02
Dec
10

Un fun, doi fani, trei funny

 

 

Despre condiţia de fan s-a vorbit mai mult în termeni de psihologie a maselor, urmărindu-se simptomele manifestărilor idolatre de la trei sau mai mulţi indivizi în sus. Dar ce e fanul, în deplină intimitate, atunci când rămâne de unul singur să se confrunte cu idolul? Nu se consideră oare unicul demn de iubirea pe care i-o poartă acestuia, cel mai în măsură să îl înţeleagă, să îi desluşească toate tainele şi subterfugiile, nu este oare trezorierul existenţei monstrului sacru pe care o îmbogăţeşte necontenit cu speculaţii şi inserţii fabulatorii? Să ne înţelegem: fanii nu se află doar în tabăra săracilor cu duhul, în cea a turmelor de ignoranţi uşor de îmbătat cu apă de ploaie, care salivează sau lăcrămează după fantoşe mediatice sau personajele demne să le concureze pe cele din telenovele, după staruri de butaforie ci şi în grupurile elevate şi cultivate, pentru că ataşamentul unui fan are proprietăţile spiritului sectar, iar bisericuţe de enoriaşi înveteraţi, pătimaşi, dăruiţi are şi Jung, are şi Beethoven, are şi Kafka…nu doar Michael Jackson.

Pentru că eu n-am reuşit niciodată să am simţăminte de fan decât, eventual, pentru Schubert, datorită onestităţii absolute a muzicii lui mi-e mai greu să îmi explic fenomenul decât, probabil, cuiva care are o oarecare experienţă în domeniu. Am avut studenţi care erau fanii lui Heidegger, fani în sensul că nu se puteau apropia de o teorie, de un sistem de gândire, de o idee, decât raportându-le la ceea ce a zis sau ar fi zis maestrul. Ce-i drept, termenul de fan derivă din cel de fanatism, însă din partea unur oameni inteligenţi şi citiţi te aşepţi să aibă oarece anticopri apţi să respingă ispitele fundamentaliste, dogmatice. Şi totuşi se întâmplă. Şi mie îmi plac Aristotel, Plotin şi Kant mai presus de alţi filosofi, dar asta tocmai pentru că m-am străduit, cu mijloacele proprii, să îi aprofundez pe toţi cei cu care am avut onoarea în lecturi în cheia propriilor concepţii. Pe când un fan, nu procedează aşa: fanul e deja fixat asupra idolului şi îl plasează în vârful unei ierarhii viturale, poziţie pe care nu o poate concura nici o descoperie din prezent. Mă tem chiar că nici nu prea ai cum să fii fanul mai multora simultan. Însăşi calitatea de fan reclamă exclusivitatea obiectului adoraţiei. Ca şi în cazul diferenţei dintre iubire (care sesizează bunele şi relele obiectului în care se investeşte) şi adoraţia (care nu vede decât bunele), cel care admiră continuă să-şi păstreze o oarecare autonomie în raport cu obiectul admiraţiei, se lasă influenţat cu măsură şi îi poate detecta eventuale lipsuri, în vreme ce fanul îşi pierde complet simţul critic în faţa „strălucirii” obiectului idolatriei, el nu îi mai distinge decât calităţile. A citi o carte raportându-o la o alta e un act ratat, un mod sigur de a te înşela, o lectură falsă, trişată. Dar fanii foarte rar se pot apropia de un model fără a târâ după ei, în culisele gândului, umbra imensă a cugetărilor sau stilului idolului lor literar, filosofic, poetic… Fanii lui Heidegger, pe care i-am cunoscut eu, raportau orice teorie a artei la estetica maestrului, citeau orice prin dioptriile lui. Rezultatul: criza de comunicare. Fanii muzicii rock, refuză să asculte altceva sau dacă o fac ascultă superficial, cu dopuri în urechi, cu mintea în altă parte, pentru că în sinea lor sunt convinşi că rockul şi numai rockul e muzica de calitate. Această alienare prin sectarism cultural ne face incapabili să mai rezonăm în primul rând la ceea ce e valoros şi apoi la ceea ce ar avea să ne împărtăşească şi ceilalţi.

Fanul comunică în intimitatea sa cea mai profundă doar cu idolul: nu acceptă altă călăuză, altă companie fictivă, altă cheie de expresie, altă formulă creativă. Când se întâlnesc doi fani se aprind şi se întârâtă reciproc, cufundându-se în evocări extatice sau evlavioase şi în analize atente la cele mai mici detalii. Trei fani sunt deja un grup, o mică sectă, o pildă vie, „obiectivă” a faptului că obiectul adoraţiei merită adorat. Cu cât sunt mai mulţi în numele unei credinţe, în numele unui sentiment, al unei convingeri, cu atât aceastea sunt mai pasibile de a purta însemnele realităţii. Mulţimea e cea care configurează spectrul obiectivităţii, normalităţii şi, în ultimă instanţă al realului.

Cu toate acestea nu există nimic mai iluzoriu, mai subiectiv şi mai nerelevant decât revendicările sau ierharhiile, axiologiile fanaticilor. N-am fost niciodată mai puţin rezonabilă, mai puţin deschisă, mai puţin obiectivă decât atunci când, ascultând muzica lui Schubert îmi şopteam în sinea mea: e cel mai frumos lucru de care omenirea a avut parte. Evident că, în umbra acest sentiment cu accente absolutiste şi cu iz de spendoare, se ascundea o mare nedreptate, pe care o făceam la adresa a mii şi mii de creaţii la fel de valoroase, de profunde, de tulburătoare. M-am tot gândit la distincţia pe care o făcea Kant între frumos şi sublim încercând să mă eschivez şi să plasez în contul contactului cu sublimul cruzimea şi obnubilarea mea, dar sublime erau şi alte compoziţii decât acelea ale lui Schubert aşa că orice aş fi încercat să improvizez în contul apucăturilor fanatice eram în offside. Între timp am izbutit să am nişte reacţii similare ascultând Mendellsohn-Bartholdy şi condiţia de fan mi s-a estompat, făcând loc celei de meloman. Fanul însă este persoana cea mai puţin rezonabilă, este un despot cultural, un călău al bogăţiei lumii. El vrea să o sărăcească reducând diversitatea modelelor la unicitatea modelului în care a apucat el să se investească, total. Asemeni unui îndrăgostit pătimaş, fanul îi pizmuieşte şi pe cei care nu îi împărtăşesc pasiunea, dar şi pe cei care se revendică tot din ea, e mereu în alertă, gata să se bată pentru idol sau să sufere pentru el, gratuit. El nu îşi primeneşte niciodată gustul pentru explorare sau noutate, ci doar rezervele de devoţiune. Poate că în spatele acestui imbold omenesc se ascunde o nevoie mistică, o nevoie de repere absolute sau în absolut. Nu e de condamnat, dar nu e nici de dorit… De ce să fii fan când ai putea să fii liber?!căci dacă există un contraiu existenţial al libertăţii atunci acela este fanatismul. Oamenii au făcut şi din anti-idolatrul Isus un idol, pentru că această nevoie de a urma o cale este una asiduă, iar împlinirea ei tămăduitoare. Efortul de a descoperi şi, eventual, de a rata o cale pe cont propriu comportă prea multe riscuri.

La persoana întâi ca fan te simţi strivit, umil… beteag, insignifiant în faţa idolului. Atunci când se întâlnesc doi fani, de regulă, sunt geloşi. Iar atunci când sunt trei sau mai mulţi devin, fatalmente, ridicoli. Riturile idolatre ale fanilor sunt, asemeni celor sectare, comice şi patetice, chiar şi atunci când nu au tentă misionară. Cred că Heidegger s-ar fi prăpădit de râs asistând la scena în care enoriaşii săi îl combat pe Platon „cu argumentele” lui, cred că Shubert ar fi fost dezamăgit de lipsa mea de evlavie faţă de muzica lui Beethoven, pe care a iubit-o el, cu fanatism.

Cât despre Kafka unele guri spun că nu era prea kafkian din fire…

 

Advertisements

1 Response to “Un fun, doi fani, trei funny”


  1. 02/12/2010 at 3:55 pm

    bun textul si mai bun deznodamantul.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: