Archive for June, 2010

22
Jun
10

Ars poetica

Lecţie de manierism sau de ce nu cred în arta contemporană

Recunosc cu maximă sinceritate şi fără nici un strop de emfază că am scris poezie în toate stilurile şi genurile posibile… am scris mereu aceeaşi poezie, când în limba anticilor, când în cea a medievalilor, a romanticilor, modernilor, suprarealiştilor, moderniştilor şi postmoderniştilor. Am scris-o ca şi cum aş fi îmbrăcat acelaşi actor-personaj în costume diferite, punându-l să joace în chei diferite, în regii diferite, mereu aceeaşi piesă.

Nu ştiu dacă stilul e o chestiune care ţine de gust, de educaţie culturală, de şansa sau neşansa de-a te naşte într-un anumit context social. Probabil că, în esenţă, stilul este totuna cu mesajul pe care îl avem de transmis… sau ni se pare că îl avem. Mesaj care poate fi formulat în nenumărate moduri, la fel de autentice sau artificiale. Artificialitatea provine din influenţele culturale exogene, autenticitatea din relevanţa lăuntrică a mesajului, din actul de credinţă care ne leagă de el.

Dimensiunea estetică a formulei lirice nu este, însă, la fel de pregnantă în oricare dintre variante. Sunt modalităţi de expresie cu un conţinut estetic mai consistent şi mai penetrant şi altele aproape non-estetice. Curentele poetice ale veacurilor anterioare erau mai devotate estetismului şi lirismului pur, decât cele moderne şi contemporane. Arta (fie ea vizuală, teatrală sau poetică) tinde să se desprindă din matca estetismului pe măsură ce civilizaţia umană înaintează în vârstă. Mă feresc să pun această transformare a expresiei artistice strict în contul modernismului. Poate că e vorba de o senilizare a sufletului colectiv, de o suprasolicitare, de o epuizare a acestuia care a fost mai degrabă factorul declanşator al modernismului decât consecinţa lui. Un curent cultural e gestat de o anumită fenomenologie a mentalului colectiv, se naşte ca o chintesenţă a unor forţe latente. Genurile nu apar în artă aleator sau din nimic… ci din contorsiunile unei conştiinţe colective în criză de identitate.

Nu există forme de artă pure, ci doar manierisme mai mult sau mai puţin originale. Racordarea artistului la tendinţele epocii din care face parte, e manierismul inevitabil. Libertatea pe care acesta şi-o găseşte încorsetat în limitele impuse de un curent sau altul, capacitatea lui de a exprima un mesaj viu care transgresează limitele oricărei expresii formalizate dă nota autenticităţii creaţiei.

Arta romantică, tributară metaforei şi simbolismului, încărcată de arhetipuri de trăire, gândire şi simţire, e mai greu de falsificat, pentru că are un caracter mai universal şi totodată pretinde un grad de implicare personală a artistului, e desprinsă din cutele adânci ale fiinţei sale, dintr-o combustie lăuntrică nesubjugată de vreun limbaj anume, iar receptorul caută, la rândul său, în acest tip de creaţie prilej de autodafeuri intime, iar dacă nu se regăseşte în ea, netrunchiat şi netrucat, o respinge drept superficială sau contrafăcută.

Arta contemporană, în schimb e mai uşor de falsificat, odată pentru că s-a dezbărat de orice fel de locuri comune ale simţirii şi reprezentării şi apoi pentru că se articulează în jurul unui filon de detaşare critică, de refuz al implicării. Nu se mai face cu mintea şi sufletul ci doar cu mintea. Atunci când sufletul e redus la tăcere sau anesteziat, când sensibilitatea şi implicarea sunt gâtuite, atrofiate, intenţionat sau nu, rămâne doar raţiunea în stare de creaţie, iar raţiunea nu se ghidează după criterii sau repere estetice. Cu cât este mai cerebrală o formă de artă, mai conceptuală, mai originală în sensul particularităţii limbajului, cu atât este mai pasibilă să piardă din suflul estetic, pentru că acest suflu provine mai cu seamă din autodafeuri, spasme, viziuni ale simţirii individuale şi colective… În postmodernitate arta se dezestetizează, devine autonomă faţă de exigenţele clasiciste ale frumosului în sensul că nu îşi mai propune să sensibilizeze prin armonia formei, prin supleţea expresiei, prin calitatea formulărilor, prin subtilitatea şi relevanţa metaforei, prin plasticitate, ci numai şi numai prin originalitatea asocierii de imagini şi idei, ceea ce este specialitatea raţiunii critice sau inventive.

Eu una pun rămăşag că peste o sută, două de ani nu vor mai fi apreciate decât odele în metru antic, sonetele şi câteva poeme romantice şi moderne, respectiv arta figurativă renascentistă, clasică, impresionistă şi la limită câteva mostre de artă expresionistă şi suprarealistă.

Sufletul colectiv caută în artă o oglindă, iar cea contemporană nu îi oferă decât imaginea deşeurilor şi dejecţiilor sale. O imagine reală, dar care truchează realitatea prin omisiune.

Predilecţia artei contemporane de a se focaliza asupra trăirilor cu conţiunut negativ: angoasă, lehamite, dispreţ de sine şi de ceilalţi, hulă, auto-negare şi alte mirodenii, eludând toată gama de trăiri cu spectru luminos, o va costa în viitor. Generaţiile care vor urma o vor contesta probabil datorită lipsei sale de armonie, echilibru şi realism chiar. Realitatea nu este făcută doar din gunoi şi urâţenie. Dacă arta clasică le-a părut superficială, falsă, utopică, neverosimilă contestatarilor ei, care au pus bazele romantismului şi modernismului, pentru faptul că eluda urâtul existenţei, partea sa întunecată, cea contemporană eludează frumosul, ceea ce e la fel de reprobabil şi sub aspect estetic şi sub aspect filosofic sau existenţialist.

Am să încerc să fac o demonstraţie, în sprijinul celor afirmate mai sus. Să decantez unul şi acelaşi mesaj trecându-l prin diferite forme poetice specifice diverselor curente şi maniere expresive consacrate. Fac experienţa punând la bătaie versurile proprii, tocmai pentru a nu sugera ierarhii între diferiţi poeţi, exponenţi ai unor curente distincte.

Tema centrală care se regăseşte în fiecare text în parte este tocmai aceea a rostului poeziei, a menirii, crizei şi mizei artei cuvântului. Între lumea interioară şi cea exterioară, între dorinţă şi împlinirea ei, între eu şi celălalt, între intenţie şi întâmplare există un hiatus care le împiedică să fuzioneze. Dezamăgirea este nu consecinţă a amăgirii ci substanţă a existenţei cotidinene, visul e o realitate mai consistentă decât orice altă plăsmuire, însă una doar parţial şi temporar accesibilă.

Unii susţin că, descarnată de metafore, poezia e mai penetrantă, alţii dimpotrivă găsesc că dincolo de metaforă şi simboluri şi arhetipuri nu mai e nici poezie. Rămâne la latitudinea fiecăruia să aprecieze care dintre formulele poetice experimentate este mai aproape de ceea ce lirismul ar trebui să fie în esenţă…

EXPERIMENTUL:

Poezie contemporană

Imagine: pictură de Annette Schmucker

_______________________________________________________________

Uite cum mă subţiez până la dispariţie

Uite cum mă umflu ca o gumă de mestecat în gura unui copil tembel

Câteodată reuşesc să mă strecor în mintea ta şi să spun tic

sau tac pur şi simplu

Îţi poţi curăţa pantofii cu versurile mele dacă nu le găseşti altă întrebuinţare

Ce scriu eu e întotdeauna foarte curat

Un bun dezinfectant la concurenţă cu Ajax care desfundă orice ţeavă

Liniştea e o ispită mai mare ca hoţia şi adulterul

Numai cei cu adevărat liniştiţi au acces la putere

Unii spun chiar că liniştea ar fi puterea supremă

Alţii spun că puterea corupe

Eu spun să ne spălăm pe dinţi ca să nu facem carii

Tu spui ceva despre viori şi zăpadă

În realitate nimeni n-are nimic de spus, am inventat limbajele ca să ne omorâm timpul şi mai ales nervii

Am visat că aveam căpuşe ce înseamnă

Visele sunt călăuzele noastre

Încotro mă îndrept care e tâlcul ce simbolizează căpuşa

Unora li se arată zeii,

Mie mi s-a arătat odată unul care făcuse pe el

Ştiam că e zeu, dar tot mi-era milă, săracu

Probabil că a vrut să se răzbune

Pe mila mea

Şi m-a osândit la orgoliu

Nimic nu e mai greu de îndurat decât sentimentul superiorităţii

Genialii au împânzit pământul, probabil de aici şi viziunea căpuşei

Sunt pământul viu şi geniul-parazit care îl otrăveşte zilnic

Sunt şi el şi ea şi ei toţi pe care îi detest sincer

Am înnebunit cu toţii de când ne-am declarat independenţa faţă de poezia clasică

I-am cântat prohodul şi uite cât de greu atârnă libertatea

Abia ne mai putem mişca prin ea, ne soarbe ca o mlaştină

Înainte de a excomunica îngerii de pe planetă alergam, zburam

Acum însă avem avioane care cutreieră cerul în lung şi în lat

Şi maşini care trec în galop peste drumurile presărate cu cenuşa cailor

Peşte pământul scăldat în sângele îngerilor

Uite cum mă subţiez şi mă umflu

Sunt calul şi drumul şi pulberea anilor sunt orice şi oricum

Mai puţin omul pe care penuria rimelor l-a făcut să piară de inaniţie

Imagine:  pictură de Romy Campe

________________

Când moare poetul, nu moare în văzul lumii

Moare în fiecare dintre noi

Uneori lent

Alteori subit

Şi atunci, în clipa aceea blestemată, stelele se preschimbă în corpuri astronomice

În heliu, hidrogen şi alte elemenente

Gândurile în mucegai şi rumeguş

Visele în ploşniţe

Versurile nu mai sunt bune decât să-ţi cureţi unghiile cu ele sau pantofii

după caz

Uneori poetul moare pe nesimţite

Fără să doară

Când îşi dă ultima suflare simţim o adiere…

Ni se arată iubirea

spune tic sau tac şi trece

Ca un fotomodel îmbrăcat într-o rochie extraterestră

Pe o scenă din viaţa noastră imaginară

______________________________________________________________________________________________

Poezie modernă postbelică

Tablou: Rene Magritte

_______________________________

Erau toţi: Othello, Desdemona, Hamlet şi Ofelia, Romeo, Julieta
Ne-nconjurau cu priviri hipnotice, calde.
Fantome de piatră
Păzindu-ne sărutul ca un gard
De sârmă ghimpată

Trăiam ceea ce nu se vedea
Moartea ne ţinea cu duioşie de mână
Şi pulsul ei era insuportabilStai ghemuit la tampla mea ca un pistol
Şarpele gândului tău sângerează
Cuta cerului gol ne visează
Te port în vârful buzelor ca pe-un cuvânt
Dar nu îndrăznesc să-l rostesc
Ai dreptate, “I’m the white fox completelly lost in the fields of your savageness”

Lumina taşneşte din palmele noastre
Imaculată, neexplorată, vizibilă
– O sa muriţi amândoi îngheţaţi în Arctica Făgăduinţei
Ni se şopteşte din spate, dar
Noi oricum nu mai aveam ce face cu viaţa asta
Facem din ea poezieDragul meu, lasă-ţi umbra să cadă peste buzele mele
Atinge-mă, fugi, trânteşte porţile, zideşte-mă
Adormi. Fă orice. Numai nu mă lăsa să vorbesc

Rămăşite ale furiei arse legănând corăbii de fum

Copacul memoriei ne-a fost retezat de la rădăcină
Aşchii din trunchiul tăiat ni se înfig în inimă
Ni se preling pe pământul pustiu cuvintele însângerate
In limba absurdă a copiilor
Nu ma lăsa să vorbesc Mirarea ta mă răzbună pentru liniştea spartă
Braţe ieşind de sub dărâmăturile zilelor
Se-agaţă cu toată puterea de aerul supt în cearcăne imense
Numai palmele noastre se-ating între ele şi dor
Cum nu ştiţi? le strig celor din pieţe din catedrale din peşteri
Cand moare poetul stelele ţipă de frig
Îngheaţă şi el le ocoleşte blând ca un navigator prin ger
Ca o flacără de curând suită pe cer.

____________________________________________________________________________

Poezie suprarealistă

în imagini tablouri de Ştefan Câlţia

_________________________________________________________________

Era o întâlnire deosebită

toţi vorbeau de-odată nimeni nu asculta pe nimeni

îmi adusesem calul de lemn, îi curgea argint din copită

necheza cu subînţeles

Unul, chiar lângă mine imita glasul ploii

Altul rostea nişte cuvinte măreţe ( cred că vorbea după ureche)

spunea că lumina e plină de suflete

că morţii după ce învie se duc cu toţii în soare

au ajuns şi acolo mesagerii civilizaţiei

au construit oraşe, avioane, computere, centrale frigorifice

mie una mi se păreau teribil de triste aceste veşti îmbucurătoare

tot nu ne-aude nimeni, tot suntem orbi şi singuri

ne amăgim cu ziduri îngropate, cu animale dispărute, cu lumina oraşelor nevăzute

calului meu de lemn îi curgea argint din copită….

Venise şi un Domn care se credea mort

îşi făcuse un loc între geam şi perdea stătea acolo ca-n raclă

probabil scâncea sau visa

din când în când îl auzeam cântând

mai era unul care se credea pasăre

se căţărase pe acoperiş

şi ne ameninţa că îşi dă drumul de sus dacă nu-l credem

se face nevăzut şi nu se mai întoarce

iar noi, tulburaţi de vântul despărţirii şi de presentimente obscure

începeam să-l credem: „ ce pene strălucitoare au aripile tale”, îi spuneam

„binecuvântată fie pasărea care a clocit oul din care te-ai ivit”…

Mai venise şi un ins îmbrăcat în frunze, vorbea cu un toiag

aiura printre copaci invizibili

se ducea în pădurea tăiată

intra în coliba care arsese

apoi se culca în iarba care nu mai era

vorbea cu pământul care murise

cu cerul care nu se mai vedea….. 

__________________________________________________________________________________

Poezie romantică

tablou de Daumier

______________________________________________________

M-am săturat să plimb în cărucioare

Copiii invalizi ai întâmplării

Să mă privesc în ziduri să cântăresc hotare

Să ciugulesc din palma renunţării

M-am săturat să mor în fiecare zi

La ceasul când apune luna

Când visul rupt mă smulge dintre vii

Şi gândul îmi întinde mătrăguna

M-am săturat să fiu o moară-n cer

Ce macină făină-n versuri albe

Din grâul ploii strâns în snopi de fier

Şi-ncins la gâtul lumii ca un şarpe

M-am săturat să-mi tot întind pe pâine

Licoarea zilei şi să muşc în silă

Să bat acum la uşile de mâine

Şi mâine să mă-agăţ de-acum cu milă

M-am săturat s-alerg prin catedrale

Ca să prind stele cu picior de lemn

Aş vrea să dau cumva de-un arc în cale

De-un măr, de o săgeată şi de-un semn

Apoi să-mi sprijin umbra de-un copac

Să-ncordez straşnic mâna şi să trag.

____________________________________________________________________________

Poezie clasică

tablou: Camille Corot

______________________________________________________________

Suavă transă, trupul ca de vânt

Îţi bate gândul meu în tâmplă

E între noi un tainic legământ

Versul pe care-l scriu ţi se întâmplă

Liniştea noastră ruptă din cuvânt

Copaci vioară, ramuri care sună

Cutremurul zăpezilor cărunt

Ne ia pe amândoi de mână

E-un ţărm în care eşti în care sunt

Stăm goi într-un cearceaf de poezie

Noaptea îţi scrie chipul rând cu rând

Şi mi-l trimite mie pe hârtie

În amintire verdele e sfânt

Tristeţea ierbii picură tămâie

Cândva era lumină pe pământ

O clipă cântărea o veşnicie

Cu mâinile întinse, cu frigul pe genunchi

Cumva stăm despărţiţi de-un pod de umbre

Cerul ne vede sub acelaşi unghi

Uimirile ne sunt la fel de scumpe

Însă un zeu gelos ne-a-nstrăinat

Iubirea noastră-alunecă-n declin

E ca un pat de ceaţă exilat

În încăperea unui alt destin

În nopţile golite de îngeri şi de dor

Vedenii de o clipă se risipesc în cer

Le chem, le alung, le cert sau le implor

Ard până uit de mine în eter

Uimirile, durerile, tăcerea, ca un strigoi

Se-adună în chipul tău de-atunci

Ca-ntr-un delir tomnatic înfiorat de brumă

Minunile împuşcate cad, pe brânci

De-ar fi să simt din nou ce ne-a fost sfânt

N-aş mai putea iubi decât murind

Căci ori de căte ori mi-e dat să simt

Mi-apare chipul tău amar, pălind

Privirea ta încercănată, gri

Tăind lumina ca un fulger rece

Şi dorul ţintuit printre stafii

Ceasuri bătând iubirea care trece…

_____________________________________________________________________

Baladă

Tablou: Francoise Duparc

___________________________________________________

Suflet fugărind năluci

Încotro vrei s-o apuci

Spre ce codru des de fagi

spre ce răsărit de soare

spre ce şes spre care zare

prevestită de trei magi

spre ce deal cu tei în floare

spre ce câmp ticsit de maci

dintr-o lume viitoare

sau trecută sau visată

într-o noapte înstelată

Care cântec de sirenă

te-a-nrobit, suflete bun

şi îţi picură în venă

dor şi vin, alean hapsân

cât oi fi tu de bătrân…

Suflete, iubit stăpân

nu te vinde întristării

şi vânărilor de vânt.

Chipurile depărtării

nu fac umbră pe pământ

nu-s decât sclipiri de rouă

praf de vise şi de nori

neaua cărţilor nescrise

gângurit de lume nouă

străjuită de doi sori

tot ce nu se poate-atinge

şi-ntâmpla şi înfăptui

tot ce nu putem clădi

tot ce-n mână ni se frânge

Chipurile depărtării

nu-s decât în-chipuire

coada ochilui, subţire

le zăreşte-n pragul serii

nu sunt vii şi nu-s aivea

nu-s decât melancolie

suflul morţii, nimbul, seva

celor duse pe vecie

Nu spera în învierea

zilelor care au apus

vrăjii unui munte nins

nopţilor care s-au dus

nu spera să-nvingi tăcerea

stelelor care s-au stins

Învierea este focul

ce topeşte depărtarea

Timpul, prefăcut în scrum,

roata viselor, sorocul

dorul, liniştea, mirarea

preschimbate în acum.

____________________________________________________________________________________________

Am să încerc să schiţez, în cele ce urmează, câteva tendinţe din care s-ar putea încropi aluatul poeziei de mâine:

Petrică scrie la persoana întâi „mi-e silă”

de parcă el ar exista mai mult ca oricare altul

petrică e sinucigaş profesionist

a încercat până acum de vreo 30 de ori

unora li se pare că-s mai vii decât alţii

ori că se cunosc mai bine cu moartea

şi mie mi-e silă

şi ţie ţi-e silă

şi nouă ne e silă

şi vouă vă e silă

şi lor le e silă

Dar numai Petrică e salvat de paramedici

În ultima clipă

again and again…

În imagine: o lucrare de  Samanthe Churchill

________________________________________________________________

către asta se tinde:

Patria mea are tot atâţia puradei câţi păduchi mişună într-o hălăciugă nespălată
ne încolonăm şi zbierăm la unison: noi suntem mândria ţării

Patria mea a fost vândută pe un pumn de arginţi

de un grup de patrioţi

într-o seară de vară

De-atunci dansează prin cluburi selecte, occidentale

Patria mea e jucată la ruletă noapte de noapte

Care câştigă i-o trage

Patria mea e bătrână, are celulită şi mustaţă

Dar nu se jenează să danseze la bară, face şi piruete

ce-i pasă ei

cum se simte fiul păduche

ce e în sufletul lui

ce-i pasă de furia cu care ăsta adoarme şi se trezeşte

blestemând ca n-a avut altă mamă

Şteoarfa dracu’

ar fi putut fi contesă

ar fi putut ajunge ingineră

sau gospodină

sau muză

Dar a preferat să se lase călărită de patrioţi

până n-au mai rămas din ea

nici măcar oasele

Amintire

generaţiilor viitoare

să scrie şi ele poezii nepieritoare

despre patrie.

Genul acesta de poezie prevăd că se va scrie în curând. Poezie – nu în metru antic şi la metru sau la kilogram. Versurile de dragoste vor suna cam aşa:

Iubita mea cu ochi de stică, cu braţe de polistiren, cu sexul de tinichea

Nu eşti nici măcar unicat

Şi asta doare mai rău ca bătaia…

În imagine: prezentare de modă futuristă

___________________________________________________

După care, ne vom întoarce la sonet, la balade şi la romantism, pentru că pe această linie nu va mai fi chiar nimic de spus. Bănuiesc.




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers