Archive for May, 2010

31
May
10

Am fi putut

Am fi putut

Să fim îngeri

Păsările şi-ar fi făcut cuib în pletele noastre rebele

Am fi putut să le apărem în vis copiilor speriaţi

Lunaticilor

Şi să-i ghidăm spre insulele lor secrete

Am fi putut fi cârtiţe sau fluturi

Am fi putut fi liberi

Am fi putut fi veşnic tineri

Veşnic asemeni

Am fi putut fi făcuţi din acelaşi aluat

Am fi putut fi roua dimineţii în fiecare zi

Am fi putut vindeca călcâiul lui Ahile

L-am fi putut dezlega pe Prometeu

Am fi putut salva câteva suflete de la înec

Am fi putut purta cu rândul bolovanul de pe umerii lui Sisif

Am fi putut fi încă în acel leagăn

Care amesteca pământul cu cerul

Am fi putut fi nefericiţi împreună

Am fi putut creşte brazi şi tei

Am fi putut înfia luna

Am fi putut face să cadă zidul plângerii

Şi toate celelalte ziduri

Am fi putut picta Mona Lisa înaintea lui Leonardo

Am fi putut planta flori de Nu-Mă-Uita în curţile puşcăriilor

Am fi putut strânge gunoiul care infestează destinele

Am fi putut salva câţiva înecaţi

Am fi putut face muzică sau dragoste sau linişte

Am fi putut cere adăpost pe o altă planetă

Am fi putut să fim îngeri

Dar n-am reuşit să fim nici măcar oameni.

31
May
10

Teii

Când şi când, în viaţa fiecăruia presupun, sunt momente în care piramida lui Maslow se clatină sau se răstoarnă de-a dreptul, momente când nevoile primare şi secundare sunt surclasate sau înăbuşite de stări crepusculare, de doruri fără obiect care te iau mai totdeauna prin surpindere şi în stăpânire. În faţa lor eşti mai neajutorat chiar decât în faţa guvernului care te ţine fără servici sau pe buget de austeritate, mai neajutorat decât atunci când îţi rupi un picior sau o mână, decât atunci când te persecută o migrenă sau îţi dă târcoale disperarea… Tânjeala pe care unii autori o califică drept foame metafizică, iar alţii drept melancolie pură îţi soarce ultima picătură de vlagă, în faţa ei pălesc şi sfânta raţiune şi revoltele cotidiene şi lipsa banilor, până şi criza de motivaţie şi de éntuziasm sunt umbrite, trecute în rezervă de febra nostalgic obscură care îţi fărâmiţează fiinţa.

Printe multele contradicţii care îşi dispută unica mea inimă este şi aceea a stărilor de iunie, luna mea favorabilă, cea în care simt că cerul e cel mai aproape de pământ, simţurile interioare mi se amplifică şi lumea înconjurătoare îmi pare mai consistentă, mai reală şi mai vie. Însă, în aceeaşi perioadă înfloresc teii… şi de aici erupe paradoxul.

În gândire paradoxurile sunt jocuri agreabile. Când se manifestă în simţire, însă, te poţi răni zdravăn în ele. Dorul, melancolia şi toate sortimentele de nostalgie sunt materia primă a paradoxurilor din trăire.

Pleşu nota în Pitoresc şi Melancolie, cu fineţea lui caracteristică: “A melancoliza înseamnă a contempla natura ca pe un posibil fără realizare, ca pe o şansă ratată sau ca pe o speranţă fără finalitate”.

Teii… încep să îşi risipească parfumul atunci când florile sunt deja ofilite şi cad sau intră în putrefacţie. E o mireasmă a morţii. Cea mai tulburătoare pe care o ştiu pe lume. În acest parfum e conţinută formula secretă a dragostei, ceea ce o face irezistibilă şi absurdă totodată, inevitabilă şi imposibilă, prezentă şi absentă, reală şi ireală. Parfumul teilor redă indestructibila legătură dintre splendoare şi efemeritate. Punctul cel mai apropiat şi cel mai îndepărtat al fiinţei se unesc în unda melancoliei pe care o transportă mirosul florilor de tei. Parfumul asta fascinant şi totodată bolnav evocă absolutul intangibil, de neîmplinit, al iubirii. Lucrurile nu se pot împlini – desăvârşi – decât cu condiţia imuabilităţii. A eternităţii. Tot ceea ce e supus transformării este atins de neajunsul esenţial al existenţei temporale şi care nu e moartea, ci frumuseţea, că nu moartea e cea care doare, ci frumuseţea care se stinge în ea…

Sensul iubirii de viaţă, de lume, de natură, de un celălalt privilegiat e în această efemeritate a splendorii, în neîmplinirea pe care frumuseţea ne-o încrustează în suflete ca un fier înroşit. Frumuseţea şi dragostea nu pot fi niciodată împlinite, atinse, stăpânite, putem doar tânji după ele… Doar partea intelectuală a fiinţei, platonic spus, îşi poate găsi echilibrul, poate găsi sensuri, explicaţii, raţiuni ale existenţei. Partea umbroasă, sensibilă, “femeiască” din fiecare dintre noi, natura intimă e hărăzită dezechilibrului, misterului, neîmplinirii, chinului, irepetabilului, prefacerii continue. Ca şi arta această dimensiune a fiinţei nu are menirea de a ne limpezi, de a ne satisface dorinţele, de-a ne ajuta să înţelegem universul ci de a-i “adânci misterul”, cum spunea Francis Bacon. Şi forţa de atracţie. Nerval vorbea de acel “soleil noir de la melancolie”…

Trăirea estetică este prin excelenţă melancolică, saturniană, este legată de splendoarea pe care timpul ne-o dăruieşte şi apoi o devorează.

Iar parfumul de tei ne-o restituite, câteva zile pe an, ca să nu ne lase să ne odihnim sufletele într-o lume a ideilor pure, în care nu există întristare şi durere.

Melancolia nu e doar esenţă a durerii fără obiect, este şi sens al acestei dureri, pe care nu îl putem găsi în suferinţa brută a victimităţii. Există suferinţe purificatoare şi suferinţe umilitoare, degradante. Melancolia e un purgatoriu al fiinţei, o stare acvatică, contemplativă, în care viaţa şi moartea se unesc într-o îmbrăţişare inevitabilă, care le dă ambelor sens.

În anul în care m-am născut tata a plantat în grădina blocului un tei. El e fratele meu, geamănul meu vegetal. Uneori îl invoc şi îl rog să mă ajute, de departe. Alteori îmi imaginez pur şi simplu că îmi sprijin tâmplele obosite de trunchiul lui. Mă întreb uneori dacă şi el mă visează. Pe prietenul meu imaginar din copilărie îl chema Til. Tilo înseamnă tei în spaniolă. Mă întreb dacă vom îmbătrâni împreună, dacă îmi va supravieţui… dacă l-am dezamăgit vreodată pe fratele meu, teiul.

17
May
10

Stanislaw Lem

Stanislaw Lem

Despre cărţile proaste e uşor de scris, despre cele bune e mai dificil, iar despre cele excepţionale e aproape imposibil. Cu cât o piesă literară sau artistică e mai reuşită cu atât rezistă cu mai multă încăpăţânare tentativelor criticii de a o exfolia, de a o „traduce”, comenta, evalua…

Tot ce ai putea spune în contul unei capodopere, pe marginea ei, sună penibil, fals, facil, banal. Adevărata artă nu se lasă povestită, reiterată într-un alt limbaj.

Stanislaw Lem e fabulos. Este unul dintre cei mai înzestraţi prozatori ai tuturor timpurilor. Oricât mi-aş dori să îndrug câteva cuvinte la adresa cărţilor lui, simt că aceasta ar fi un sacrilegiu, un act reducţionist, nerelevant, ar fi ca şi cum aş împacheta o comoară în hârtie de ziar.

Cumva, îmi pare că lumea, aşa cum o cunoaştem noi, e incorporată în literatura lui, ca istorie, e deja trecut sau ficţiune, aşa cum este pentru noi, cei de azi, imaginea antichităţii. Totuşi e impropriu spus că Lem ar scrie proză de anticipaţie. Tocmai pentru că anticipaţia e o deschidere dinspre acum spre viitor, în vreme ce Lem scrie din viitor despre acum sau, de undeva din afara timpului, despre o sumedenie de posibile realităţi viitoare.

Ficţiunea, în cazul lui, este corp comun cu realitatea, ceea ce el imaginează nu se petrece într-o altă dimensiune sau într-o cuvă a imaginaţiei cum se întâmplă, spre exemplu, în proza lui Marquez care cerne prin sită materia din care se încheagă miturile, nu, universul lui Lem ţinteşte realitatea pură, cea care sălăşluieşte acolo unde apun iluziile noastre despre realitate. Să ne înţelegem. Ceea ce credem noi acum sau am crezut cândva că e posibilul, realul, adevărul sunt simple fabulaţii, himere, păreri trunchiate şi trucate despre ceea ce e în sine, universul. Concepţii care se aştern ca un voal umbros peste ceea ce există, ocultând peisajul.

Lem trage la o parte acest văl şi ne sugerează cum stau lucrurile de fapt. Marquez sublimează ficţiunea şi îi extrage parfumul. Lem, dimpotrivă, înlătură ficţiunea care delimitează realul conceput de noi, pentru lăsa să se întrevadă ce e dincolo de lumea închipuită. Ce obişnuim să numim real e tot ficţiune, tot mitologie, tot imaginaţie. Limitele pe care le atribuim acestei prezumptive realităţi sunt ale minţii şi înţelegerii noastre.

La drept vorbind, ceea ce scrie Lem este mai mult ştiinţă decât ficţiune.

Solaris e locul în care trăim deja, dintotdeauna. Pământul, viaţa contingentă sunt doar vis.

Catarul este o carte de matematică, despre teoria probabilităţii, implantată într-o desfăşurare epică care te ţine cu sufletul la gură.

Partea ce mai savuroasă însă, în scriitura lui Lem, este umorul. Unul care respiră în textura frazei, chiar dacă situaţiile ilustrate nu sunt câtuşi de puţin comice. Citindu-l, realizezi că umorul e o particularitate plastică a spiritului şi nu neapărat un ingredient ilariant. Poţi să ai haz şi dincolo de comic.

„În curând am să fiu şi eu bătrân, îmi ziceam, şi asta mă surprindea, de parcă mi-aş fi spus că în curând am să fiu vacă.”

„Civilizaţia începe de la apa curgătoare. Spălările sunt întotdeauna oarecum simbolice”.

„Credinţa este, în acelaşi timp, absolut necesară şi imposibilă.”

„Până şi ignoranţa lui era enciclopedică”.

„Suntem umanitari şi nobili, nu vrem să subjugăm alte rase, vrem doar să le transmitem valorile noastre şi să le preluăm moştenirea. Ne considerăm cavalerii sfântului contact. Este o a doua minciună. Nu cautam pe nimeni, în afara oamenilor. Nu avem nevoie de alte lumi, ci de oglinzi. Nici nu am şti ce să facem cu alte lumi. Una singură, a noastră ne ajunge, dar n-o putem accepta aşa cum e.”

15
May
10

“Corabia” – un poem de Matei Vişniec

“Corabia se scufunda încet noi ziceam
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strîngeam mîinile
ne luam rămas bun

dar corabia se scufunda atît de încet
încît după zece zile noi cei care
ne-am dat mîinile încă ne priveam
ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i
o corabie care se scufundă mai încet
dar pînă la urmă se scufundă iat-o

dar corabia se scufunda atît de încet
încît după un an încă ne era ruşine
nouă celor care ne-am dat mîinile şi
în fiecare dimineaţă ieşeam unul cîte unul
măsuram apa hm nu mai e mult se
scufundă încet dar sigur

dar corabia se scufunda atît de încet
încît după o viaţă de om încă
mai ieşeam unul cîte unul şi priveam
cerul şi măsuram apa şi scrîşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
aste e o…
asta e o…”

14
May
10

Cea mai frumoasă interpretare a Ciocârliei pe care o ştiu

09
May
10

Cultul anti-eroului

De unde oare ni se trage? Aş spune că din propriile resurse de laşitate. În cultura română contemporană anti-eroul a devenit idol, model; toate personajele de ficţiune trebuie să poarte uniforma lui. Cine nu e în stare, ca artist, să schiţeze portrete de anti-eroi, e taxat drept „desuet”, „tezist”, „anacronic”, „naiv”, „patetic”. De unde aversia faţă de eroi? E un mod de a contesta şi de a face opoziţie la reţeta filmelor comerciale americane, insinuează gura târgului. Dar oare evităm clişee construind altele, la antipod? Eroii sunt de multe feluri, chiar şi detestabili. Pe când anti-eroii sunt, de regulă, taraţi de impersonalitate, de banalitate, au trăsături generice, ceea ce îi face şi mai schematici, şi mai previzibili… Eroul e, prin definiţie, o excepţie. Mă îndoiesc sincer, însă, că despre o încercare de a submina stereotipiile culturii americane e vorba în atracţia mioritică faţă de anti-eroi. Cred că e pur şi simplu o formă de autosuficienţă la mijloc. Antieroii sunt inşi care eşuează, dar nu pentru că ar încerca să îşi depăşească limitele ci fiindcă ei se complac în propriile vicii, slăbiciuni, neputinţe, se lasă în paragină, îşi asumă, inert, toate defectele, se cocoşează sub povara propriilor lipsuri de caracter, indolent, cu resemnare şi chiar cu o anumită doză de orgoliu. Antieroii au orgolii, iar asta îi trădează pe cei care îi invocă şi mânuiesc din umbră. Nu sunt personaje dostoievskiene, care să ajugă la o conştiinţă critică, care să îşi asume, demn, „urâţenia”, geşelile, ispitele şi să caute o posibilă convertire… Ei nu aspiră la schimbare, ci admit, comod, aşa cum o fac şi românii atunci când meditează la toate relele care li se întâmplă, că „aşa e în România”, aşa le-a fost dat. Răul e un dat al destinului, nu o meteahnă de care s-ar putea descotorosi prin exerciţiul liber al voinţei. Răul social sau cel care sălăşluieşte în propriile manifestări este implacabil, e conceput ca forţă exterioară, cu care trebuie să convieţuieşti. Aşadar antieroul e un ins care îşi declină orice responsabilitate şi orice liber arbitru. Lui, viaţa i se întâmplă, ceea ce este i se întâmplă, până şi aspiraţiile, dorinţele cele mai vii i se întâmplă. Atitudinea sa existenţială este una pasivă. Singura forţă motrice este nevoia de adaptare la ceea ce realitatea înconjurătoare „îi aşterne”. Antieroul e bolnav de suficienţă, conştiinţa lui e cangrenată de această mentalitate pasivă şi insolentă, aş zice, trufaşă, pentru că e o trufie să aştepţi totul de la alţii sau să pui nimicul în cârca altora sau, eventual, a destinului. Antierorul e victima „destinului”. Nu are iniţiative, nu se luptă pentru nimic, nu are idealuri, ci doar o voinţă oarbă de a merge mai departe, de a îndura, oricât, orice.

Cel mai supărător, însă, nu este faptul de a schiţa în ficţiunea literară, cinematografică, teatrală, plastică anti-eroi ci de a încerca, pervers, să îi prezinţi ca modele sau, şi mai grav, ca reflexii fidele ale unoi soi de realitate psihologică. În realitate, însă, au existat martiri, eroi, sfinţi, genii, o puzderie de fiinţe excepţionale… care ar merita portretizate în artă, cultivate ca modele. Cultul antieroului este o sfidare la adresa lor, e o răsturnare parşivă a valorilor. Spunea Felini că orice formă de artă e în esenţă autobiografică. Pentru a-şi justifica sau chiar pune într-o lumină favorabilă sărăcia de caracter, lipsurile şi limitele, creatorii de anti-eroi încearcă să ne suscite empatia, să ne convingă de faptul că omul e, în fapt, un ratat incurabil, o creatură inferioară omului din cultura clasică, mai precis să ne inducă ideea că omul clasic era o hiperbolă. Se ştie însă că modelele inspiră şi însufleţesc realitatea, că dacă n-am visa n-am avea ce materializa, că dacă nu ne-am forţa limitele n-am putea evolua, că fără aspiraţia la performanţă nimic nu e posibil.  Aşa zisul realism al promotorilor de anti-eroi este un trucaj. Nu e suficient să îţi spui realist ca să chiar ai simţul proporţiilor şi realităţii. Nu e suficient să îţi spui iluminat sau înţelept ca să chiar fii. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu realitatea pe care o deconspiră artiştii şi creatorii de ficţiune. E poate, realitatea lor, subiectivă, cea pe care o surprind… Nici nu ar trebui să ne îndoim. Ei sunt antieroii care încearcă, orgolios, să ne facă să credem că autoportretul lor e unul tipic omenesc, în care oricine s-ar putea oglindi. E un mod subversiv de a încerca să-ţi justifici propriile neajunsuri, propagând modele calchiate după chipul şi asemănarea banalităţii, laşităţii, ipocriziei de care te simţi sufocat. Banalitatea nu e un rău în sine… Cultul ei însă da. Nici laşitatea nu e condamnabilă decât atunci când ţi se vâră în ochi ca model. Nici ipocrizia n-ar fi lipsită de farmec şi acoperire dacă nu ne-ar fi servită pe tavă, ca modus vivendi, dacă nu ar fi cusută pe fruntea umanităţii prin cărţi, spectacole şi filme. Antieroul poate fi un prilej de meditaţie sau contemplaţie estetică. Însă, cu condiţia ca imaginea lui să nu fie imputată oricui, realităţii umane, fiecăruia dintre noi.

În lume există chiar şi acum eroi. Indivizi care îşi riscă viaţa înfruntând regimuri politice abuzive, Maici Teresa care se îngrijesc de armate de paria, savanţi care descoperă legi nebănuite ale universului, medici care pleacă în ţările subdezvoltate ca să dea o mână de ajutor, cum era cel din filmul „Beyond borders”, familii care adoptă orfani Sudanezi ca în „Va, vis et deviens”, există încă mari artişti şi gânditori, o sumedenie de inocenţi şi neprihăniţi, există eroi.

Există eroi.

05
May
10

Păpuşarul de Gilles Segal la Teatrul Evreiesc de Stat

http://www.sfin.ro/articol_19848/papusarul.html

http://www.artactmagazine.ro/papusile-durerii.html

http://www.artactmagazine.ro/papusarul-de-gilles-segal-la-teatrul-evreiesc-de-stat.html

Păpuşarul

de Gilles Segal

Regia artistică: Alexander Hausvater

Scenografia (decoruri, costume şi păpuşi): Viorica Petrovici

Muzica: Yves Chamberland

În distribuţie: Constantin Florescu, Nicolae Călugăriţa, Rudy Rosenfeld, Natalie Ester, Cristina Cîrcei, Alexandra Fasolă, Marius Călugăriţa, Iolanda Covaci, Darius Daradici, Anka Levana, Viorel Manole, Marian Simion.




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers