09
Feb
10

Esperanto, artă contemporană şi sufocanta libertate de a spune tot

 

Proiectul Esperanto a eşuat. Nu pentru că ar fi fost greu de introdus în şcoli ca limbă străină. Ci pentru că este o limbă străină oricui. Dacă engleza, franceza, germana au căpătat atâta popularitate este pentru că există anglofoni, francofoni şi germanofoni. Dar şi anglo sau franco-fili. Veneraţia pe care o nutrim faţă de anumite culturi este motivul pentru care încerăm să ne apropiem de ele prin limbă, este motivul pentru care ne devine vitală comunicarea cu exponenţii acelei culturi. Resorturile unei astfel de motivaţii sunt mult mai adânci şi mai complicate decât simpla raţiune de a accesa şi manevra un limbaj comun. Ne apropiem de suflul viu al unui popor prin limba lui, de materia primă din care îşi trage sevele, de o formă particulară de spiritualitate, ireductibilă. Esperanto nu este o limbă ci un limbaj. O limbă este un organism viu, în vreme ce un limbaj este o afacere pur raţională, o schemă de reprezentare artificială a realului. O limbă are un cod propriu de descifrare şi asumare a lumii, un substrat simbolic care e, în esenţă, intraductibil. Simbolul nu este un semn, o convenţie, e o formă de trăire colectivă, arhetipală. Limbile sunt la fel de vii şi de schimbătoare ca şi oamenii, poarte însemnele ereditare ale multiplelor experienţe ale popoarelor, sunt, practic, forma de expresie a unui suflet colectiv. Esperanto nu are rădăcini în vreo trăire colectivă specifică, este un construct cultural artificial, un artefact lingvistic lipist de identitate arhaică sau contingență. Aşa se explică de ce oamenii nu au marşat la oferta de a se exprima într-un limbaj universal şi au preferat să impună comunităţii internaţionale limbi de largă circulaţie care aparţin aşa ziselor culturi dominante. Atunci când vorbeşti cu adevărat bine o limbă străină, când ajungi să ţi-o însuşeşti în propria gândire şi trăire intimă realizezi că eşti un eu multiplu, cu dublă-identitate, pentru că în acea altă limbă exişti autonom de ceea ce eşti în cea maternă, ai alt stil, alte gesturi, alt tonus interior, altă expresivitate, alt tip de umor, alte mijloace de comunicare… O limbă e un suflet. Când ştii trei limbi, ai trei suflete, distincte. Dar Esperanto nu e decât o structură lexicală abstractă, un mănunchi de foneme şi sintagme fără acoperire într-o formă anume de spiritualitate.

În mod analog arta contemporană s-a desprins din ansamblul formelor de artă naţionale, ca un corp unitar care vehiculează un limbaj mai degrabă general inteligibil decât universal. Universalul este o esenţă care se exprimă prin particular, dar formele de expresie tipice fenomenului globalizării nu vizează acel tip de universalitate pe care anticii sau renascentiştii îl căutau, ci un sistem de convenţii şi reprezentări accesibile dincolo de particularităţile unei culturi sau concepţii despre viaţă.

O cultură presupune o viziune asupra cosmosului, o anumită metafizică, este ea însăşi un cosmos irepetabil şi inimitabil. Specificul unei anumite culturi, limbi, estetici naţionale constă în intraductibilul său. La nivel global însă totul este traductibil, imitabil, reproductibil şi de aceea ar fi impropriu să vorbim despre o cultură mondială contemporană, putem numi doar câteva tendinţe dominante, de o anumită mentalitate contemporană, care însă este lipsită de însemnele manifestării unei astfel de anime colective: ea nu apare ca expresie şi extensie a unui suflet al lumii, ci ca artefact pur conceptual… Nu are nimic din inefabilul unei culturi, căci tot ce este inefabil are valenţe sau corespondenţe estetice, iar dincolo de inefabil nu poate exista o estetică ci doar modalităţi de expresie, forme comunicante inteligibile. Aşadar nu putem discuta despre o cultură globală (eventual despre o civilizaţie) sau despre o estetică internaţională… Ceea ce devine „bun mondial” este prin excelenţă anestetic. Nu întâmplător, dintre artiştii români bunăoară, cei care au căpătat notorietate pe plan internaţional sunt tocmai aceia care s-au făcut remarcaţi prin creaţii specific româneşti şi nu prin reiterări ale unor modele de expresie de circulaţie internaţională. Maria Tănase, Constantin Brâncuşi, I.L. Caragiale, Marin Preda, Marin Sorescu, Grigore Leşe sunt consideraţi adevărate tezaure ale creativităţii româneşti în vreme ce artişti care au abordat un limbaj mai „universal”, internaţional, au trecut neobservaţi în lume. Ceea ce sensibilizează este întotdeauna acest filon de trăire estetică în substanţa căreia poate fi desluşită reflexia unei anime colective sau individuale, care prin însăşi natura sa, presupune unicitate, inimitabilitate, mister, inefabil.

Metamorfozele acestui eu colectiv în expresii artistice au o mult mai mare putere de contagiune estetică decât eforturile celor care inventează forme care nu au rădăcini într-o trăire adâncă, primordială, pentru că arta autentică este limbaj al unui suflet, iar sufletul nu e o creaţie umană – el este – în vreme ce arta contrafăcută este un limbaj care simulează mişcări sufleteşti, este un surogat de trăire autentică. Un suflet însă nu poate fi creat, el este creatorul prin excelenţă… arta este „vorbire” a sa şi nu e el, sufletul, născut dintr-o morfologie oarecare. Limbajul nu produce suflet, traseul e unul singur: dinspre animă spre formă… Forma, oricât ar fi de meşteşugită, nu poate da naştere unei anime.

O înclinaţie către un anumit stil devine pregnantă într-un anumit moment istoric, mai puţin în contemporaneitatea urbană, prea eclectică sau cosmopolită, dominată de o mentalitate ultilitaristă, sterilă estetic. Noile forme de expresie citadine nu mai au specific local, naţional, ele pot fi regăsite, practic oriunde în lume, într-o formulă sinonimă. Pe măsură ce umanitatea se globalizează, produsele sale artistice sunt într-o mare măsură văduvite de dimensiunea frumuseţii, de atributele transcendentale ale acesteia. Dacă până în zorii erei postmoderne arta se confunda aproape în totalitate cu domeniul estetic, în zilele noastre a devenit o specie anestetică, imposibil de asimilat sau manevrat fără cârjele unui discurs explicativ. Conceptualismul tinde să monopolizeze câmpul expresiv al artelor. Comunicarea printr-un limbaj generalizant, care se situează la antipodul universalităţii – fiind doar apanajul unor procese reducţionist-abstractizante – este una superficială, fără proprietăţi de catharsis sau mijloace de infuzie spirituală. Limbajul artificial al generalităţilor culturale menţine omul într-un holospaţiu care îi blochează accesul la propriul influx sufletesc, îi obturează contactul cu propriile rădăcini interioare, iar formele de artă contemporane se întemeiază pe un astfel de limbaj: steril, limitativ, turnat în forme fade, uneori turbulente, care se prezintă ca o bâlbâială a fiinţei. Arta contemporană îşi propune programatic acestă turbulenţă, încearcă să şocheze pentru că nu mai poate emoţiona sau influenţa subtil. Ea nu mai sugerează, nu mai recurge la simboluri, alegorii sau parabole ci foloseşte o porta-voce care să amplifice expresia şi nu neapărat sensul unui mesaj. Comunicarea se vrea la scară globală şi din acest motiv se recurge la artificii şi tehnici nu tocmai naturale de propagare. Unda de şoc este cea care atinge publicul şi nu profunzimea unei idei sau a unei trăiri estetice. Arta autentică nu ţine cont de vreun public ţintă. Poetul popular nu şi-a pus problema audienţei atunci când a imaginat Mioriţa sau Meşterul Manole. Marii artişti ai modernităţii n-au pictat cu gândul de a se face cunoscuţi în Oceania sau în Groenlanda… Au creat în virtutea unor imperative ale propriei conştiinţe. Dar era informaţională a deturnat şi alterat bunele obiceiuri ale ctitorilor de frumuseţe şi ceea ce s-a pierdut e tocmai estetismul.

Arta postmodernă este un artefact al gândirii, un manierism generalizat şi nu o erupţie din fibra fiinţei individuale sau colective… ea nu implică plenar interioritatea artistului ci doar fragmente de gând, de stare, de viziune pe care le ordonează după canoanele „libertăţii” anarhice ce reprezintă nucleul dur al acestui „trend” manierist. Artificiul constă în adeziunea faţă de stereotipiile unui limbaj – în cazul de faţă – deconstructivist. Arta adevărată este o limbă şi trebuie să rămână o limbă până la capăt. Arta prefabricată, semi-preparată, adaptată cererii de piaţă globală, este un simplu limbaj, ca Esperanto şi va avea poate, în posteritate, aceeaşi soartă. O artă drapată în forme generalizante şi aride, neutre cultural, nu poate rezista prea mult, e menţinută în viaţă artificial. Neutralitatea culturală este apanajul oricărui limbaj global. Dar ce cultură este aceea care se instituie dincolo de orice cultură? Şi ce fel de artă este aceea care nu mai aparţine unei culturi?

Dacă până în modernitate artiştii se luptau cu canoanele şi restricţiile impuse de anumite curente academice de reprezentare, iar din această luptă s-au născut capodopere, în postmodernitate artiştii se confruntă cu canonul „formei libere” care funcţionează uniformizant şi se impune imperativ. Această formă liberă trebuie înţeleasă în spiritul a ceea ce numim bunăoară free-jazz (în toată varietatea sa de specii şi subspecii) care a eclipsat genurile muzicale anterioare ce defineau spectrul muzicii de jazz. Artiştii pot alege înregimentarea sau oprobiul critic. Cei care creează în spiritul altor epoci sau perioade sunt repede descalificaţi. Aceasta este apogeul modernismului: noul, moda, valul, avangarda sunt preferate oricărei tradiţii, chiar dacă ele nu aduc în avanscenă decât stridenţe, zgomot, bruiaje, fragmente absurd îmbinate, idei dezlânate sau chiar fetişuri ale urâtului.

Libertatea de expresie postmodernă este o desfăşurare de energii creative pe orizontală. Dacă imaginăm substanţa creaţiei ca pe o materie primă, fluidă, în condiţiile în care nu încercăm să o adunăm într-un recipient oarecare, într-un vas, într-o formă delimitată, aceasta se va scurge şi împrăştia la nivelul solului şi se va evapora repede. Epocile anterioare delimitau universul artei, îl îngrădeau, tocmai pentru a evita risipa energiilor creative. Canoanele formale erau o constrângere necesară pentru ca arta să se poată articula pe verticală, pentru a putea avea adâncime. Libertatea neîngrădită la nivel formal a făcut ca arta să se reverse pe orizontală şi, inerent, să devină unidimensională. Minimalismul e doar o faţadă a anemiei care a atins trăirea artistică. Problema de fond nu constă în cautarea programatică a minimalului bunăoară ci în transformarea rapidă a oricărei căutări de acest gen într-un „ism”.

În artă spiritul Esperanto a prins teren mult mai viguros decât în comunităţile internaţionale destinate unor cauze umanitare, politice, ştiinţifice, pentru că artiştii sunt consideraţi mai pretutindeni „inutili” societăţii şi prea mulţi… Tendinţele globaliste din arta contemporană sunt consecinţa nevoii artiştilor de a se organiza în reţea, de a se auto-promova. Dacă naţiunile ar fi fost mai generoase cu artiştii lor, creaţiile acestora n-ar fi ajuns probabil să se desprindă de corpul culturilor în care s-au format şi să le aducă astfel în situaţia de a fi pe cale de dispariţie.

O ţară care nu îşi cultivă artiştii va sfârşi în anonimat cultural.

Advertisements

0 Responses to “Esperanto, artă contemporană şi sufocanta libertate de a spune tot”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: