15
Nov
10

Toamnă

Simt nevoia să scriu despre oameni dragi mie, din prezent sau din trecut, să îi pomenesc ca într-o incantaţie, pentru ca imaginea lor să mă poate apăra de răul din jur care se instalează încet şi în mine.

Cât stăteam la bloc în Bucureşti pe timpul şcolii şi nu la Brasov cocoţată în meri, cea mai bună prietena a mea care, dealtfel, îmi era şi vecină, era Alexandra Stendl, fata pictorilor Stendl. Îi spuneam după cum se botezase singură: Ţibi. ”E nume de pasăre albastră” le explica ea celor interesaţi. Când am depăşit vârsta plimbărilor de mână prin jurul blocului am hotărât să începem să ne scriem. Intrasem la liceu şi aveam mai mult de învăţat, ea era la şcoala de artă, iar eu la una de mate-fizică, aşa că nu mai apucam să ne întâlnim la fel de des. Ne lăsam scrisorile la cutia poştală când ieşeam pe uşă. Locuiam în acelaşi bloc, dar la scări diferite. Trăiam amândouă într-o lume de semne, de presimţiri şi invocaţii, cvasi-fantasmatică şi ne ghidam cam după aceleaşi simboluri. Jocul cu misivele a fost începutul legăturii mele cu scrisul: era un ritual care îmi dădea un anumit confort lăuntric, o desfătare intimă nebănuită. Ea a fost prima care m-a împins să cred că aş putea să scriu mai mult decât epistole. Nu vroiam să o dezamăgesc aşa că am încercat. În facultate încă ne puneam o dată pe săptămână câte un plic în cutia poştală. Pe urmă Ţibi a plecat din ţară cu o bursă de artist restaurator şi s-a îndrăgostit fulgerător, pe schele, pe când lucra în Piaţa San Marco. De-atunci am mai văzut-o doar o dată, în preajma unui Crăciun, la un ceai.

Rolul ei a fost cumva preluat de Jimmy – după cum o poreclise fiica ei, Ioana – cea pe care cei mai mulţi o cunosc drept poeta Constanţa Buzea. Dintre cei care au apărut providenţial în viaţa mea, Constanţa a fost, poate, cea mai implicată şi mai dăruită, mai răbdătoare cu fragilităţile şi hachiţele mele de adolescentă, cu felul meu de a fi dificil, solicitant, cu mania mea, supărătoare, de a înţelege totul, de a dezghioca mistere… cu rebeliunile mele în zadar, cu excentricităţile mele, cu absolutismul meu barbar, cu tot ceea ce mai târziu am reuşit să îmblânzesc în mine. Constanţa mi-a fost prima călăuză şi naşă a poeziilor mele de novice. Îmi aduc aminte cum îmi spunea, adeseori, în plimbările noastre prelungite prin parcurile Bucureştilor sau chiar în camera în care obişnuia să scrie, că într-o zi mă voi desprinde de ea, fie că o voi renega sau nu, că o voi lăsa în urmă sau pe un drum paralel… şi n-o credeam, mă înfuriam mereu, în sinea mea, pentru că nu mă cunoşteam nici pe departe aşa cum mă cunoştea ea, cea care putea anticipa destine, fiinţa care atinsese înţelepciunea, retrasă în interior ”ca pe munte nins”, mereu meditativă şi îngăduitoare cu rătăcirile tuturor, capabilă de admiraţie faţă de creaturi căzute, lovite, murdărite, speriate sau infinit mai confuze… Constanţa putea citi în miezul lucrurilor, în vreme ce eu abia abia de reuşeam să le desluşesc firea pe atunci. Ea a fost cea care, atunci când a simţit că venise timpul, m-a ”predat” lui Gellu şi Lygiei Naum. Deşi vedeam în ea o corcitură de semizeu cu înger nu eram conştientă de bunătatea ei care mă vroia liberă, nu eram conştientă de toate neasemănările dintre noi, ea- senzorială şi intuitiv- introvertită, eu raţional-sentimentală, de faptul că fascinaţia pe care o nutream faţă de spiritul şi stilul ei m-ar fi putut deturna de pe drumul căutării de sine. Gellu era hipnotic, dar într-un mod faţă de care aveam o oarecare imunitate.

Despre iubire, Constanţa îmi spunea că ”dacă a trecut înseamnă că nici n-a fost!”. Dar eu n-am încertat să o iubesc nici o clipă în pofida ”pactului tăcerii” la care am consimţit, cred, reciproc aşa cum n-am încetat să o iubesc nici pe Ţibi, singura pasăre albastră pe care o cunosc.

Copilăria şi adolescenţa ne urmăresc cu miresme invincibil nostalgice pentru că nu se prea întâmplă ca oamenii cu care ne încrucişăm paşii în acele vremuri să ne fie alături toată viaţa, iar amintirea lor ne însoţeşte cu fiorul unei pălpâiri de viaţă anterioară. Metamorfozele prin care ne e dat să trecem sunt, pe undeva, cicluri de vieţi succesive, probe ale reîncarnării, pentru că sufletul acela pe care Ţibi şi Constanţa îl îndemnau să scrie, mi-a rămas acelaşi, şi-a schimbat doar dioptriile, hainele, deprinderile…

Uneori simt nevoia să îi scriu Alexandrei şi o fac, chiar dacă nu mai pun misiva în cutia poştală. Alteori vorbesc în gând cu Jimmy Constanţa, mai ales atunci când ninge. Imaginea ei o asociez zăpezii, liniştei acelui munte nins din poeziile sale.

 

 

 


Advertisements

7 Responses to “Toamnă”


  1. 15/11/2010 at 4:33 am

    Răscolitoare incantaţie a binelui, Ilinca. Chiar răscolitoare.

    • 15/11/2010 at 4:55 am

      Multumesc frumos. Ma bucur ca ma citesti. Ti-am vizitat si eu blogul si am fost fascinata de fotografiile tale, sunt lucrari exceptionale printre ele. Gand bun.

      • 17/11/2010 at 3:05 am

        Oh, dragă Ilinca, nu sunt fotografiile mele.Nu eu le sunt autor. Eu le-am fost doar culegător într-o perioadă cam de un an şi ceva când sorbeam frumuseţe de pe tot felul de site-uri artistice. Pe atunci nu ştiam că voi avea un blog şi voi vrea să le postez. Le colecţionam pentru pc-ul meu şi pentru bucuria de a le privi iar şi iar.

        Aşa că nu le notam autorul, navigam cu nesaţ şi copiam chiar şi zeci de fotografii la o expediţie :), era cu adevărat o sete. Ştiu că e o nedreptate pentru autorii acestor fotografii că le postez fără să-i pot numi pe ei, dar am sperat că voi fi iertată. Deoarece gândul meu e să se bucure şi alţii de ele. Uf.

      • 17/11/2010 at 5:59 am

        Si totusi au un “ce” comun care are legatura cu tine 🙂

  2. 15/11/2010 at 9:42 am

    Emotionanta declaratie de iubire! Caci e iubire, altfel ar fi trecut…

  3. 16/11/2010 at 12:30 am

    Va multumesc pentru ca ati impartasit aici aceste frumoase amintiri.Aveti dreptate cand spuneti ca amintirile din copilarie si adolescenta ne marcheaza viata.
    ,,Copilăria şi adolescenţa ne urmăresc cu miresme invincibil nostalgice pentru că nu se prea întâmplă ca oamenii cu care ne încrucişăm paşii în acele vremuri să ne fie alături toată viaţa”.

  4. 16/11/2010 at 7:36 pm

    Ilinca: Beautiful person, doing an extraordinary job, making things happen for those you love. Although you might not always feel it, you are loved and appreciated. Copy and paste this on the walls of 7 women who deserve to be noticed, even if it’s already there from someone else.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: