26
Jan
10

Empatie anestetică şi ontologie artistică


Prostul gust şi mediocritatea nasc idoli în zilele noastre.

Istoria ne arată că prăbuşirea civilizaţiilor este precedată întotdeauna de un moment al decadenţei artelor. Ele sunt sufletul unei civilizaţii. Dacă sufletul moare, corpul nu îi poate supravieţui.

Marele public se îndoapă bulimic cu produse ale artei pop (de aici i se şi trage denumirea) şi nu resimte nici un fel de frustrări sau aspiraţii spre un alt tip de hrană.  Flămânzeşte doar după divertisment şi modă. E un cerc vicios: prostul gust creează nevoia unor false valori şi unor false forme de artă şi unei false frumuseţi, iar publicul îşi alimentează pofta din ceea ce consumă.

Undeva, pe un pod, se află un copil rătăcit. Stă dezorientat şi tăcut lângă balustradă, fără să plângă sau să ceară ajutor.  Unii trecători nici măcar nu-l observă, alţii îl privesc pentru câteva clipe şi trec mai departe, alţii  resimt o oarecare milă, dar, după o vagă ezitare, se fac că nu l-au observat şi îşi văd la rândul lor de drum şi, în cele din urmă, un trecător se opreşte şi se adresează copilului încercând să îl ajute. Puştiul nu are nimic special, e un copil obişnuit, situaţia e şi ea banală întrucâtva, iar bunul samaritean poate fi, de asemenea, un ins mediocru. Frumuseţea e în această oprire. În grija pentru un străin, în imboldul unui om de-a face un bine dezinteresat.  În mod analog, frumuseţea nu este neapărat în ochii prostituatelor din picturile lui Schiele, nici în felul în care arată tuşele şi liniile ce le trasează portretele, ci în sensibilitatea artistului, în preocuparea sa pentru soarta lor care se reflectă în linii, în culori, în toate interstiţiile şi volutele expresiei. El dezvăluie şi valorizează unicitatea existenţei lor pe lume prin mijloace specifice unui tip de trăire – caracteristică artiştilor autentici – iar frumuseţea este în esenţa acestui act. Fără această trăire care face ca expresia să poarte amprentele unei încărcături estetice veritabile, formele, oricât de armonioase în aparenţă sau de insolite nu sunt decât o înşiruire dezarticulată de imagini, sunete, cuvinte, un artificiu de limbaj. Artistul şi spiritul său conferă operei un suflu estetic integrator şi nu alegoria formelor sau ideilor asamblate în creaţie. Artiştii autentici sunt secondaţi de epigonii lor stilistici care fac, practic, legătura între creaţie şi anti-creaţie în cadrul aceluiaşi fenotip estetic, punctul terminus al decadenţei unui model artistic fiind kitschul.

Originile trăirii şi experienţei estetice nu se află într-o realitate modificată ci mai degrabă într-una „esenţializată”. Arta reuşeşte să surprindă ceea ce manifestările aparente şi contingente ale existenţei tind să camufleze sau să dilueze până la derută. Arta acţionează ca un arheolog care dezgroapă şi scoate la lumină straturi tectonice adânci şi ascunse ale vieţii într-o formulă revelatoare…

Imitaţia realului-aparent nu va produce niciodată impresii estetice. Imitarea unor ficţiuni, care percep un anumit grad de distorsiune a acestui real, nu este nici ea o garanţie a producerii unor forme comunicante estetic. Mai mult, realul, apare proiectat, definit şi coagulat în fiecare for subiectiv ca o sensibil distinctă desfăşurare de reprezentări, ca o interpretare mai degrabă a unor impresii captate în contagiunea cu exteriorul. În acest caz realul se profilează ca interpretare subiectivă a unui câmp de interacţiune cu mediul. Iar mimesisul artistic incorporează o perspectivă caleidoscopică a unor astfel de interpretări. Ceea ce este important de semnalat este că o formă de reprezentare, pentru a avea un grad optim de comunicabilitate, trebuie să se înscrie între anumiţi parametri de „transfigurare” a realului înconjurător, perceput, simţit şi (sau) gândit de majoritatea oamenilor.  Există anumite structuri ale gândirii care ne determină să definim existenţa într-un anume cod, există prototipuri de reprezentare şi traiectorii conceptuale cu caracter universal uman şi asupra acestora acţionează mecanismele transfiguratoare. Suprarealiştii, bunăoară, în deplina lor originalitate şi propensiune spre reprezentări onirice, fantasmatice, manipulau anumite conţinuturi imaginare care se puteau alinia unui simbolism inteligibil, universal accesibil, atingeau un substrat arhetipal, invocau o reflexie a existenţei într-o interioritate generic umană. Întâlnirea cu celălalt şi implicit comunicarea se propagă, în contextul operelor lor în planul unui universal-oniric… Însă, în faţa unui univers complet particular eşti neavenit, nu ştii cum să reacţionezi, e ca şi cum te-ai pomeni în faţa unei vietăţi extraterestre. Avem nevoie de ceea ce aş numi nuclee de sens, de anumite repere familiare, pentru ca actul de transpunere, esenţial receptării, să se poată produce. Aşadar transfigurarea artistică trebuie să se manifeste între limitele particularităţii excesive şi „locului comun” care e deja inexpresiv. Ceea ce este cert e că simpla descriere (copie) a unor aparenţe contingente nu are nimic de-a face cu mimesisul pe care îl presupune creaţia artistică. În plus este de precizat că nu orice limbaj convenţional care nu se circumscrie sau suprapune celui cotidian este inerent înzestrat cu valenţe şi calităţi artistice. Bunăoară muzica generată pe calculator sau textele de muzică uşoară sau picturile de larg consum, nenumăratele tipuri de creaţie-manieristă, produse în virtutea cererii de piaţă, nu pot fi considerate ca vehiculând un limbaj estetic doar pentru că ies din sfera celui cotidian, deoarece ele reprezintă produse lipsite de originalitate sau miză, formule stereotipe menite să satisfacă anumite prejudecăţi de gust. Aceste produse sunt cel mai adesea imitaţii ale unor constructe de limbaj sunt variaţiuni ale unor genuri standardizate, deci contrariul a ceea ce estetica identifică drept creaţie artistică. În funcţie de profunzimea interpretării pe care o dă existenţei o conştiinţă, aceasta e capabilă să producă reprezentări artistice (cu un grad elocvent de simbolizare, sintetizare, esenţializare, transgresare a contingentului) sau nu. Altfel spus mimesisul artistic reprezintă o capacitate pe care doar cei înzestraţi cu aptitudini artistice o pot exercita şi ţine aşadar de calităţile expresive ale structurii artistice şi nu de caracteristicile modelului reprezentat mimetic. Indiferent dacă este vorba despre dezvăluirea unor lumi posibile, a unor adevăruri ocultate, a unor sensuri pierdute sau despre invocarea realităţii esenţiale, artiştii nu vor nici să imite nici să restituie realitatea, aşa cum e ea percepută în cotidian: „Arta ne şterge de pe suflete praful vieţii de zi cu zi”, spunea Picasso, iar Michelangelo vorbea despre artă ca despre „purgatoriul celor superflue”. Aşadar atât creaţia cât şi receptarea artistică se profilează ca o scufundare în interior, ca un savuros proces de introiecţie – contemplaţie – proiecţie, ca o reverie dirijată, un proces menit să dezgroape misterul sau să redea lumii comori ascunse. Arta e o supapă de evadare în afara aşa zisei realităţi, e o sfidare la adresa ştiinţelor cognitive ale căror paradigme explicative încearcă să încorseteze sufletul uman, să îl descompună şi să îl inventarieze în limbaj cartezian. Expresivitatea artistică e o pildă vie a incapacităţii limbajului raţional de a rivaliza cu imaginaţia, cu forţa gravitaţională a infinitelor trăiri sufleteşti fără nume. Realitatea pe care o imită arta nu este una cotidiană, ci una esenţial-ontologică. Arta surprinde un câmp de forţe şi de sensuri, de legităţi chiar, care încheagă existenţa.

Graniţa dintre artă şi divertisment constă în această diferenţă dintre mimetismul unei realităţi ontologice pe care îl presupune arta şi cel al unei reprezentări trucate a acesteia, caracteristic divertismentului. Clasica temă a „formelor fără fond” este transgresată aici în sensul că există un „fond” în cazul divertismentului, însă fără greutate gnoseologică, etică, ontologică şi fără corespondenţe cu o anumită realitate esenţială, un fond generat mai mult sau mai puţin arbitrar de structura formală. În cazul creaţiei artistice forma este ceea ce îmbracă un anumit conţinut de sens, însă niciodată integral, sensul pătrunde forma şi o transcende. În cazul „falsului” artistic, sensul este un produs secundar al formei şi supus dictaturii acesteia, el este integral propagat şi conţinut în convenţia de limbaj. O operă de artă este polisemantică, mesajul său nu e niciodată reductibil la atributele formale, există o doză de inefabil pe care o transportă, o substanţă activă pe care nici o interpretare nu o poate epuiza, un „ce” intraductibil într-un alt limbaj, în vreme ce mesajul unor expresii pseudo-artisice e clar, inteligibil, traductibil într-un alt cod de reprezentare, nu are mister sau ambiguitate şi nu suscită multiple interpretări.

Ceea ce are de spus o anume operă de artă nimic altceva nu poate reda, nici o altă reprezentare, limbajul artistic este ireductibil, în vreme ce acela al produselor inferioare sau exterioare artei prezintă un material perfect reiterabil într-o altă formă, un conţinut de sens care nu implică controverse sau multiple interpretări. O telenovelă, supusă unei examen de decantare subiectivă, nu apare modificată, nu prezintă nici un fel de „clar obscur”, de încărcătură inefabilă sau de substraturi care pot fi receptate şi resimţite diferit de varii spectatori, ea este o creaţie la fel de „transparentă” şi de plată ca şi limbajul cotidian, are aceeaşi insuficienţă de a lărgi orizonturi, de a reda ceea ce scapă limitelor şi abuzurilor expresiilor stereotipe din gândirea comună, ea nu deschide ferestre nici spre meditaţie nici spre reflecţie sau contemplaţie, aşa cum se întâmplă cu operele de artă, ea este sinonimă cu atributele sale formale ale căror opacitate, schematism şi banalitate acţionează ca o ecluză introspectivă, este un spectacol care invită la o vizionare ce nu ridică publicului nici un fel de probleme, nu îl implică decât în sensul unei empatii emoţionale rudimentare, nu îi oferă şansa de a elabora în sinea lui o operă de investigare a unor sensuri, de a participa activ la actul receptării. Telenovela îi cere acestuia o participare pasivă, o empatie fără reverberaţii introspective.

Advertisements

1 Response to “Empatie anestetică şi ontologie artistică”


  1. 1 astoniuanonimus
    21/05/2010 at 1:06 am

    Foarte tranşant spuse pseudo-definiţiile estetice, cu claritate şi hotărâre. Puţin cam prea elitistă exprimarea, dar rafinată şi subtilă. Ba chiar şi exactă, pentru familiarizaţii temei.
    Per total, un articol bun. L-am citit cu plăcere şi interes.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: