Archive for December, 2010

30
Dec
10

Poetul antipoetic

 

 

Trebuie să recunoaştem că blogăreala a atins un nivel ridicat de dezmăţ narcisic. Aproape că stai să te întrebi dacă nu cumva este pentru unii nu doar un substituent de viaţă socială şi intimă, ci şi de identitate, un surogat de împlinire, o formă de autosatisfacţie dubioasă de care se servesc aşa cum o făceau părinţii noştri atunci când, poftind la cafea, îşi făceau un nenorocit de nechezol. Un blog poate avea o sumedenie de utilităţi, poate fi un mijloc de a îţi exercita simţul civic cât se poate de la îndemână, de a-ţi împărtăşi idei, creaţii… de a intra în dialog cu semenii sau nesemenii. Prea puţini sunt însă cei care se servesc de ofertă într-un sens strict „ortodox” ca de un obiect cu proprietăţi şi funcţii specifice. E interesant de urmărit şirul transformărilor la care este supusă condiţia iniţială a obiectelor virtuale, dacă stai să te gândeşti la faptul că majoritatea obiectelor materiale sunt, de regulă, utilizate în scopul pentru care au fost concepute. O cratiţă foloseşte la gătit şi foarte rar se gândeşte careva să îi dea o altă întrebuinţare. În schimb un blog poate ţine loc de orice în viaţa posesorului; tot ce îi lipseşte e bun de simulat cu un blog, tot ce îi tulbură liniştea, tot ce îi zgândăre inimioara a frustrare e bun de oblojit prin intermediul blogului. Toate ambiţiile şi vanităţile, toate ranchiunile se pot domoli cu un petec de blog. Iată paleativul universal!

Mult mai decente mi se par blogurile politicienilor şi demne de înţeles în gargariseala lor automăgulitoare decât cele ale tinerilor poeţi. Faptul că un negustor sau un politician îşi laudă marfa, dacă o face cu niscaiva argumente şi cu un oarecare bun simţ, lăsând să se întrevadă, fie şi civilizat-ipocrit, că persoana sa este mai puţin importantă decât ceea ce are de oferit ţine de specificul meseriei într-un fel, face parte din natura ei. În vreme ce condiţia de poet, în percepţia mea tradiţionalistă (desigur) este contrară oricărei forme de împăunare, oricărei tentative de auto-flatare, oricărei politici de marketing. Poetul, dacă e autentic, trăieşte o neputinţă funciară: aceea de a-şi vinde marfa; pentru că nu şi-o poate preţui. Fie că resimte dureros un neajuns perpetuu faţă de forma în care îşi toarnă fiinţa fie că e prea legat sufleteşte de opera căreia i-a dat fiinţă în formă, artistul poet nu îşi poate evalua creaţia din exterior, într-un alt limbaj sau dintr-o altă perspectivă decât cea din care a zămislit-o. Lirismul este, ca orice atribut estetic, intraductibil. E imposibil, autentic fiind, să te situezi şi în postura creatorului şi în cea a comerciantului de artă. Să fii deopotrivă creatura fragilă, hipersensibilă, vizionară, modestă, înţeleaptă, care joacă rol de călăuză în poezie şi cerberul care face reclamă zgomotos reverberaţiilor ingenue şi tainice din fibra versurilor. O astfel de poziţie duală este un act sacrosanct pe undeva. Dacă ar fi posibilă. Dar eu mă tem că în realitate în astfel de cazuri nu există real decât cerberul, reclamantul… cel care se bate cu pumnii în piept. Nu întâmplător lumea contemoporană a consacrat funcţia impresarului. Artistul nu îşi poate promova singur operele, nici măcar cu preţul ridicolului pentru că toate calităţile pe care trebuie să le întrunească un agent sunt în contradicţie cu cele pe care le are, cu necesitate, artistul. Nu cred că am eu o idee greşită sau foarte particulară despre modestia, introvertirea şi sfiala poetului, însuşită via Gellu Naum, cred că pur şi simplu aşa stau lucrurile: un explorator al umbrelor şi siluetelor lăuntrice, un fin degustător al vinurilor melancoliei, un înţelept lucid şi vizionar cum e, prin definiţie, poetul respinge din instinct vulgaritatea şi frivolitatea acelor acte care frizează aspiraţia la elogii şi omagii sociale, respinge competiţia cu alţi artişti. Cine a mai pomenit un semi-înger, un ascet, un înţelept alergând după titluri şi premii?
Mi-au picat ochii mai deunăzi pe blogul unui poet contemporan, destul de titrat, care se recomandă drept „visător şi cinic”. Asta s-o creadă caii şi berbecii! Că oamenii, fie ei şi analfabeţi, ştiu că „visătorul cinic” e un fel de tânără babă sau de frumoasă urâtă. Sau, la obiect, un fel de poet care îşi face singur reclamă. Onor cinismul se vinde bine în zilele noastre. Mai ales în rândurile telectualilor. La popor însă dă mai bine să te declari visător. Poeţii îşi fac şi ei campanii electorale, încearcă să împace gusturile caprei cu ale lupului, deh. Pe blogul respectiv – care se vrea unul de poezie – poţi găsi tot soiul de mirodenii, de cocktailuri paradoxale de acest gen, toată cutia pandorei revărsată pe covorul lui Aladin, plus o listă lungă, foarte lungă, de premii acordate distinsului posesor al blogului de către numeroase comitete şi comiţii, dar prea puţină poezie, spre deloc. Menţionez că e vorba despre o persoană foarte tânără… Cei din generaţia mea nu fac aşa ceva, chit că au „trofee” mai serioase.

Epoca aceasta a consumului şi a vânzării care a pus mâna pe noi şi ne ţine ostateci a scos din mânecă o nouă specie, hibridă: poetul-bişniţar, ăsta de îşi zice „visător cinic”, a reuşit să aducă pe lume iepurele carnivor şi reptila zburătoare, ceea ce este o performanţă a cuceririlor tehnicii şi civilizaţiei, trebuie să recunoaştem. Economia de piaţă ne cere să fim hipersensibili când scriem versuri şi duri ca o copită apoi când le scoatem la tarabă, să fim modeşti în sinea noastră, dar în loc să dăruim vizitatorilor care ni se perindă pe bloguri o mână de versuri să le vârâm în ochii o listă cu premiile cu care am fost gratulaţi, ca şi cum cititorii ar fi toţi o masă de snobi troglodiţi, bătuţi în cap care reacţionează doar la decoraţii şi nu la ceea ce avem de spus. Ce faci cu o sută de premii, dacă n-ai decât trei cititori? Iar dacă ai o mie, două mii, la ce îţi mai trebuie premii?!

 

Noroc că lumea din care fac parte e alta, cei din generaţia mea cultivă încă iepuri ierbivori şi nu umblă cu pantofii în cap… E totuşi destul de şocant să realizez că, după vorbă, după port, după obiceiuri, mă simt mai apropiată de antici decât de cei cu 10 ani mai tineri ca mine. Înţeleg mai multe din Evul Mediu decât din mentalitatea tinerilor succesori. Iar după Evul Mediu nu prea mă dau în vânt, se ştie…

22
Dec
10

Poeme de Sorin Vieru

 


Dincolo de faptul că a “moşit” socratic zeci de generaţii de studenţi şi doctoranzi în filosofie, profesorul Sorin Vieru este o piatră de temelie în cultura română contemporană, un reper indubitabil, o personalitate complexă, fermecătoare, contagioasă. Dincolo de studiile, lucrările şi traducerile nepreţuite pe care ni le-a dăruit de-a lungul prodigioasei sale cariere, domnul profesor Vieru ne provoacă mintea, ne tulbură sufletele, ne răscoleşte conştiinţele şi cu superbe poeme filosofice. Cel mai recent volum de versuri semnate Sorin Vieru se numeşte: „Sala de fulgere” şi poate fi citit aici:

http://www.bibliothecavirtualis.org/Sorin_VIERU_Sala_de_fulgere_EIS_ART_2010.pdf

22
Dec
10

Muzica de spectacol

Un nou spectacol eveniment pe scena Teatrului National din Timişoara:

http://www.imdb.ro/pls/th/theatre.showtime?i_perf_id=106023&i_topic_id=4&i_city_id=-1&i_county_id=-1&i_cntry_id=56

 

 

Câteva fragmente muzicale compuse de Yves:

http://soundcloud.com/user8339540/14-track-14

http://soundcloud.com/user8339540/15-track-15

http://soundcloud.com/user8339540/17-track

http://soundcloud.com/user8339540/20-trackyves

http://soundcloud.com/user8339540/21-track-21

http://soundcloud.com/user8339540/22-track


15
Dec
10

American History X

Oamenii au registre de percepţie a violenţei foarte diferite în plan imaginar, iar când violenţa este ilustrată în opere de artă, în literatură sau producţii cinematografice, ceea ce pentru unul poate fi de nesuportat pentru altul poate fi un simplu joc de idei şi umbre.

Mi s-a întâmplat doar de două ori să fiu depăşită de violenţa ilustrată pe peliculă. Să mă urmărească apoi, chiar şi trează fiind, o stare de coşmar: atunci când am văzut ecranizarea din 1984 cu John Hurt a romanului lui Orwell ”1984” şi apoi, câţiva ani mai târziu, când am văzut ”Portocala mecanică”, două filme care au făcut vâlvă altminteri, foarte bine cotate de critică. Am făcut destul de urât în cosecinţă, am avut stări de panică, insomnii, momente de angoasă şi teroare intimă, însă îmi amintesc perfect că îmi repetam în gând că răul din aceste filme, contagios, are o componentă demonică, nu este un rău de sorginte umană asemeni celui imortalizat în majoritatea cărţilor, spectacolelor şi filmelor. Am încercat să mă fac înţeleasă, dar se pare că n-am reuşit pentru că apropiaţii mei s-au străduit, în consecinţa mărturisirilor mele, să mă ţină departe de pelicule absolut inofensive, de-a dreptul duioase, în care apar niscaiva scene de violenţă cum ar fi American History X sau ”7” sau chiar delicioase poveşti despre Anticrist. Nu îmi dau seama ce socoteli şi-a făcut Yves când a găsit de cuviinţă să mă convingă să văd ”Crash”, în schimb a refuzat categoric să vizionăm împreună ”American History X ” care este un film pe aceeaşi temă, făcut într-o manieră asemănătoare, cu fix aceeaşi doză de violenţă, cu acelaşi mesaj umanisto-pacifist în background etc.  E clar că nu m-am făcut înţeleasă, pentru că violenţa din ”Fight Club”, de exemplu, atinge nişte piscuri, iar eu am receptat filmul într-o cheie de parabolă, foarte reuşită, am văzut în el idei şi umbre, subiecte de meditaţie, o satiră socială savuroasă şi nicidecum bălţi de sânge. Diabolicul, aşa cum îl resimt, nu e nici măcar cel din operele religioase sau din filmele cu posedaţi, care îmi par la rândul lor, pitoreşti : au ceva de basm, prezintă un monstruos mitologic care face şi el parte cumva din natură sau din subteranele culturii. Răul care mă înspăimântă pe mine este unul contra-uman şi total gratuit, unul a cărui miză pare să fie tocmai extincţia substanţei umane. Albii care împuşcă negrii şi negrii care împuşcă albi prin filmele despre rasism sunt toţi victime ale urii rasiale, sunt violenţi de frică sau de disperare. Răul pe care îl propagă are rădăcini cât se poate de umane. Pe când răul din ”Portocala mecanică” este unul nejustificat de resentimente, de frustrări, de ură, este însăşi esenţa perversiunii, unde perversiunea este forma ultimă a violenţei, cea care dezumanizează, iar cel mai supărător la acest film este, din punctul meu de vedere, faptul că nu face recurs în subsidiar la vreo morală umanistă, nu se raportează la ideal ci la haos, nu are în spate un sistem de referinţă care să îi confere, direct sau indirect, un mesaj benefic, este un film rău despre rău şi care nu contrapune răului nici o soluţie şi nici o alternativă. Nici în ”1984” nu există salvare, posibilităţi de evadare din imperiul răului sau vreo explicaţie de factură psihiatrică aptă să justifice cruzimea şi atrocitatea. Doar o voinţă diabolică poate face din rău un scop în sine. În majoritatea creaţiilor cinematografice care tratează chestiunea violenţei răul nu este decât în planul mijlocelor. Rasiştii, misoginii, homofobii cred, atunci când acţionează vindicativ agresiv, că fac bine,  că luptă pentru o cauză bună. Războaiele umane sunt, toate, într-un anume sens iniţiate în numele unei valori anume sau unei raţiuni care evocă un tip de bine. Mai toate formele de violenţă umane se hrănesc din acest dualism act-scop şi din această discrepanţă abisală dintre ţel şi mijloace. Ieri am văzut de capul meu American History X, un film excepţional şi totodată indulgent cu condiţia umană, care focalizează acest gen de violenţă. Personajele au chiar ceva fragil şi sentimental, sunt perfect acoperite psihologic în acţiunile lor ce propagă şi amplifică agresiunea şi conflictul. Din iubire şi angoasă faţă de pericolul care îi pândeşte pe cei dragi, din revoltă faţă de moartea absurdă a tatălui, dintr-un amestec inflamabil de iubire şi spaimă tânărul neo-nazist din film devine militant şi  violent. Filmul, nu doar că nu m-a umplut de anxietăţi, m-a încântat de-a dreptul… Convertirea personajului principal este fabulos realizată.


În schimb, în ”Portocala Mecanică” răul nu are rădăcini în sentimente omeneşti ci într-un vid de sentiment, este un rău-aspiraţie, un scop în sine, un rău câtuşi de puţin dual. În această distincţie dintre răul care se ridică peste scheletul binelui şi îl parazitează şi cel pur care subzistă dincolo de orice sens al binelui constă diferenţa dintre uman şi diabolic.

Diabolicul mitologic are ceva din lupta dintre elementele cosmice primare, e un tip de combustie cosmică demnă de pus în ramă într-un muzeu al filosofiei buddiste. Însă diabolicul despre care vorbesc aici nu are nimic ”natural”, după cum nu e nici omenesc, nici bestial, nu e alimentat nici de frică nici de patimă nici de răzbunare nici de foame nici măcar de ură (ura este un sentiment gestionat şi el, ca toate celelalte, de o funcţie a valorii) ci de o misterioasă forţă tenebroasă care sfidează ordinea cosmică şi orice sens posibil. Cutremurul ucide, dar nu e o expresie a răului, ci o forţă a naturii. Rasistul ucide, dar de cele mai multe ori o face din grijă şi dragoste pentru ai lui. Misoginul ucide, dar de cele mai multe ori ajunge misogin din iubire dezamăgită sau rănită pentru femei, din cauză că le-a idealizat sau a investit prea mult cândva în ele. Nu există rău natural care să nu aibă o cauză fizică, metafizică, psihologică, o cauză însemnând totodată şi un sens. Cutremurul echilibrează faliile tectonice, el nu intenţionează să ucidă. Rasistul din American History X nu e un ucigaş cu vocaţie, el nu vrea să omoare ci ar fi vrut ca tatăl lui să nu fi fost împuşcat. Tot ce face în consecinţă este din revoltă, din suferinţă, din teroare… Desigur, nu tot ce are sau conferă sens e şi de dorit sau benefic. Însă răul natural ţine de un lanţ determinist, de o înseriere de consecinţe. Pe când cel pe care îl numesc diabolic nu are nici o tangenţă cu necesitatea, cu determinismul, este unul gratuit: perfect evitabil. Când eşti un copil de bani gata răsfăţat poţi evita fără probleme să violezi, să umileşti din plăcere sadică. Când ai avut un tată care a murit la Auschwitz e mai greu să simpatizezi germanii. Dacă un copil al cărui părinte a fost victima holocaustului se apucă să omoare nemţi, nu îl încurajezi, dar îl înţelegi… American History X e un film chiar prea blând şi înţelegător pentru că justifică demenţa personajului şi îi plasează toate actele într-un cadru de nebunie temporară.

Ceea ce nu suport să văd sau să citesc (culmea ”1984” filmul e mai tenebros decât cartea) sunt ilustrări ale maleficului fără comentarii, justificări sau invocaţii implicite ale binelui. Dacă mai sunt şi alte filme sau cărţi gen ”Portocala mecanica ” e bine să fiu avertizată să nu intru în contact cu ele.

14
Dec
10

Scenă de iarnă


Azi am hranit ca de obicei câinii din jurul blocului şi, pentru ca păreau încă flămânzi, am mai urcat o dată patru etaje, am mai tăiat o halcă de jambon şi am coborât să le dau supliment. Eu şi Yves nu suntem carnivori drept care cumpărăm special pentru ei şuncă sau costiţă mai ieftine. M-am amuzat azi copios pentru că unul dintre dulăi, după ce s-a săturat, a înşfăcat o bucată de şuncă mai zdravănă şi a fugit cu ea, căutând să o îngroape, ca pe un os. Căutând locul cel mai adecvat a lăsat jos bucata şi, cât explora el împrejurimile, i-a umflat-o o căţea maronie, mai înfiptă din fire. Între timp am urcat şi nu ştiu ce socoteli au mai avut între ei. Fapt e că odată ajunsă sus, m-am uitat pe fereastră şi am văzut toată haita adunată, civilizat, ca la o cină omenească, în jurul hălcii de carne. Nu se certau, semn că nu le mai era foame. În acel moment s-a apropiat de ei un om sărman, care tocmai terminase de scormonit prin gunoaie, s-a uitat lung la şunca pe care o plimbaseră din gură în gură pe toată strada cinci dulăi, a dat să plece, dar s-a răzgândit, s-a aplecat, a înşfăcat trofeul câinilor şi, simţindu-se dator să îi recompenseze le-a oferit nişte pâine uscată de care, evident, nu s-au atins.

Această scenă se întâmplă într-o ţară membră a Uniunii Europene, în anul 2010, într-o capitală în care ministrul Baconski dimpreună cu doamna Plăcintă (mama unui băiat care urinează pe troiţe şi de care zice că e mândră) lansează la Ateneu platforme creştin-democrate… Că nu sunt democraţi şi că partidul din care fac parte e unul, nu de dreapta, ci de drept comun mai e cum mai e, dar de ce se mai complică şi cu creştinismul? În general de ce se mai obosesc reprezentanţii guvernului cu încropirea unor alibiuri şi aparenţe, cu ipocritele tentative de a justifica modul de-a dreptul fabulos în care îşi bat joc de poporul român, care nu i-a vrut şi nu i-a ales?! Am auzit chiar azi cum că un alt distins reprezentant al coaliţiei guvernamentale, membru al UDMR, s-a exprimat pe şleau cu privire la aspiraţia spre autonomie locală a maghiarilor din judeţele în care au populaţie predominantă. Minunat! Minunat! M-am mirat că nu mi s-a mai pus nici un nod în gât, că n-am mai resimţit nici un junghi în stomac de furie, aşa cum mi s-a tot întâmplat în faţa loviturilor pe care aceşti guvernanţi ni le dau în serie sub formă de directe „de dreapta”. M-am mirat de faptul că mi s-a atrofiat simţul revoltei. Nu poţi să te revolţi aşa, non stop. E ca şi cum ai mânca mereu doar condimente sau ai linge la nesfârşit un drob de sare. Un simţ suprasolicitat se poate deregla. Cei care îşi forţează ochii adeseori orbesc. Nici de revoltă sau de indignare nu se poate abuza… Ajungi într-un moment în care te saturi până şi de propria lehamite, oboseşti să mai suferi, să te mai mistui în gol. Mă gândesc adesea la înţelepciunea acelui trib de amerindieni care spune că dintre toţi inamicii naturali ai omului, printre care frica, puterea, certitudinea etc, cel mai de temut este oboseala. Când oboseşti, mintea îţi paralizează, nu mai ai reacţii sensibile. Asistând din fereastră la scena aceea de iarnă în care un om se apleca să ridice şi să pună în traistă mâncarea câinilor mi-am dat seama că puţin îmi pasă dacă vom pierde parte din Ardeal, dacă vom muri de frig sau de foame, dacă se vor perinda alţi iluştri pe la putere care să ne vânture pe la urechi poveşti despre democraţie sau creştinism, despre umanism sau socialism şi să ne împuie capul cu principii, dacă vom fi sacrificaţi pe altarul unei ideologii sau alteia de către noua generaţie de ipocriţi altoită peste rămăşiţele anterioarei, dacă vom sfârşi sfâşiindu-ne între noi sau împărţindu-ne frăţeşte un pachet de ţigări fără filtru, puţin îmi pasă pentru că omul acela căruia câinii i-au donat cina e Isus, omul acela e poporul român… omul acela s-a gândit totuşi să le dea animalelor o bucată de pâine, iar el va supravieţui tentativelor haitelor de borfaşi de a-i lua zilele pentru că nu mai poate fi minţit, nu mai poate fi jefuit, nu mai poate fi umilit, nu mai poate fi strivit. E, într-un fel, atotputernic.

Când treci dincolo de revoltă, lucrurile capătă altă miză. Începi să ştii că în lume nu va exista niciodată dreptate, libertate, adevăr. Că singura revanşă pe care ţi-o poţi lua e să trăieşti de unul singur drept, liber, adevărat, fără să mai donezi mincinoşilor şi urâţilor nici un strop de fiere sau de sânge.

02
Dec
10

Un fun, doi fani, trei funny

 

 

Despre condiţia de fan s-a vorbit mai mult în termeni de psihologie a maselor, urmărindu-se simptomele manifestărilor idolatre de la trei sau mai mulţi indivizi în sus. Dar ce e fanul, în deplină intimitate, atunci când rămâne de unul singur să se confrunte cu idolul? Nu se consideră oare unicul demn de iubirea pe care i-o poartă acestuia, cel mai în măsură să îl înţeleagă, să îi desluşească toate tainele şi subterfugiile, nu este oare trezorierul existenţei monstrului sacru pe care o îmbogăţeşte necontenit cu speculaţii şi inserţii fabulatorii? Să ne înţelegem: fanii nu se află doar în tabăra săracilor cu duhul, în cea a turmelor de ignoranţi uşor de îmbătat cu apă de ploaie, care salivează sau lăcrămează după fantoşe mediatice sau personajele demne să le concureze pe cele din telenovele, după staruri de butaforie ci şi în grupurile elevate şi cultivate, pentru că ataşamentul unui fan are proprietăţile spiritului sectar, iar bisericuţe de enoriaşi înveteraţi, pătimaşi, dăruiţi are şi Jung, are şi Beethoven, are şi Kafka…nu doar Michael Jackson.

Pentru că eu n-am reuşit niciodată să am simţăminte de fan decât, eventual, pentru Schubert, datorită onestităţii absolute a muzicii lui mi-e mai greu să îmi explic fenomenul decât, probabil, cuiva care are o oarecare experienţă în domeniu. Am avut studenţi care erau fanii lui Heidegger, fani în sensul că nu se puteau apropia de o teorie, de un sistem de gândire, de o idee, decât raportându-le la ceea ce a zis sau ar fi zis maestrul. Ce-i drept, termenul de fan derivă din cel de fanatism, însă din partea unur oameni inteligenţi şi citiţi te aşepţi să aibă oarece anticopri apţi să respingă ispitele fundamentaliste, dogmatice. Şi totuşi se întâmplă. Şi mie îmi plac Aristotel, Plotin şi Kant mai presus de alţi filosofi, dar asta tocmai pentru că m-am străduit, cu mijloacele proprii, să îi aprofundez pe toţi cei cu care am avut onoarea în lecturi în cheia propriilor concepţii. Pe când un fan, nu procedează aşa: fanul e deja fixat asupra idolului şi îl plasează în vârful unei ierarhii viturale, poziţie pe care nu o poate concura nici o descoperie din prezent. Mă tem chiar că nici nu prea ai cum să fii fanul mai multora simultan. Însăşi calitatea de fan reclamă exclusivitatea obiectului adoraţiei. Ca şi în cazul diferenţei dintre iubire (care sesizează bunele şi relele obiectului în care se investeşte) şi adoraţia (care nu vede decât bunele), cel care admiră continuă să-şi păstreze o oarecare autonomie în raport cu obiectul admiraţiei, se lasă influenţat cu măsură şi îi poate detecta eventuale lipsuri, în vreme ce fanul îşi pierde complet simţul critic în faţa „strălucirii” obiectului idolatriei, el nu îi mai distinge decât calităţile. A citi o carte raportându-o la o alta e un act ratat, un mod sigur de a te înşela, o lectură falsă, trişată. Dar fanii foarte rar se pot apropia de un model fără a târâ după ei, în culisele gândului, umbra imensă a cugetărilor sau stilului idolului lor literar, filosofic, poetic… Fanii lui Heidegger, pe care i-am cunoscut eu, raportau orice teorie a artei la estetica maestrului, citeau orice prin dioptriile lui. Rezultatul: criza de comunicare. Fanii muzicii rock, refuză să asculte altceva sau dacă o fac ascultă superficial, cu dopuri în urechi, cu mintea în altă parte, pentru că în sinea lor sunt convinşi că rockul şi numai rockul e muzica de calitate. Această alienare prin sectarism cultural ne face incapabili să mai rezonăm în primul rând la ceea ce e valoros şi apoi la ceea ce ar avea să ne împărtăşească şi ceilalţi.

Fanul comunică în intimitatea sa cea mai profundă doar cu idolul: nu acceptă altă călăuză, altă companie fictivă, altă cheie de expresie, altă formulă creativă. Când se întâlnesc doi fani se aprind şi se întârâtă reciproc, cufundându-se în evocări extatice sau evlavioase şi în analize atente la cele mai mici detalii. Trei fani sunt deja un grup, o mică sectă, o pildă vie, „obiectivă” a faptului că obiectul adoraţiei merită adorat. Cu cât sunt mai mulţi în numele unei credinţe, în numele unui sentiment, al unei convingeri, cu atât aceastea sunt mai pasibile de a purta însemnele realităţii. Mulţimea e cea care configurează spectrul obiectivităţii, normalităţii şi, în ultimă instanţă al realului.

Cu toate acestea nu există nimic mai iluzoriu, mai subiectiv şi mai nerelevant decât revendicările sau ierharhiile, axiologiile fanaticilor. N-am fost niciodată mai puţin rezonabilă, mai puţin deschisă, mai puţin obiectivă decât atunci când, ascultând muzica lui Schubert îmi şopteam în sinea mea: e cel mai frumos lucru de care omenirea a avut parte. Evident că, în umbra acest sentiment cu accente absolutiste şi cu iz de spendoare, se ascundea o mare nedreptate, pe care o făceam la adresa a mii şi mii de creaţii la fel de valoroase, de profunde, de tulburătoare. M-am tot gândit la distincţia pe care o făcea Kant între frumos şi sublim încercând să mă eschivez şi să plasez în contul contactului cu sublimul cruzimea şi obnubilarea mea, dar sublime erau şi alte compoziţii decât acelea ale lui Schubert aşa că orice aş fi încercat să improvizez în contul apucăturilor fanatice eram în offside. Între timp am izbutit să am nişte reacţii similare ascultând Mendellsohn-Bartholdy şi condiţia de fan mi s-a estompat, făcând loc celei de meloman. Fanul însă este persoana cea mai puţin rezonabilă, este un despot cultural, un călău al bogăţiei lumii. El vrea să o sărăcească reducând diversitatea modelelor la unicitatea modelului în care a apucat el să se investească, total. Asemeni unui îndrăgostit pătimaş, fanul îi pizmuieşte şi pe cei care nu îi împărtăşesc pasiunea, dar şi pe cei care se revendică tot din ea, e mereu în alertă, gata să se bată pentru idol sau să sufere pentru el, gratuit. El nu îşi primeneşte niciodată gustul pentru explorare sau noutate, ci doar rezervele de devoţiune. Poate că în spatele acestui imbold omenesc se ascunde o nevoie mistică, o nevoie de repere absolute sau în absolut. Nu e de condamnat, dar nu e nici de dorit… De ce să fii fan când ai putea să fii liber?!căci dacă există un contraiu existenţial al libertăţii atunci acela este fanatismul. Oamenii au făcut şi din anti-idolatrul Isus un idol, pentru că această nevoie de a urma o cale este una asiduă, iar împlinirea ei tămăduitoare. Efortul de a descoperi şi, eventual, de a rata o cale pe cont propriu comportă prea multe riscuri.

La persoana întâi ca fan te simţi strivit, umil… beteag, insignifiant în faţa idolului. Atunci când se întâlnesc doi fani, de regulă, sunt geloşi. Iar atunci când sunt trei sau mai mulţi devin, fatalmente, ridicoli. Riturile idolatre ale fanilor sunt, asemeni celor sectare, comice şi patetice, chiar şi atunci când nu au tentă misionară. Cred că Heidegger s-ar fi prăpădit de râs asistând la scena în care enoriaşii săi îl combat pe Platon „cu argumentele” lui, cred că Shubert ar fi fost dezamăgit de lipsa mea de evlavie faţă de muzica lui Beethoven, pe care a iubit-o el, cu fanatism.

Cât despre Kafka unele guri spun că nu era prea kafkian din fire…

 




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers