producţie cinematografică, iar marele său merit constră în faptul că reuşeşte să atingă o unitate de stil în mijloacele de expresie, chiar dacă sursele de inspiraţie sunt cărţi şi povestori ale unor autori diferiţi atât prin universul de idei cât şi prin registrul literar.

Ideea în sine este salutară. Realizatorii serialului au reuşit să demonstreze exemplar că se poate face film de artă şi fără mijloace ultracostisitoare; că efectele speciale sunt menite să servească un fir ideatic şi nu să îi mascheze lipsa, că o naraţiune cinematografică bine dozată poate să spună, într-o oră, mai mult decât reuşesc altele, în trei.

 

Advertisements

0 Responses to “Cele mai bune seriale de televiziune”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: