08
Feb
10

femei în jeanşi şi bărbaţi în fustă

___________________________________________________________________________
Numeroase cutume sociale sunt menite să menţină formal segregaţionismul dintre “caracterul sexelor”. Aceste cutume însă variază extrem de la o cultură la alta, de la o epocă la alta. Iar ceea ce pare demn de asociat masculinităţii la un moment dat, o sută de ani mai târziu devine “nedemn” sau ceea ce pare tipic feminin devine o raritate ceva mai târziu pentru a redeveni fapt de normalitate un veac mai apoi. Acum o sută cincizeci de ani pictoriţa Rose Bonheur [Bon][i], a fost nevoită să ceară de la poliţie un certificat de “travestit” prin care i se acorda dreptul de purta pantaloni în public. În zilele noastre această situaţie stârneşte râsul. Pe de altă parte, un bărbat în fustă încă e privit ca o anomalie, ca un deviant sexual şi aşa mai departe. Un alt exemplu este legat de vestimentaţia tipic masculină a nobilimii epocii baroce, când bărbaţii purtau peruci şi se fardau intens. În acele vremuri masculinitatea nu părea câtuşi de puţin ameninţată de uzul de cosmeticale, în schimb în zilele noastre un bărbat fardat este un subiect de scandal.
Bărbaţii nu au avut o mişcare de emancipare asemănătoare celei feministe. Ar trebui probabil pus în discuţie termenul de “feminism” pentru că, dacă în contextul culturilor androcentrice de acum o sută, două de ani era perfect legitim, în zilele noastre are iz de “ism” şi sună ca un cult al femeii, ceea ce poate fi chiar în dezavantajul femeilor, pentru că şi în patriarhat a existat un asemenea cult, care le predestina maternităţii, erosului, pitorescului univers al “celor sensibile”. Virginia Woolf semnalase deja, la finele secolului XIX, conotaţiile perfid alunecoase pe care le comportă noţiunea de feminism. Poate fi foarte uşor şi, justificat altminteri, greşit interpretată. Un cult al femeii este cel mai rău lucru care li se poate întâmpla femeilor. Cultul maternităţii, erotismului şi sensibilităţii feminine a funcţionat preţ de milenii ca mecanism opresiv, ca o formă de constrângere la adresa condiţiei umane a acestora. Patriarhatul a dictat “bărbatul” şi “femeia” pe parcursul unei întregi istorii a civilizaţiei, iar dacă mişcarea feministă iese la rampă cu alte standarde de gen, situaţia rămâne neschimbată, pentru că nociv poate fi şi matriarhatul şi orice ideologie sexistă, chiar şi egalitarismul, cât timp concepţiile despre genuri au ca fundal ideea că bărbaţii şi femeile sunt entităţi radical distincte. Doar o viziune clară asupra androginităţii potenţiale a fiinţei umane poate fi cu adevărat eliberatoare. În ce constă emanciparea altminteri? Pe vremea Virginiei Woolf nu era încă vehiculată noţiunea de sexism. Abia acum mentalul colectiv o înregistrează ca sursă de discriminare între oameni şi oameni. O lege care interzice unui bărbat singur dreptul de a înfia un copil reprezintă o astfel de discriminare, în condiţiile în care unei femei singure i se dă dreptul. Oricine poate avea vocaţie de părinte. O mentalitate potrivit căreia un bărbat fardat care poartă fustă este un “devinat” social nu este altceva decât expresia unei gândiri sexiste, într-o lume în care femeile poartă pantaloni, fac armata, dau la strung, conduc avioane, dirijează orchestre. Emanciparea femeilor le-a permis acestora să asalteze domeniile ex-masculine, bărbaţii însă nu s-au emancipat, extrem de rar câte unul ajunge secretară, “femeie” de servici, “asistentă” medicală, dădacă, “infirmieră”, “foto-model” etc, mai ales într-o societate încă bine tributară unor mentalităţi tradiţionale cum e a noastră. Emanciparea femeilor a constat în destrămarea cortinei de fier care separa bărbăţia de feminitate în cutumele şi concepţiile sociale. Acestea au reuşit, în lumea occidentală, să se elibereze din dictatura genurilor. Bărbaţii însă n-au simţit nevoia să o rupă cu dicteul cultural care urzeşte clişeele de masculinitate astfel că, pentru cei mai mulţi dintre ei. bărbăţia nu este un artefact ci un “dat ontologic”. Concepţia le determină percepţia asupra propriei condiţii, iar rolul social devine în conştiinţa lor totuna cu identitatea proprie.
În aceste condiţii ideea de emancipare “umanistă” este mult mai relevantă. Ar suna chiar grotesc “mişcarea masculinistă”. Feminismul a sunat bine mai ales în urechile celor care aveau deja un cult patriarhal al “femeii”. Dar Virginia Woolf şi altele asemeni detestau acest cuvânt pentru că le amintea exact de ceea ce refuzau să fie: femei. Din punctul lor de vedere feminitatea era o uniformă, o înregimentare, o simplă fantasmă culturală. Manipularea psihologică prin educaţie de gen nu este însă absolută, altminteri nu ar mai fi fost posibilă existenţa unor “mutanţi” ca Woolf sau ca George Sand, Rimbaud, Proust, Schiele etc care îşi fac apariţia la rampă în chip de “bărbate”, “fătălăi” şi androgini, refuzând să îşi asume mistificarea pe care o presupune asumarea unui rol de gen. 

Gânditoarea post-structuralistă Judith Butler contestă autenticitatea a ceea ce considerăm a fi “natură sexuală” sau “sex natural” punând în discuţie infuziile culturale care au alterat raportările şi manifestările noastre psihice. Nu există un psihism primar la care să putem apela pentru a-l îndepărta pe cel secundar, nu ne putem debarasa de încărcătura conştiinţei sau de amprenta pe care mentalul conştient şi-o lasă asupra tuturor funcţiilor noastre psihice. Cum nu putem deconecta de la ansamblul aparatului psihologic forme izolate de manifestare, de factură inconştientă, nu putem vorbi despre un psihism primar, necizelat cultural. Iar sexualitatea fizică nu există, tot ceea ce trăim este determinat psihologic. În “Gender Trouble” Butler afirmă: [ii]”Cred că orice postură sexuală este fundamental comică. Nu există gen originar sau primar care să poată fi imitat, pentru că genul este, în sine, un soi de imitaţie pentru care nu există original. Nu există identitate de gen în spatele expresiilor genului…Identitatea este constituită şi performantă prin acele expresii care se vor a fi consecinţele sale… Protagoniştii lui Hegel nu îşi pot depăşi limitele şi, chiar dacă intră în scenă înarmaţi cu un nou set de insight-uri ontologice, îşi ratează rolurile. Scenografia este orchestrată de către o matrice a puterii care rămâne dezarticulată dacă noi continuăm să presupunem că materialitatea lucrurilor şi constructivismul sunt noţiuni opuse”.
Ambiguitatea caracteristicilor de gen sau sincretismul acestora au fost întotdeauna valabile în istoria artei figurative, însă în secolul nostru chiar şi arta pop a căpătat accente androgine, chiar dacă la un nivel superficial, neasumat printr-un discurs explicit, evocativ. Tendinţa dominantă este aceea a diluării genurilor pure, care poate fi întrezărită de trăsăturile atitudinale şi chiar vestimentare ale exponenţilor artelor interpretative până la mijloacele de expresie mai substanţiale ale artelor plastice şi literare. Manipulările la care mijloacele mass media recurg întru genizarea forţată a individualităţilor pierd teren în faţa artei, care impune modele umane androgine.
Marcel Duchamp spunea că “androginitatea trebuie înţelească ca o atitudine metafizică, ca un mijloc de evadare dintr-un mental care mistfică realitatea”. Numeroşi artişti interpreţi, actori sau muzicieni au ales să prezinte publicului o imagine hibridă, care nu poate fi asimilată masculinităţii sau feminităţii tradiţionale. Printre acesţia se numără: Marlene Dietrich, actriţa americană Jean Seberg, Mia Farrow sau rock staruri ca David Bowie, Robert Plant etc. Chiar şi regizori de film sau de teatru caută forme de expresii ale androginităţii dintre cele mai variate. La începutul anilor 70 survine în arta pop o reviviscenţă a curentului romantic şi apar trupe de rock cum sunt Damned, The Cure sau Siouxsie and the Banshees care îşi propun deliberat să clatine noţiunea de masculinitate pe care o îmbrăţişează simţul comun.
În anii 80 trupele de heavy-metal readuc în avanscena modei bărbaţii cu păr lung, care n-au prea mai putut fi văzuţi de la începutul secolului XIX. Pentru a accentua refuzul convenţiilor impuse de o modă sexistă aceştia au început să-şi şi vopsească podoaba capilară şi să folosească machiaje “feminine” pe scenă. David Bowie este unul dintre artiştii care au “îngroşat farsa” adoptând sarcastic atitudini flagrant androgine pentru a ridiculiza pretenţiile simţului comun (fie el de stradă, tradiţional sau apanajul propagandei mass media şi academice) că genul ar fi determinat de sex şi interconectat cu acesta. 
Imaginea lui devine sursă de inspiraţie pentru artiştii generaţiei “goth” care dezgroapă şi reactualizează într-o formulă pop culture reclicvele artei gotice.
Moda, haute couture, se înscrie la rându-i în tendinţele deconstructiviste sub raport de gen ale actualităţii: din ce în ce mai multe creaţii vestimentare uni-sex sau cu tentă hibridă fac furori pe scenele de prezentare a modei. Ce e demn de semnalat este că explozia de imagini androgine s-a produs mai întâi în domeniile estetice. Există, desigur şi un val academic aferent, mai cu seamă în ştiinţele etice, însă fără transparenţă la publicul larg. Nu ar fi prima dată în istorie când influenţa artei asupra mentalităţii colective este mai pregnantă decât cea a politicilor publice sau a sistemului educaţional. Arta revoluţionează traseele culturale într-o mai mare măsură decât orice alt domeniu umanist. Şi apoi, trăirea estetică este mai sugestivă şi mai pătrunzătoare decât orice ecuaţie logică, mai contagioasă decât raţiunea la rece.
Inteferenţa dintre arta contemporană şi creaţiile fanteziste ale designerilor de modă este evidentă. Dacă arta are un public restrâns, prezentările de modă au o mult mai largă audienţă şi astfel, chiar dacă subliminal, publicului i se transmite un mesaj menit să clatine şi să destrame, la scară largă, dicteul milenar al genurilor.

______________________________________________________________________________________
[i] [Bon] Bonheur, Rosa, http://www.amisderosabonheur.asso.fr/rubriques/qqqphotos.html
[ii] [But] Butler, Judith. Gender Trouble: Feminism and the Subversion of Identity. Thinking Gender. Routledge. London, New York, 1990/1999

Advertisements

3 Responses to “femei în jeanşi şi bărbaţi în fustă”


  1. 1 literelibere
    09/02/2010 at 9:19 am

    tocmai chestia asta, ca anatomia nu dicteaza si nu pune limite, adica acceptarea carecterului construit al sexului si al genului ma atrage mai mult la gandirea lui Butler fata de gandirea lui Irigaray. ceea ce face Butler se numeste postfeminism iar Irigaray cred ca face feminism, plecand clar de la femeie si punand accentul pe diferenta, nu pe egalitate (This Sex Which is Not One). Butler o contrazice pe Irigaray in multe probleme, chiar in „Bodies that Matter”. citind cartea asta si „Gender Trouble”, eu n-am vazut in ele un interes feminist explicit, ci mai degraba o radicalizare a agentului democratiei. dupa lectura m-am intrebat: daca nu exista femei stricto sensu, atunci ce rost mai au revendicarile in numele femeii? sau ce se intampla cu violenta importiva femeilor? momentan, n-am gasit raspuns :).

  2. 14/02/2010 at 2:33 am

    Yrigary era psihanalista. Daca vrei sa deconstruiesti barbatul si femeia – tre’ sa invalidezi psihanaliza – altfel nu se poate. Pana si Jung (considerat mai luminat decat ceilalti) era sexist in teoriile despre Anima si Animus. Fromm, care era OK, s-a vazut nevoit la un moment dat sa o puna in cui complet cu psihanaliza, pentru ca a descoperit ca avea fundamente false. Nu era nimic de salvat din ea.
    Yrigary e considerata feminista din al doilea val. Primul val era mai radical si deconstructivist, orientat spre ideea de androginitate a fiintei umane. Valul 2 a incercat sa recupereze “femeia” si a iesit la rampa cu idei dubioase si cu noi clisee de gen.
    Postfeminismul e ceva mai decent, dar nu e aplicabil decat in lumea occidentala.
    Butler e un caz aparte, pentru ca ideile ei sunt mai degraba de prin val, desi e clasificata in a doua categorie. E mai aproape de Woolf, de Beauvoir, Yourcenar etc decat de contemporanii ei.

    Psihanaliza, in mod normal, ar fi trebuit sa dispara ca paradigma odata cu moartea structuralismului. Nu stiu ce Dumnezeu o mai tine in viata. Probabil banii care pot fi scosi de pe urma ei. Mare diferenta intre practicile a la “Mama Omida” si sedintele de psihanaliza nu e…

  3. 3 literelibere
    14/02/2010 at 8:25 am

    Dar, chiar daca Luce Irigaray este si psihanalist, ea este, in acelasi timp, si filosof si lingvist. Oricum in studiile de gen sunt foarte des amintiti si disecati Freud si Lacan, inclusiv in cartile lui Butler. Butler, da, e mai aproape de Beuvoir dar mult mai aproape de Foucault.

    De acord cu disparitia psihanalizei!. Eu as merge mai departe si as sabota cultura in toate acele aspecte in care discursurile si-au arogat dreptul de-a spune ce sunt femeile, ce simt ele si cum gandesc. M-as alatura protestului lui C. Lonzi, “scuip pe Hegel”, cand vine vorba de „Fenomenologia spiritului” (patriarhal, bineinteles), as desfiinta psihanaliza, cum spui tu, protestand impotriva lui Freud si a interpretarii sale a complexului lui Oedip, as protesta impotriva idolilor stangii Marx, Engels si Lenin si a felului cum au interpretat acestia ideea de familie. Si tot asa…


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: