07
Feb
10

Părinţii altora

Nu am avut probleme cu părinţii mei, doar cu ai altora. Mă întreb uneori dacă nu cumva educaţia primară eşuează pentru că bieţii copii văd, asimilează şi ingerează ceea ce fac părinţii – mai precis modelul lor de comportament explicit – şi nu morala fadă şi săţioasă pe care aceştia le-o bagă pe gât, fără nici o acoperire în fapte. Primul lucru pe care majoritatea plozilor îl învaţă de la părinţi e că ei sunt mai importanţi decât copiii altora şi, prin definiţie, mai buni. Copiii altora îi pot corupe, îi pot „strica”, dar stricaţi din faşă nu sunt decât ceilalţi copii. Din grupul compact al copiilor altora se desprind, în ochii bunilor părinţi, câteva exemplare demne de pizmuit: cei care iau la şcoală note mai mari decât progeniturile proprii, care învaţă mai temeinic, care sunt mai harnici. Înfuriaţi de nevolnica realitate aceşti părinţi se năpustesc asupra odraslelor cu invective sau, şi mai grav, cu comparaţii moralizatoare: copilul altuia e mai silitor, vorbeşte mai frumos, e mai ascultător. Aşa izbucnesc primele frustrări şi resentimente în inima fragedă a copilului. Percepe invidia părintească în cheia neiubirii, începe să se simtă depreciat şi neînţeles. Ceea ce îl consolează însă este sentimentul importanţei proprii pe care părinţii i-l cultivă sârguincios: oricât ar fi de lăudabili copiii altora, sunt personaje secundare, tarate, handicapate prin faptul că sunt ai unor străini. S-ar zice că nu există părinte care să nu-şi privilegieze puiul în detrimentul celorlalţi. Ei bine, dacă am suferit cumva, în anumite situaţii în care am fost hărţuită în copilărie de colegii de şcoală sau de maidan, a fost pentru că ai mei, în loc să îmi sară în ajutor şi să îmi facă dreptate s-au artătat incredibil de indulgenţi şi împăciuitori, prea puţini dispuşi să acţioneze punitiv faţă de copiii altora. Au considerat că nu e cazul să intervină în conflictele dintre puştani, că nu se face să bruscheze un alt plod, doar pentru că m-a necăjit pe mine sau pe frate-miu. Mă simţeam oarecum expusă, mai ales că eu săream la bătaie pentru fratele meu, mai mic… Acasă îl altoiam eu, dar n-aş fi suportat să dea în el sau să îl umilească vreun străin.

Abia în adolescenţă am reuşit să apreciez echidistanţa părinţilor mei, refuzul lor de a mă pune mai presus de odraselele altora, atunci când, în liceu fiind, m-am pomenit într-o seară, la uşă, cu o fată, de care se amorezase un prieten şi care fugise de acasă. Mi-a cerut să o las să stea la noi peste noapte. Ce era să fac? Să o las să umble brambura pe străzi, să doarmă în parc? Nici măcar nu o cunoşteam prea bine, era o râzgâiată sclifosită care mă călca pe nervi, dar n-am avut inimă să o refuz. Mama s-a împotrivit, dar fătuca a minţit-o că va suna la părinţi să le spună unde e şi să le ceară consimţământul, a înşfăcat telefonul, s-a închis în camera mea, fără mine, şi a revenit surâzătoare peste câteva minunte asigurând-o pe mama că are voie să rămână la noi. Mama nu m-a controlat niciodată, era obişnuită cu mine, ştia când îi ascundeam câte ceva sau disimulam, însă nu era pregătită să facă faţă trucurilor copiilor altora. A crezut-o pe cuvânt pe micuţa ipocrită. În acea noapte părinţii ei au turbat de îngrijorare, au alertat poliţia, au bântuit prin tot oraşul şi au sunat la toţi prietenii copilei cărora le cunoşteau numere de telefon. Şmecheră, domniţa se refugiase la mine, pentru că ai ei habar n-aveau cine sunt, unde stau, nu ştiau nici măcar că fac parte din anturajul ei. În acea seară se certase cu ei şi îi detesta, nu mai vroia să îi vadă în viaţa ei etc. A doua zi, însă, i-a trecut năduful şi s-a prezentat acasă, senină, glumind nevinovat pe seama aventurii ei. A fost primită cu bocete şi îmbrăţişări, părinţii au răsuflat uşuraţi, dar au ţinut totuşi să găsească un ţap ispăşitor şi au interogat-o cu blândeţe în legătură cu numele şi telefonul fetei care o găzduise. Ea s-a învoit să le dea toate informaţiile, apoi taică-su m-a sunat spumegând şi mi-a vorbit ca ultimei vagaboande şi infractoare, mi-a spus că sunt o nesimţită cretină, o dobitoacă şi m-a ameninţat că mă face una cu pământul dacă mă prinde, că mă bate de nu mai ştiu de mine, apoi mi-a ţinut un lung discurs despre cât de emotivă şi fragilă e fiică-sa, despre cum izbucneşte ea în plâns doar dacă ridică vocea la ea cineva, despre cum scrie ea poezii şi cum face crize de disperare dacă i se face observaţie, despre ce înseamnă un copil hipersensibil, recte odrasla lui, şi despre nevoile sale speciale, fără să se gândească o clipă că i se adresează tot unui copil, care poate scrie poezii, e hipersensibil şi plânge dacă i se vorbeşte răstit şi agresiv, care e, poate, chiar în acel moment cu ochii în lacrimi şi cu inima cât un purice de frica ameninţărilor unui adult descreierat. Bunul tătic a decis să mă găsească pe mine responsabilă de nonşalanţa cu care fiică-sa îl lăsase să se perpelească o noapte întreagă: eu eram de vină că nu dăduse ea telefon acasă deşi aşa ne spusese, că o adăpostisem în loc să o forţez să se întoarcă de unde a plecat sau să umble pe străzi, de nebună. Poate că ar fi avut dreptate dacă aveam mai mult de 15 ani, dacă aş fi fost un adult. Dar nu eram decât un copil tembel, ca şi fiică-sa. Şi apoi şi pe mama o dusese de nas. Oricum, nu mi-aş fi putut imagina că vreunul dintre părinţii mei s-ar fi amestecat în viaţa copilului altora, că şi-ar fi exercitat asupra lui autoritatea sau că s-ar fi îndoit de cuvântul lui. N-aveau apucături de securist ca să înceapă să o ancheteze pe musafira noastră sau să asculte pe la uşi, să îi sfideze libertatea şi să ia măsuri, să ceară musai să vorbească ei cu ceilalţi părinţi. Nu reuşeam să înţeleg de ce tatăl isteric a ţinut să mi se adreseze mie; probabil pentru că nu şi-ar fi permis să le vorbească astfel unor egali… Ori pentru că simţea nevoia să îi facă musai „educaţie” cuiva şi, cum nu îi ieşea pasienţa cu fiică-sa pentru îi era frică de mai rău în caz că s-ar fi înfipt în ea, a găsit de cuviinţă să facă pe satrapul cu mine. Când simţi ardent nevoia să bruschezi un copil şi nu poţi să îţi permiţi s-o faci cu al tău, ca nu cumva să îţi plece de acasă, te înfigi în odrasla străinului, ca să îţi exerciţi totuşi puterea asupra cuiva. Aş fi vrut atunci din tot sufletul ca tatăl meu să mă răzbune, să îl caute pe nemernic şi să îl pună la punct, dar am strâns din dinţi şi m-am liniştit singură gândindu-mă la avantajul pe care îl aveam, la privilegiul de fi fiica unor oameni cu mult mai buni decât părinţii altora şi asta nu pentru că erau ai mei…

Advertisements

0 Responses to “Părinţii altora”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: