28
Jan
10

Sindromul Eva – partea întâi

Sindromul Eva

Stigmatizând victima, oprobriul public se solidarizează pasiv cu persecutorul. Mentalitatea colectiva devine un persecutor intermediar datorită faptului că oroarea posturii de victimă declansează în conştiinţa pasivă ura faţă de potenţiala sa persecuţie. Conştiinţa pasivă este una de tranzit deoarece se substituie virtual victimei (prin proiecţie afectivă) şi migrează conştient spre postura adversă prin solidarizare cu persecutorul, recurgând, potrivit modelului schiţat de Horney, la o atitudine de supunere în faţa puterii. Spaima de agresiune determină în constiinţa colectivă pasivă nevoia de negociere cu persecutorul. Prin solidarizarea cu călăul, oprobriul public sau conştiinţa persecutoare colectivă se consideră izbăvită de virtuala persecuţie. Acesta este principiul psihologic al colaboraţionismului.

Prietenia formală cu tiranul, cu dictatorul, cu torţionarul, cu violatorul, creaza potenţialei victime iluzia securitătii, astfel că oamenii se coalizeaza în masă în sprijinul tiranului care i-ar putea agresa. Andrea Dworkin dezvoltă şi ea această temă, în Intercourse[i]: “Ingeniozitatea obiectificării femeilor ca strategie a dominării constă în faptul că li se oferă libertatea de a prelua iniţiativa, de a participa consimţit la propria lor degradare…. Acesta este cel mai bun sistem de colonializare din lume: femeia îşi asumă povara responsabilităţii propriei sale subordonări şi obiectificări. În unele sisteme, în care transformarea femeii într-un obiect sexual pretinde terorism şi maltratare, prin mutilare genitală sau interdicţii de tot felul, cea care administrează ritualul de tortură sau punitiv este mama, care la rândul său a fost iniţiată în suferinţă de către mama ei. Ceea ce bărbaţii au nevoie să fie femeile pentru a le putea copula este săvârşit de către „torţionari” femei în aşa fel încât bărbaţii sunt scutiţi de povara acţiunii; nu contează cât de mult le-ar costa pe femei acest lucru şi cât de profundă este umilinţa acestora în condiţii de colaboraţionism deplin, cât de lipsite de conştiinţă personală se simt pentru că nu le-a mai rămas nici un strop de conştiinţă, în schimb sunt libere să aibă parte de coituri. Atunci când cei care te domină te şi obligă să iei iniţiativa în propria ta distrugere umană, pierzi mai mult decât orice popor opresat”.

Fenomenul de introiecţie / proiecţie a judecăţilor cu caracter sexist este caracteristic majorităţii oamenilor. În ceea ce priveşte profilul „decadenţei” morale feminine se pot distinge câteva praguri nete, echivalente treptelor care o coboară în infernul sclaviei sexuale. Pe prima treaptă a ierarhiei păcatelor femeieşti se situează prototipul „gâsculiţei”. Aceasta are un tip de inocenţă soră cu prostia: femeia „gâscă”  este focalizată în postura de „victimă inocentă”, arcordându-i-se circumstanţe atenuante.

Manet

Este genul de „fraieră” pe care bărbaţii o folosesc şi-o exploatează sexual fără ca ea să conştientizeze că e „terfelită”. Gâsculiţa nu e „murdară” ci se lasă murdărită. Inconştienţa acesteia este un atribut care o scuteşte şi de votul de blam violent din partea consoartelor de acelaşi sex, convertite la normele patriarhale. Acestea se raportează la ea cu acceaşi condescendenţă ipocrită ca şi la „virgine”.

Frivolitatea deja este o treaptă în plus în asumarea conştientă a „terfelirii”. Frivola îşi confecţionează mijloace de seducţie în mod deliberat pentru a ajunge în postura gâsculiţei. Se face vinovată cu premeditare de „infracţiunea” promiscuităţii sexuale, fiind considerată un element dintre cele mai periculoase din categoria „stricatelor” deoarece „frivola” are deopotrivă mijloace de seducţie şi auto-apărare, datorate conştientizării atuurilor sale sexuale, astfel ca în măsura în care poate seduce bărbaţi îi poate şi refuza. Frivola „păcătuieşte” ireal, este o incitatoare, un mim al contagiunii sexuale,  o actriţă aptă să simuleze atracţia în mod narcisic fără o acoperire autentică. Frivola nu-şi pierde niciodată luciditatea, controlează jocurile erotice în permanenţă, fără să le ia vreodată în serios. De aici provine caracterul alunecos pe care îl presupune frivolitatea. Are atributele jocului şi farmecul imprevizibilului. De aceea femeia „cinstită” vede în „frivolă” un rival primejdios, care deţine nişte mijloace speciale prin care poate manipula sexualitatea masculină. Frivola este una dintre cele mai detestate femei din categoriile de depravate în viziunea nevestei „curate” deoarece comportamentul frivol are o componentă estetică irezistibilă pe care bărbaţii o agrează din instinct, dincolo de orice frâne morale sau afective conştiente. Frivola are ceva din erotismul ludic al bărbaţilor (şi sunt atât de fascinaţi de acest ludism!), frivola este de „acelaşi soi cu el”, le stăpâneşte tehnicile şi tacticile, iar bărbaţii admiră narcisic stilul erotic al frivolelor pentru că se regăsesc în el.

Vampele sunt ceva mai puţin periculoase decât frivolele pentru că acest farmec estetic este înlocuit de vulgaritate. De aceea dispreţul cultivat de femeile „serioase” la adresa vampelor este poate cel mai onest, deoarece femeia serioasă se caracterizează, la nivel de aparenţe, printr-un tip de sobrietate care exclude vulgaritatea.  Interesant este saltul de la dezgustul faţă de „vampă” la ura faţă de „nimfomană” în ierarhia cuantificării păcatelor sexuale femeieşti. „Nimfomana” , deşi este considerată formal un caz de personalitate deviată, definită prin comportament grotesc – o maniacă a actelor heterosexuale – este cu mult mai hulită decât vampa, detestul faţă de aceasta având o componentă afectivă mai puternică. Femeia Fatală este calificată de către simţul comun drept echivalentul feminin al lui Don Juan: o femeie care poate dispune sexual de toţi bărbaţii pe care şi-i doreşte. Pe de altă parte, această gândire eludează complet contextul relaţiilor de putere care se manifestă între bărbaţi şi femei, inclusiv în planul erotismului. Don Juan este un cuceritor, care împrăştie iluzii şi supralicitează, mimează sau truchează ceea ce simte, depunând o energie uriaşă în a stimula erotic femeile, în timp ce femeia fatală este indiferentă şi pasivă, periculoasă prin lipsa ei de sentimente faţă de bărbaţi. Dacă Don Juan este activ şi accesibil, femeia fatală este pasiv inaccesibilă. Gradul său de emancipare sexuală  întrece orice limite, prin faptul că se arată insensibilă la farmecul, dorinţa şi chiar afecţiunea bărbaţilor, fiind etichetată fie drept funciar egoistă fie drept lesbiană. De aceea atunci când o presupusă femeie fatală încasează un eşec amoros sau sufletesc oarecare, femeia „cinstită” se simte răzbunată şi exultă, fericită că s-a făcut dreptate.

Este foarte interesant faptul că mentalitatea uzuală a femeii „cinstite” nu identifică în noţiunea de „femeie fatală” depravarea sexuală în sensul „păcatelor” femeieşti standardizate, ci orgoliul, independenţa, iar dispreţul faţă de aceasta deotă o invidie ocultată. Femeia fatală se reflectă monstruos în ochii nevestei „curate” prin faptul că pare puternică, idependentă şi mulţumită, atrăgându-i în felul asta atenţia asupra unei surse de fericire pe care o femeie o poate găsi dincolo de relaţia cu bărbaţii.

Nimfomana se află într-un cerc mai adânc al infernului patriarhal şi capătă dimensiuni hiperbolice în viziunea acuzatoarelor ei. Este perceptuă ca un fel de maşină de făcut sex, un balaur-femeie care „înghite” pe nemestecate bărbaţi….fiind altminteri singurul personaj malefic feminin proiectat mitologic în subconştientul colectiv al consoartelor şi stigmatizat prin atributele „vrăjitoarei” sau creaturii „porneia”.  Nimfomana este dispreţuită pentru că, fiind o sclavă sexuală a amorului hetero-falocentric, le atrage atenţia femeilor asupra faptului că bărbaţii savurează „dezmăţul sexual” în practică, deşi în teorie îl înfierează. Existenţa nimfomanelor acţionează subliminal asupra minţii lor, dezgropându-le nişte intuiţii permanent ocultate referitoare la modul pornografic în care se raportează bărbaţii la femei. Faptul că nimfomanele sunt dorite este o dovadă că idealul de comportament al „femeii curate” nu atrage după sine avantajul de a fi mai dorită decât o femeie care desconsideră flagrant acest ideal. Femeile „cinstite” se aşteaptă să fie recompensate, în consecinţa stilului lor de viaţă, printr-un surplus de dorinţă şi iubire masculină, dar bărbaţii se arată mai degrabă sensibili la avantajele amorului liber, neîngrădit de constrângeri morale sau de idealuri ale „purităţii” sexuale. Dacă frivola este un fel e scamatoare, perfect adaptată nevoilor masculine de suspence amoros, cu siguranţă nimfomanei îi sunt atribuite însemnele obscenităţii, despre care vorbea Andrea Dworkin. Altfel spus nimfomana se profilează în subconştientul feminin ca un echivalent al persecutorului masculin, al profitorului sexual, al pornografului care disociază sexualitatea de erotism şi o dezbracă de orice sentiment uman. Penultimul dintre avatarurile dispreţului misogin pe scara ierarhiei „păcatului” este cel al Curvei. Această creatură a infernului sexual este o victimă absolută. Trebuie remarcat faptul că plecând de la puritatea „incontestabilă” a virginei şi coborând pe această scară a păcatelor spre tenebroasa imagine a „târfei”, ne situam pe un teren al „vinovăţiei” în care cea mai nevinovată fiinţă este cea care nu poartă nici un fel de stigmate victimare sexuale, iar cea mai „vinovată” este de departe victima celor mai „sordide” interferenţe sexuale. Curva este femeia care îşi foloseşte condiţia erotică în alt scop decât actul sexual în sine. Curva nu trăieşte sexualitatea ca pe un imperativ al instinctului (investit halucinant cu propirietăţi magice) asemeni nimfomanei histrionice, nu se joacă asemeni vampei sau frivolei cu sexualitatea în chip de scamator erotic din voluptate pur narcisică, nu se lasă trasă pe sfoară cu naivitate căzând în plasa vânătorii masculine asemeni gâsculiţei şi nu e nici pe departe nevasta cinstită auto-investită în judecător şi avocat al acuzării speciei feminine, demnă de toată stima şi virtutea deoarece face sex cu devoţiune, moralitate şi responsbilitate afectivă. Curva este singura care nu face sex nici moral, nici afectiv, nici ludic, nici naiv, nici instinctual, curva face sex în silă, simulând plăcerea ca să-şi câştige existenţa. Va să zică este cea mai nefericită dintre femei, pentru că nu-şi găseşte în sex nici o alinare, nici o satisfacţie, nici o voluptate. Curva este o victimă indubitabilă a sexualităţii falocentrice şi totuşi este considerată cea mai detestabilă creatură. Poartă deopotrivă crucea dezgustului feminin şi pe cea a dispreţului masculin. Dar cea mai infernală dintre păcătoase şi deopotrivă cea mai temută este Lesbiana. Femeia care, coborând pe treptele infernului patriarhal, a ajuns până în inima sistemului, s-a eliberat toate miturile hetero-realităţii şi a avut viziunea marilor minciuni (Mary Daly) şi iluzii pe care sunt fundamentale ideologiile patriarhale. Lesbiana îşi refuză condiţia de femeie în sensul în care aceasta a fost definită de bărbaţi, lesbiana refuză să practice misoginismul, refuză să respecte tabuurile impuse de legile androcraţiei. Lesbiana, în sens spiritual, reprezintă o femeie care, încălcând tabuurile, îşi descoperă propriul erotism şi propria sexualitate, îşi descoperă natura sa genuină, femeiască şi, prin regăsirea sinelui propriu; dispar din sufletul şi conştiinţa ei şi barierele care o separau de celelalte femei, întorcând-o împotriva lor. Căzând aceste bariere, lesbiana, care a fost cândva dresată social să îşi direcţioneze întreaga energie erotică şi afectivă la adresa bărbaţilor, şi-o introiectează iniţial, apoi şi-o revarsă asupra femeilor. Odată căzută, în conştiinţa ei, cortina de fier a mistificărilor patriarhale, nici iubirea sa pentru femei nu mai poate fi stăvilită de vreun tabu, nici puterile sale lăuntrice, nici sentimentul libertăţii. Femeile „cinstite” şi „nedeviate” stigmatizează lesbienele pentru gradul nepermis de libertate în care trăisc. Mary Daly precizează, în „Pure Lust” că tabuul suprem impus femeilor este acela de „a se atinge singure sau de a se atinge una pe alta”. Desigur, se referă la o atingere în sens spiritual, dar care poate fi extrapolată, în virtutea demonstraţiilor pe care le-am făcut în capitolele precedente cu privire la principiul vaselor comunicante, şi asupra atingerii de tip erotic[ii]: „Teribilul tabu poate fi văzut ca o încercare de protecţie a celor slabi (femei, copii şi oameni obişnuiţi îndeobşte) de influenţa puterilor manei pozitive, Arhimagică, a femeii Nedomesticite şi Libere. Tabuul total caută de asemenea să stopeze pericolul primordial la care sunt supuşi preoţii şi autorităţile masculine, în condiţiile în care, sub înrâurirea Vitală a Atingerii dintre Femei, ele ar realiza natura „necrofilă” a acestor bărbaţi şi i-ar forţa să admită oroarea propriei lor mortificări…” Tabuul Universal încearcă să prevină şi să securizeze fiinţele copiilor nenăscuţi şi tinerilor de consecinţele întâlnirii cu Prezenţa Femeii Autentice, …  este menit să-i protejeze pe hoţii care le-au furat femeilor Dreptul de a se Atinge – prin canoanele ritualurilor falice…” „Femeile sunt terorizate prin Tabuurile falocentrice şi în felul acesta sunt ţinute departe de Atingerea „obiectului” care este propriul lor Sine şi în care, puterile considerate demonice (puterile lor Promordiale care au fost travestite în demonice de către Posesorii lor), zac ascunse. Femeile sunt paralizate de această frică faţă de propriile puteri lăuntrice, injectată…. Cu alte cuvinte, Tabuul impus femeilor împotriva Atingerii, le face să se teamă de Sinele şi  puterile proprii, terifiate că acest lucru ar putea atrage un blestem asupra lor.” Atingerea sinelui femeiesc coincide cu spargerea cercului heterosexualităţii, în care sufletele femeilor sunt captive. Lesbianismul pe care îl presupune un act de eliberare din capcana tabuurilor falocentrice este de factură spirituală. Spre deosebire de filosofii dualişti, Daly nu recurge la separarea dihotomică a spiritului de trup şi consideră hetero-sexualitatea – o expresie a legăturilor sufleteşti dintre bărbaţi şi femei care conservă raporturile de gen opresive, iar lesbianismul – consecinţa descătuşării energiilor vitale Primordiale din Sinele femeilor care coincide cu spargerea graniţelor închisorii spirituale şi conceptuale în care sunt ţinute prizoniere. În perspectiva ei, lesbianismul nu este o „predispoziţie organică” sau psihologică ci rezultatul eliberării spiritului femeiesc din mrejele seducţiei şi spaimei pe care le-o insuflă mitologiile patriarhale. În asentimentul ei, reiau firul argumentaţiei precizând faptul că lesbiana este tratată cu cea mai mare ostilitate de către adepţii „normalităţii” sexuale nu pentru că ar crede cineva cu-adevărat că este un mutant psihologic, un pericol public sau o creatură a infernului, ci tocmai pentru că, în pofida formulării tendenţioase a termenului de homo -sexualitate, care ne conduce cu gândul (după cum arătam într-un capitol anterior) la ideea că orientarea sexuală este un dat instinctual fără nici o determinantă afectivă sau spirituală, toţi ştiu că planurile care pot fi atât de lesne disociate gramatical prin dihotomiile aferente, în realitatea psihologică se întrepătrund şi că eliberarea unei persoane de imperialismul „instinctual” dictat de normele hetero-sexualităţii, atrage după sine şi eliberarea din celelalte norme. Lesbiana este un proscris în patriarhat pentru că şi bărbaţii şi femeile ştiu că dominarea masculină se întâmplă prin puterea faptului că femeile sunt legate instinctual, sufleteşte, erotic, economic, politic de bărbaţi; legătura instinctuală, dublată de  mitologiile hetero-amoroase, fiind, însă, veriga cea mai puternică a lanţului. O femeie care nu mai doreşte bărbaţi şi nu mai este dependentă de ei erotic este pasibilă de a se elibera de infleuenţa lor şi în celelalte sensuri ontologice. Hegemonia masculină s-a construit pe fundalul unei iniţiale dependenţe instinctuale a femeilor, care a fost decantată ulterior în mituri, turnată în cutume sociale, transpusă în ideologii… În orice „situaţie fără ieşire” există, potrivit filosofiei exiastenţialiste, o portiţă de evadare: avem pe de-o parte libertatea martiriului şi, pe de altă parte, libertatea sinuciderii. În cazul evadării din patriarhat, o femeie poate alege, dacă trăieşte într-o ţară fundamentalistă, una dintre aceste două soluţii extreme, iar dacă trăieşte într-un climat democratic versiunea luptei ideologice sau a „sinuciderii” simbolice, mai precis a uciderii condiţiei sale feminine, în sensul în care aceasta a fost predefinită de bărbaţi, prin refuzul de a-şi mai direcţiona energiile vitale: instinctuale,  afective, spirituale, erotice la adresa bărbaţilor. Lesbianismul este o astfel de sinucidere simbolică, este refuzul femeilor de a mai colabora cu persecutorii lor, cel puţin în viaţa lor intimă, sufletească.

Este impresionant de urmărit felul în care spirala a „păcatelor” femeieşti este reprodusă analogic, dar într-o optică inversă, în ceea ce priveşte gradele de „sfinţenie” feminine. Dacă lesbiana, care refuză să se supună legilor concepute de „zeităţile” masculine în sprijinul hegemoniei bărbăteşti, altfel spus concepute de tăticii istoriei în spijinul fiilor bărbaţi, este considerată, asemeni unei eroine a tragediei antice greceşti, un proscris, o întrupare a maleficului, pentru că subminează autoritatea masculină şi încalcă poruncile zeilor, nesocotindu-le voinţa, atunci cea mai sfântă dintre femei este totodată şi cea mai devotată sistemului. Dacă încununarea şi apogeul delirului patriarhal îşi are expresia în religiile monoteiste, atunci femeile credincioase, misticele, sunt cele mai preţuite, în maniera în care, într-o dictatură, adulatorii puterii sunt cei aflaţi în graţiile dictatorilor.

O femeie „credincioasă”, în spiritul religiilor monoteise, îşi asumă condiţia de vasal acceptându-şi postura de victimă. În contextul raporturilor de forţe existente între „dominator” şi „dominat”, victima este o fiinţă căreia îi este răpit ilicit un anume grad de libertate. Victima e un prizonier, un supus, un rob călăuzit sau întemniţat de o forţă exterioară. Repulsia condescendentă pe care o resimt femeile creştine faţă de condiţia femeii arabe exprimă subtil, dar relevant, dezgustul acestora faţă de virtuala lor sclavie. Rolul de curtezane le repugnă tocmai pentru că se regăsesc în el până la un punct, aşa cum le repugnă rolul de „menajeră conjugală”, de „amantă fără spirit”, în ultimă instanţă de „pseudo-fiinţă”.

În subconştientul fiecărei femei există o curvă care trebuie să supravieţuiască, o vampă care vrea să epateze, o femeie serioasă care ar vrea să-şi piardă libertatea din raţiuni de securitate intimă, o nimfomană care ar vrea să facă sex cu voluptate şi o virgină „terfelită” cândva… există o armată întreagă de victime care se bat între ele şi se luptă pentru supremaţie în administrarea motivaţiilor conştiente.

În Grecia antică Hera îl înfrunta pe Zeus, îi presăra capcane, se juca cu el, se certau şi se împăcau fără să fie unul dintre ei victima şi celălalt persecutorul, erau puternici, fericiţi şi nemuritori. Poate că tocmai acesta este secretul convieţuirii armonioase: generozitatea celui puternic de-a îl considera egalul său pe cel slab. Intuiţia bărbatului de-a respecta libertatea femeii ca să poată fi la rândul său iubit şi respectat.


[i] Dworkin, Andrea, Intercourse,

[ii] Daly, Mary, Pure Lust , Cox and Wyman, Reading, Berkshire,2001, pg. 247-249.

Advertisements

4 Responses to “Sindromul Eva – partea întâi”


  1. 28/01/2010 at 11:56 pm

    Oau. Dupa citirea intregului post, realizez ca m-a cucerit complet, nu am contr-argumente.
    As vrea sa stiu daca postarea este o sinteza a ideilor celor 2 scriitoare sau este, mai degraba, o teorie personala, sustinuta de spusele scriitoarelor…

  2. 29/01/2010 at 12:56 am

    Ideea clasificarii “pacatelor” si “virtutilor” feminine in patriarhat imi apartine. Fragmentul postat face parte dintr-o carte de studii si analize. Dar tema principala, care constituie si nucleul de sens al articolului – cea a “tabuului atingerii” impus femeilor – e dezvoltata de Mary Daly in “Pure Lust” si, incipient, in “Beyond God the Father”.

  3. 01/02/2010 at 12:27 pm

    Multumesc pentru raspuns. Nu mi-a fost clara delimitarea idei proprii – fragment.

  4. 12/09/2011 at 11:59 am

    Foarte interesant articol…Apropo de primul paragraf…si relatia victima/calau (tortionar)…

    http://dorubarbu.blogspot.com/2011/09/tortionarii.html

    Enjoy it!
    🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: