25
Jan
10

Levinas şi raportul Eu/Celălalt.

http://www.librarie.net/carti/9089/INTRE-NOI-INCERCARE-GANDI-CELALALT-EMMANUEL-LEVINAS

Fără a dezvolta vreo teorie estetică, încercarea lui Levinas „de a-l gândi pe celălalt” reprezintă un ghid nepreţuit în căutarea distincţiei, a graniţei dintre sine şi alteritate. Mai degrabă anti-narcisic discursul său vânează cultul sinelui şi al „Unului” şi avansează o perspectivă critică asupra artei occidentale, individualiste. Cultura ştiinţa şi arta apar, în viziunea lui, tarate de o formă de „devoţiune” faţă de „idealul neoplatonician al Unului” care face ca ştiinţa, tehnica şi „Frumosul” să fie prăduite de o „superbă autosuficienţă”! „A exista e o eterogenitate radicală – o diferenţă care face dialectica să eşueze – între viziunea lumii şi viaţa subiacentă acestei viziuni”, spune Levinas.  Ei bine, spre deosebire de ştiinţă şi hermeneutica filosofică, arta, încearcă să redea ceva din substanţa vieţii subiacente viziunii, chiar dacă adeseori eşuează. Dacă, menţinându-ne în spectrul gândirii lui Levinas, celălalt ne rămâne inaccesibil ontologic, iar limbajul raţional nu poate acoperi prăpastia dintre sine şi lume, dintre eu şi celălalt, dintre dialectică şi existenţă, dintre idee şi trăire, singura care ar putea crea o posibilă punte între aceste dimensiuni paralele rămâne arta. „Ca manifestare a unei raţiuni, limbajul trezeşte în mine şi în celălalt ceea ce ne este comun. Dar presupune, în intenţia sa de a se exprima, alteritatea şi dualitatea noastră. El se joacă între fiinţe, între substanţe care nu intră în cuvintele lor, dar care le deţin”. Întrebarea care se ridică este dacă limbajul artistic se circumscrie aceloraşi limite ca şi cel raţional pomenit de Levinas. Este arta un limbaj care redă doar ceea ce e comun sinelui şi alterităţii sau reuşeşte să exprime sinele creatorului suficient de limpede, încât „celălalt” să se poată contura în contrapondere? Poate fi arta considerată o simplă extensie a sinelui sau un joc al limbajului ori, în raport cu entitatea genitoare, este ea însăşi un „celălalt”,  o proiecţie aşadar?  „Transcendenţa interlocutorului şi accesul la celălalt prin limbaj arată, până la urmă că omul este o singularitate. O altă singularitate decât aceea a indivizilor care se subsumează unui concept sau pe care o articulează momentele.”, spune Levinas. Cu alte cuvinte el nu admite posibilitatea unei transpuneri directe a sinelui în expresie, limbajul e întotdeauna o deviere, un salt într-o altă dimensiune, un factor prin excelenţă mediatic. „Celălalt ca interlocutor pur nu este un conţinut cunoscut, calificat, sesizabil pornind de la o idee generală oarecare şi supus acestei idei. El arată o faţă, nu se referă decât la sine. În vorbirea dintre fiinţe singulare se consituie doar semnificaţia interindividuală a fiinţelor şi a lucrurilor, adică universalitatea”.  În „vorbirea” estetică însă, putem oare neglija caracterul de unicitate al fiecărei opere de artă? Iar aici se ridică încă o întrebare, esenţială aş zice: estetic este ceea ce toate formele de artă au în comun sau ceea ce le face irepetabile? Probabil că ambele calităţi trebuiesc întrunite deopotrivă, căci şi voi da un exemplu din natură: dacă toţi copacii ar fi la fel i-am mai putea considera frumoşi? Iar într-o lume a diversităţii absolute, în care nu există nici un liant de gen proxim între elementele sale consitutive, evaluarea estetică ar mai fi posibilă?

În orice creaţie artistică un eu ficţional se substituie celui cotidian, al autorului. Chiar şi în actul receptării eul care contemplă şi se transpune în creaţie, nu este cel diurn, obişnuit, ci unul cu desăvârşire interiorizat, subteran stratului de repere ale conştiinţei, un eu care se profilează ca o extensie directă a sinelui şi nu ca rezultat al unor conjucturi şi condiţionări exterioare. Arta acoperă o necesitate individuală fundamentală: aceea de a aduce, de a transporta eul în zona lui „însuşi”. Reveria este poarta de acces spre cea mai pură formă de individualitate, pentru ca ea nu este nici intermediată, nici constrânsă de determinări externe. Desigur, experienţele şi „aventurile” eului ficţional apar în prelungirea unor elemente din configuraţia realului cotidian, dar forţa sa motrice le transfigurează, le împinge spre idealitate, spre o zonă de manifestare în care sinele nu mai este îngrădit şi astfel arta devine un medium necesar migrării spre centrul fiinţei, spre adâncurile ei care rămân, în contextul contingent, inaccesibile eului. Fie că e vorba de o formă de dedublare, de transcendenţă a eului cotidian sau de o transmutare a conştiinţei pe planul unei interiorităţi mai profunde, în actul creaţiei sau receptării artistice, eul capătă valenţe suprapersonale, participă la o formă de existenţă care se instituie dincolo de graniţele obişnuite ale experienţei sale. Artistul plăsmuieşte un astfel de eu ficţional, care devine vehicul al comunicării, iar acest proces are valenţe estetice şi poate fi certificat ca artă în măsura în care de alţi oameni, receptori adică, îşi proiectează propriile sentimente şi idei asupra aceluiaşi eu ficţional. Din acest punct de vedere se poate spune că în comunicarea artistică opera este un celălalt, un terţ intermediar asupra căruia atât creatorul cât şi receptorul îşi proiectează eul propriu. Ridicând aceeaşi problemă a limbajului şi comunicării dintre ego şi alter-ego, fără însă a face trimiteri la expresia artistică, Levinas argumentează că dacă realitatea conceptuală îi epuizează eului fiinţa, „omul viu nu va diferi de omul mort”. „Generalizarea, aceasta este moartea”, spune el. ”Singularitatea de neînlocuit a eului ţine de viaţa sa”. În artă această singularitate este comunicată, împărtăşită prin intermediul a ceea ce am numit mai sus eu ficţional, liant între două forme distincte de singularitate. Generalizarea nu poate conduce spre revelarea universalităţii, ci doar particularizările de care este aptă arta, căci universalitatea este un aspect al existenţei, o lege a ei, o formulă intrinsecă a totalităţii, în vreme ce generalizarea reprezintă un reducţionism specific procedeelor gândirii, datorat limitelor acesteia. „Eului, ca fiinţă, nu îi corespunde un concept. … „Filosofii [care vorbesc despre] Einfühlung ştiu, cel puţin că experienţa celuilalt nu se obţine prin simpla „variaţie” a sinelui şi prin proiectarea uneia dintre aceste variante în afara sa” afirmă Levinas. În artă însă nu conceptele, ci proprietăţile eului ficţional, puterea sa de sugestie sunt cele care reuşesc să menţină expresia în regnul adevărului trăirii, să o alimenteze cu energie vitală. Arta operează prin sugestie şi nu prin mijloace demonstrative, ea nu este niciodată explicită, clară, subordonată unui mesaj codificat conceptual, ea este posibilă datorită unei trăsături a limbajului (vizual, lexical, sonor) care îl face permeabil la o pluralitate de sensuri: ambiguitatea. Dacă nu ar exista un decalaj, o zonă „gri”, un clar-obscur inserat între cuvânt şi concept, între concept şi imagine, între imagine şi fantasma imaginii, nu ar fi posibilă nici existenţa unui limbaj artistic. Generalitatea „ucide” adevărul ontologic, îl mortifică sau falsifică, după cum arată Levinas. Arta însă operează cu elemente care ţin de o sintaxă ontică, cristalizând în substanţa ei depotrivă universalul şi particularul. În sprijinul acestei afirmaţii, se profilează şi obervaţia lui Ingarten [Ing][i]: „opera există numai ca o entitate ontic eteronomă, care îşi are sursa în acte intenţionale…”.


[i] [Ing] Ingarten, R., „Studii de estetică”, ed. Univers, Bucureşti, 1978.

Advertisements

0 Responses to “Levinas şi raportul Eu/Celălalt.”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: