30
Jan
10

Sindromul Eva – partea a treia


Motto: „A woman reading Playboy feels a little like a Jew reading a Nazi manual”. ~ Gloria Steinem

Războaiele există în măsura în care creatorii lor au o noţiune predefinită de „duşman”: atribuie cuiva – unei persoane sau unei colectivităţi – caracteristicile „duşmanului”. După cum călăul nu poate exista fără victimă, logica duală a războinicului şi cuceritorului implică existenţa învinsului, a cuceritului. Pentru a conferi o legitimitate morală războaielor, argumentul pe care îl invocă iniţiatorii acestora este legat de presupusele trăsături malefice ale duşmanului: nu poţi recurge la un act de violenţă colectivă fără un argument justificativ, fie şi pretextual. Raţionamentul cuceritorului este analog raţionamentului sadic.  Spre exemplu, în cazul doctrinelor antisemite, reducerea individualităţii fiecărui evreu în parte la portretul generic „negativ” al evreului constituie o formă de obiectificare a persoanei. Sadicul transformă persoana în care loveşte într-un obiect, într-un lucru cu statut strict funcţional, implicit fără identitate proprie. Războiul este echivalentul violului în sens colectiv: este o formă de viol (cucerire, agresiune, supunere) iniţiată de un grup de oameni împotriva altui grup. Scopul războiului este acelaşi cu scopul violului şi anume: suferinţa victimei, îngenunchierea acesteia şi, în cazuri extreme, anihilarea.  Sadismul de tip misogin procedează în acelaşi mod cu sadismul antisemit sau rasist: este transpus într-o engramă de reprezentare care funcţionează drept mecanism justificator al intenţiei şi voinţei sadice. Altfel spus – pentru că antiseminţii îşi doresc să chinuie, să supună şi să ucidă evrei şi-i reprezintă într-o cheie negativă, iar această reprezentare devine argumentul atitudinii persecutoare. În mod analog pentru că sadicul misogin îşi doreşte să chinuie, să supună şi să ucidă femei (la propriu sau la figurat) concepe un portret generic al femeii într-o lumină malefică, pentru a-şi putea legitima, în proprii ochi, intenţia sadică. Un fapt colateral demersurilor sadice îl constituie, în cazul fenomenelor de sadism colectiv, solidaritatea dintre persecutori. În războaie trăirea necrofilă este exacerbată,  iar cei de pe front descoperă, prin intermediul angoaselor generate de vecinătatea morţii sensul „iubirii de oameni” în actele de eroism şi camaraderie. Sub presiunea unor strări extreme, sensibilitatea acestor bărbaţi este activată, dar continuă să aibă un caracter exclusivist fiind direcţionată, preferenţial, spre cei cu care „luptă” de aceeaşi parte a baricadei. Pe măsură de ce amplifică sensibilitatea şi condescendanţa faţă de coechipieri şi camarazi se amplifică şi resentimentul faţă de duşman. Dacă iniţial războilul, aşa cum apare prefigurat de intenţia sadică, îi face pe „cuceritori” să proiecteze asupra duşmanului un resentiment relativ confuz şi fictiv, pe măsură ce războiul capătă consistenţă reală, iar victimele umane apar şi în rândul cuceritorilor, resentimentul faţă de cei asupriţi capătă proporţii hiperbolice, astfel încât ura faţă de „duşman” pare şi mai „motivată”. În privinţa sadismului misogin ne confruntăm cu o situaţie similară: sadismul inidvidual îşi trage sevele din cel colectiv, altfel spus rădăcinile misoginismului nu se află în gândirea individuală a unei persoane, pentru că misoginismul nu este un fenomen accidental, izolat, ci în backgroundul cultural al societăţii patriarhale. Sadicul misogin acţionează protejat, susţinut şi camuflat de fundalul psihologic al unei orânduiri sociale. Este un „război rece” în care bărbaţii se solidarizează între ei pe un front imaginar împotriva „duşmanului” femeie, care poartă simbolic şi conceptual însemne malefice, care este reprezentată în termeni opuşi modului în care se autoreprezintă bărbaţii; femeia este totuna cu „nefiinţa, cu minusul, cu diavolul”, iar în acest mod intenţia sadică se auto-legintimează.

„Masochismul” – adică aclimatizarea la suferinţă – devine pentru femei, în aceste condiţii, sursă de alienare şi abrutizare. Masochistul se adaptează la condiţiile impuse, îşi caută un rost şi un echilibru într-o situaţie de abuz. Noţiunile de fericire şi suferinţă îşi pierd graniţele, contururile lor încep să se amestece, suferinţe pe care un om liber şi autonom le-ar considera insuportabile, devin pentru persoana masochistă tolerabile şi uneori chiar generatoare de sens: precum sadicul îşi caută justificări pentru actul de cruzime, masochistul caută un sens în durere. „Iubirea” devine, pentru masochist, tactică de luptă şi de supravieţuire şi pentru sadic sursă de exploatare emoţionala, ura sadicului este perceptuă de către masochist ca „mijloc de purificare”, ca modalitate de eliberare din sentimentul propriei „vinovăţii”. Masochistul îşi interiorizează vina pe care sadicul o proiectează asupra sa. Masochistul se lasă obiectificat şi se identifică, îşi asumă imaginea pe care i-o atribuie sadicul, se vede pe sine prin ochii persecutorului său. După cum arăta Benno Rosenberg, via Freud: ”autosadismul se află la orginea topicii culpabilităţii”…„sadismul trece în masochism prin introiecţie” – „agresiunea este introiectată, interiorizată, dar de asemenea, ca s-o spunem drept, trimisă înapoi la punctul din care a plecat: în alţi termeni întoarsă împotriva propriului eu”… „După părerea noastră nu poate fi posibilă nici o îndoială privind originea nevoii inconştiente de pedeapsă. Ea se comportă ca o parte a conştiinţei, ca prelungurea conştientului în inconştient şi decurge fără îndoială din aceeaşi sursă ca acesta, adică ea corespunde unei fracţiuni interiorizate de agresivitate, fracţiune pe care a pus stăpânire supraeul”. Astfel, femeile patriarhatului îşi însuşesc intenţia sadică (de inferiorizare) pe care bărbaţii misogini le-o imprimă cultural – la nivel de conţinuturi ale supraeului – iar „agresiunea este introiectată” şi întoarsă împotriva propriului eu. Culpabilizarea care funcţionează ca mecanism opresiv invocat de persecutorul sadic se metamorfozează în autoculpabilitate, în sentiment de vinovăţie pe care femeile îl trăiesc ca şi cum ar avea temeiuri reale. Acest sindrom, caracteristic psihologiei victimelor, îl putem defini drept „sindromul Eva” deoarece are legătură cu resorturile arhaice ale misoginismului care le atribuie femilor o identitate de proscris, în virtutea unei presupuse Culpe originare. Sadospiritualitatea patriarhală se transpune în sadoerotism, iar sentimentul de culpabilitate devine veriga de legătură a relaţiilor dintre victimă şi persecutor, sursa dependenţei maladive. Femeile simt că nu îşi pot ispăşi vina fundamentală de a fi femei decât plătind un bir persecutorului colectiv (care se substituie fiecărui bărbat individual) pentru a-l îmbuna. Asumându-şi identitatea negativă cu care au fost investite se simt datoare să-şi recupereze imaginea în ochii acuzatorilor şi îşi acceptă pedeapsa, adică suferinţa provocată de agresivitatea, cinismul, cruzimea, indiferenţa, dispreţul cu care le tratează bărbaţii ca pe un „mijloc de purificare”. Prin pedeapsă fiinţa umană îşi „spală păcatele” recuperându-şi nevinovăţia. Dat fiind că acuzatorii lor sunt deopotrivă şi cei de la care aşteaptă răscumpărarea păcatelor, iertarea bărbaţilor se profilează ca un ideal de fericire care constă în speranţa femeilor în dragoste şi armonie, altfel spus în reconciliere. La originile oricărei relaţii sado-masochiste, stă credinţa şi speranţa victimei în faptul că persecutorul se va îndura şi o va cruţa. Prin iubirea faţă de călău, victima speră să atingă o coardă sensibilă prin care să-l înduplece la iertare. Însă, după cum am arătat, sadismul constă în anenantizarea oricărui sentiment faţă de victimă care decurge din obiectificarea victimei. Un obiect nu poate inspira condescendenţă, dragoste, milă şi, în ultimă instanţă, iertare. Femeile masochiste îşi imaginează, în relaţia cu bărbaţii sadici, că prin intermediul dependenţei create vor ajunge, în timp, să determine ataşamentul persecutorului faţă de ele,  însă orice formă de ataşament implică ideea de valorizare a „obiectului”, iar intenţia sadică rezidă tocmai în devalorizarea constantă a respectivului obiect care este, în acest context, femeia. Pentru a cruţa un obiect de la distrugere, acesta trebuie să fie investit de către cel care are puteri asupra lui (posesorul său) cu o valoare intrinsecă. Femeile, fiind însă, în concepţiile sadopatriarhale, lipsite de valoare intrinsecă (rostul lor în lume este să ajute, satisfacă şi împlinească bărbaţi) sunt devalorizate perpetuu, altfel spus lipsite, în ochii persecutorilor substituiţi bărbatului generic, de valoare în sine: singura lor calitate pe care o recunosc bărbaţii sadici este una de factură instrumentală. În plus, prin intermediul gândirii dihotomice care converteşte, în viziuna sado-falocentrică – fiinţa femeilor în non-fiinţă, erotismul lor în pasivitate sexuală,  spiritul lor în trup şi iubirea femeilor devine prin urmare non-iubire, pentru că doar o fiinţă înzestrată cu spirit şi cu un erotism activ poate fi capabilă de iubire. Bărbaţii misogini bagatelizează şi (sau), în cazuri extreme, gratuizează iubirea femeilor: ei fac sex cu corpuri de femei şi iubesc minţi de bărbaţi întrupate fie în corpuri de bărbaţi fie în corpuri femei. Din punctul lor de vedere spiritualitatea nu poate fi decât masculină. La nivel de raţionament reflex şi implict de percepţie psihologică se produce o asociere între ideea de feminitate şi: prostie (ininteligenţă), pasivitate (o femeie care are iniţiative erotice este considerată masculină), incultură, senzorialitate lipsită de componentă intelectuală, non-sacralitate. Femeile sunt prin urmare, în percepţia sado-masculină, obiectul iubirii şi nu subiecţi ai iubirii, după cum în concepţia androcentrică femeile sunt obiecte ale discursului de gen şi nu subiecţi ai acestuia: feminitatea este o creaţie masculină şi nu un produs autentic al spiritualităţii femeilor. Neputinţa anumitor bărbaţi de a iubi femei în calitatea lor de subiecţi umani, pe care Freud o dezvăluie şi descrie explicit, este generatoarea lanţului sado-masochist din relaţiile hetero-erotice.  Bărbaţii cu o concepţie androcentrică cred în faptul că dragostea mamelor-femei li se cuvine, că e de la sine înţeleasă. De asemenea, în abuzurile şi agresiunile şi exploatarea la care le supun unii bărbaţi pe femei, cea „violată” este întotdeauna femeia din ele, nu gânditoarea, nu muncitoarea, nu fiinţa conştientă. Oricât ar fi de profund cerebrale, de echilibrate, de autonome, bărbaţii misogini văd în ele doar femeia: curva sau mama. Femeile aceeptate drept „personaje pozitive” sunt cele care îşi asumă rolul mamei-obiect. Cele care refuză să le fie mame sunt tratate ca nişte creaturi porneia. Dacă primele sunt identificate funcţiei lor materne, care asigură perpetuarea rasei şi a căror menire este să vegheze afectiv asupra bărbaţilor şi să-i servească emoţional sau în sens menajer – să-i hrănească, să-i spele, să le asigure un climat domestic agreabil, celelalte sunt identificate funcţiei lor sexuale, iar menirea lor este să le procure bărbaţilor plăceri carnale. Eternul feminin adică partea luminoasă, hiperbolică a feminităţii este uterul matern care îi ocroteşte de orice pericole, care le asigură liniştea şi dragostea indiferent cât de buni, de criminali, de drepţi sau de nedrepţi ar fi… Contrariul dihotomic al imagoului matern este cel al „târfei” cea care săvârşeşte acelelaşi lucruri, însă nu din dragoste pentru bărbaţi, aşa cum o fac mamele, ci din obligaţie, din interes;  uneori cu sânge rece, de cele mai multe ori contre-coeur. Sinceritatea „curvelor” este cea care le condamnă, care le transformă în damanţi: sunt condamante de către societatea felocentrică pentru faptul că întreaga lor existenţă demască şi demistifică patriarhatul şi miturile pe care a fost întemeiat.  Obsesia întoarcerii în uter e mai puternică decât orice raţiune.

Evitarea sado-mascochismului nu constă, în evitarea suferinţei cu orice preţ ci în constientizarea ei ca atare. Ar fi inept să pretindem ca raporturile intime sa nu aibă nici un fel de efect asupra independenţei şi integrităţii noastre individuale: în orice formă de dependenţă afectivă ne identificăm sufleteşte cu celălalt, ne construim sensurile şi motivaţiile pe coordonata legăturii emoţionale pe care o avem cu o altă persoană. Ar fi aberant să pretindem de la dragoste doar efecte benefice şi nici un fel de consecinţe nocive în plan afectiv. De aceea nu trebuie confundată suferinţa lucidă cu masochismul, după cum nu trebuie confundat sadismul cu o formă de agresivitate justificată. Spre exemplu dacă o persoană este ameninţată sau agresată şi răspunde agresiv, într-un imbold de auto-apărare, la actul violent la care a fost supusă, persoana care se apără legitim nu poate fi suspectată de sadism. Sado-masochismul constă în a căuta suferinţa în mod deliberat, în a da un sens suferinţei, în a o cultiva sau în a o nega atunci când se întâmplă. Atitudinea de negare a suferinţei victimei este cheia de bolta a sadismului, expresia sa apoteotică. În mod analog masochistă este acea persoană care se minte şi încearcă să mistifice şi faţă de ceilalţi faptul că suferă. O femeie bătută sau violată care neagă faptul agresiunii, chiar în pofida evidenţelor contrare este masochistă. În aceste cazuri victimele îşi internalizează mesajul sadic, dezvoltă în consecinţă forme de autoculpabilizare, justificând în felul acesta comportementul persecutorului. Sadicul îşi proiectează plăcerea asupra fiinţei investite aprioric cu însemnele culpabilităţii şi îşi erotizează agresiunea considerând că victimei îi convine ceea ce îi convine de fapt numai lui. Victima se auto-izolează într-un halo care îi pietrifică durerea şi suferă un fenomen de „paralizie” a simţurilor, de atrofiere a oricărei reacţii sensibile la durere, victima sadismului nu îşi erotizează suferinţa, ci o neagă: „bătaia nu face parte din scenariul cu care soţia intră în căsătorie. Pentru că nu poate crede că i s-a putut întâmpla, că el i-a putut face aşa ceva, ea nu poate concepe că agresiunea se va repeta. Este soţul ei. Nu, nu s-a întâmplat. Şi când se întâmplă din nou încă nu crede. A fost un accident, o greşeală…. Ea este, vorbind la propriu, dincolo de puterea sa de imaginaţie.”… „Îmi amintesc izolarea ca pe cea mai cumplită suferinţă pe care am trăit-o vreodată. Îmi amintesc nebunia absolută şi devoratoare de a fi invizibilă şi ireală şi, cu fiecare lovitură deveneam mai invizibilă şi mai ireală – cea mai neagră disperare care mi-a fost dat s-o trăiesc”, mărturiseşte Andrea Dworkin. Povestea ei se înscrie pe coordonata tipică a relaţiei sado-masochiste definite de psihanliştii freudieni. Cu toate acestea, din mărturia victimei nu rezultă câtuşi de puţin că şi-ar fi erotizat suferinţa, că ar fi găsit vreo plăcere subtilă şi perversă în faptul de a fi lovită. Feud & comp. au transpus în negativ sindromul psihic al sadismului, considerând că masochistul va resimţi, într-o optică inversă exact ceea ce simte şi sadicul. Singurul care percepe într-o cheie erotică suferinţa este, în realitate, sadicul. Psihanaliştii freudieni se înşeală considerând că femeile masochiste ar simţi şi altceva decât teroare intimă în relaţiile cu bărbaţii sadici. Această teroare, însă, la paralizează instinctul de conservare, iar masochismul decurge din neputinţa şi blocajul psihic în care se află şi care le împiedică să fugă, să se apere, să evadeze din situaţia traumatizantă în care sunt captive. Spre deosebire de sadic care îşi extrage sevele plăcerii erotice din actul de agresiune-dominare, victima nu resimte decât teroare, iar erotismul femeii, care nu este deloc pasiv, inform şi indeterminat cum susţin freudienii este complet anihilat în astfel de relaţii. Eroarea freudiană se originează în considerentul că femeile ar resimţi vreo plăcere erotică în pasivitate, iar de aici se profilează în consecinţă ideea că masochismul lor ar avea o componentă erotică… În realitate -stau mărturie toate declaraţiile victimelor femei ale sadismului erotic masculin -comportamentul masochist este întreţinut pe de-o parte de falsul sentiment de culpabilitate şi pe de altă parte de sentimentul de paralizie în faţa traumelor sufleteşti la care este supusă femeia agresată. Iubirea sa pentru persecutor se profileză ca o strategie de apărare (element compensator) şi ca un element proiectiv asociat preconcepţiilor sale despre „natura sufletească a bărbaţilor” însuşite pe filera culturii androcentrice care idealizează sufletul masculin în detrimentul celui feminin, nefiind nicidecum un produs psihic primar, de factură erotică, stimulat de suferinţa. Psihnaliştii bărbaţi au procedat în mod analog creatorilor de doctrine anti-semite care vedeau în inferioritatea evreilor şi necesitatea de a fi înjosiţi.  În fapt topica acestei corelaţii este exact inversă: pentru că îşi doreau să înjosească evrei îi desemnau conceptual drept inferiori. În cazul sado-misoginismului, pentru că bărbaţii resimt o plăcere erotică în a chinui femei, le desemnează acestora sexualitatea lor sub semnul plăcerii care vine din suferinţă. Masochismul feminin este o invenţie a sadismului masculin, în ultimă instanţă, este un construct pur dihotomic, formulat în ideea de justificare a sadismului şi componentei sale erotice. Freud & comp, postulează masochismul erotic feminin şi coordonatele acestuia în maniera în care Reichul postulează inferioritatea evreilor ca pol anatagonic al presupusei superiorităţi ariene: pentru ca arienii să poată purta însemnele superiorităţii, neamul semit trebuie să poarte însemnele inferiorităţii. În mod analog pentru ca sadismul erotizat masculin să poată fi legitimat, trebuie să existe şi un eros de tip masochist, atribuit prin construct dihotomic femeilor. Un exemplu extrem în acest sens îl constituie imaginile ilustrate de pornografia hard-core, ai cărei consumatori bărbaţi se exicită privind femei mutilate, dar care nu sunt prezentate în termeni realişti, adică urlând de durere şi terifiate, ci în manieră freudiană, cu un surâs pervers de plăcere pe buze. Sadicul proiectează plăcerea sa asupra fiinţei pe care o chinuieşte şi îşi erotizează agresiunea, considerand, datorită fenomenului proiectiv, că victima are aceeaşi stare psihică pe care o are el.  Este o atitudine faţă de suferinţă care o mistifică, tot prin negare (sadicul refuză să recunoască faptul că victima resimte durerea într-un mod negativ, dezagrabil, chiar insuportabil uneori),  şi converteşte fictiv durerea victimei în presupusă placere reciprocă, fără să realizeze că de fapt, doar cel care domină şi chinuie poate resimţi vreo plăcere. Masochismul devine pentru victimă un modus vinendi sau, şi mai grav, o unitate de masura a iubirii şi devoţiunii faţă de călău, prin care caută să îşi salveze imaginea culpabilă, o expresie a conexiunii sufleteşti cu călăul.

Necesităţile de adaptare şi supravieţuire se cristalizează, în logica femeilor misogine, într-o formă de compromis colaboraţionist. Sado-masochismul erotic nu este altceva decât transpunerea unor ierarhii definite prin stereotipuri de gen în viaţa intimă a cuplurilor hetero-sexuale. Introvertirea sau internalizarea acestor modele declanşează raporturi sado-masochiste deoarece, în relaţiile de iubire, atracţia naturală este dublată de sentimente (inoculate cultural) de dispreţ sau auto-dispreţ şi de imbolduri flaglatoare sau auto-flagelatoare la adresa polului feminin. În asentimentul cu Andreei Dworkin consimt că dacă imaginile terorii, expresii ale sadismului social: „un evreu emaciat în spatele unei sârme ghimpate, aproape gol, mutilat de bisturiul unui medic nazist, un vietnamez într-o cuşcă de tigru, aproape gol, cu oasele deformate şi rupte, cu carnea tumefiată, un sclav negru pe o plantaţie sudistă, aproape gol, în lanţuri, cu carnea sfâşiată de bici” sunt recunoscute ca atrocităţi atunci şi „imaginea unei femei ţinute într-o cuşcă, în lanţuri, cu carnea sfâşiată de bici”, atât de des întâlnită în publicaţiile hardcore, ar trebui să fie recunoscută de către umanişti drept o atrocitate şi nu să fie calificată ca „sursă de amuzament, dreptul oricărui bărbat”, o simplă fantasmă nevinovată[1].


[1] Andrea Dworkin, Letters from a war zone / Pornography: the New Terrorism, 1976-1989 http://www.nostatusquo.com/ACLU/dworkin/WarZoneChaptIVA.html

Advertisements

1 Response to “Sindromul Eva – partea a treia”


  1. 01/12/2014 at 4:38 pm

    Reblogged this on Ultima singuratate and commented:
    „Masochismul” – adică aclimatizarea la suferinţă –


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: