Archive for January, 2011

31
Jan
11

Franz Schubert

Astăzi se împlinesc 214 ani de la nașterea lui Franz Schubert.

23
Jan
11

X-man

 

Îi întâlnim în număr din ce în ce mai crescut. Au sânge rece și un impecabil simț al profitului. Știu să exploateze orice oportunitate. Sunt egoiști, cinici, blazați încă din leagăn. Cu sau fără cultură sunt la fel de insensibli, de lipsiți de compasiune sau de grija aproapelui. Indiferent cum au fost crescuți, la maturitate încep să gândească mercantil, se fac oameni politici, economiști, avocați. Sunt bine orientați.

Țintesc puterea cu fiecare gest pe care îl fac, cu fiecare pas, cu fiecare treaptă pe care o urcă în așa zisa carieră sau ierarhie socială. Nu au prieteni apropiați, iar viața intimă e pentru ei doar sursă de plăcere și deliciu; tot un fel de profit. Se folosesc cu aceeași ușurință de unelte, de mașinării și de oameni sau de sentimentele lor. Nu li se face rău făcând rău. Nu le pasă dacă în urma lor lasă munți de gunoaie sau de cadavre. Compromisul este filosofia lor de viață, banul – miza teleologică – pe care o dau existenței, pentru că banul este celălalt nume al puterii mundane. Mint cu sinceritate, cu aplomb, cu convingere. Fură fără strângeri de inimă. Pentru ei, ceea ce mii de ani umanitatea a numit păcat, este prima natură. Nu se sfiesc să strivească valori, idealuri, încrederea ce le e acordată. Dorm noaptea liniștiți chiar dacă de ei a depins ruinarea unui destin. Pot umili un seamăn fără nici o umbră de remușcare. Pentru ei demnitatea e un termen van, o vacuitate. Noblețea, un rit social desuet. Sunt o specie mutant care a evoluat din om, pierzându-și însă atributele umane. Educați sau nu oamenii nu au sânge rece, nu pot strivi o altă viață așa cum ar călca o gânganie… Când lovesc pe cineva, intenționat sau nu, fug de la locul accidentelor. Sunt lași dar vanitoși. Își pot găsi liniștea chiar știind că datorită lor un nevinovat zace în pușcărie ori zeci de vinovați își văd nestingheriți de treabă, știind că prin bunăvoința lor un om a rămas pe drumuri, știind că i-au luat dumicatul de la gură unui bătrân șamd.

Instinctul uman nu are vocația răului, instinctul uman este sursa compasiunii, solidarității, empatiei. Sunt lucruri înnăscute, care nu se învață. Oamenii pot greși adeseori, dar au remușcări și regrete. Oamenii fac rău de frică, de foame, de disperare, din rațiuni de conservare, constrânși sau terorizați, din eroare sau din culpă. Mutanții însă fac rău dincolo de orice rațiune egoistă. A îngropa cu zile un bătrân nu este un act care să le aducă măcar, pragmatic vorbind, un plus de fericire politicienilor care decid să taie pensiile și așa mizerabile, care decid să ucidă câinii vagabonzi și așa chinuiți. A ține partea unui vinovat într-un proces nu este un compromis necesar. Teza răului necesar nu este decât un paravan după care acestă specie mutant își ascunde adevăratele porniri. Despre prostituție, mutanții vorbesc în limbaj de contabili și de hingheri ai legii. Discută despre boli, despre clienți, despre persoanele care se prostituează ca despre niște mașinării sociale. Discută despre legalizare și nelegalizare, despre avantajele și dezavantajele care pot fi trase de pe urma înrobirii și degradării morale a unor ființe, dar nu despre criza demnității lor umane, despre destinul de sclav de care nu se mai pot lepăda, despre teroarea și mizeria interioară în care trăiesc.

Există un serial SF, Stargate Atlantis, foarte bine realizat, în care o echipă de exploratori umani e nevoită să se confrunte într-o galaxie îndepărtată cu o specie-vampir care a evoluat din combinația genetică dintre un gândac devorator de oameni și victimele sale. Mutanții noștri pământeni nu sunt departe. Se hrănesc cu viețile, forțele și speranțele deșarte ale celor care sunt încă umani. Își hrănesc orgoliile și mania puterii cu bietele lor ființe, care pot fi încă păcălite, pentru că sunt de bună credință, care pot fi dezamăgite pentru că încă mai cultivă idealuri, care pot fi strivite pentru că încă mai cred în ceva, care pot fi exploatate pentru că încă mai mizează pe empatie. Mutanții le absorb energia vitală, hăituindu-i pe cale birocratică și pe cale legală. Se folosesc de stat ca să îi jupoaie, ca să le împuțineze viețile, ca să le soarbă vlaga. Mirosul de cadavru îi excită. Ca și în Mașina Timpului lui Wells, acești mutanți au nevoie de oameni ca să poată subzista… doar că îi tratează ca pe o sursă de hrană, ca pe un mijloc de profit, ca pe niște animale domestice, slabe de înger, menite să îi servească. Nu este adevărat că pe pământ există doar o specie inteligentă. Sunt două. Oamenii și ceilalți, clasa conducătoare. Fie ei afaceriști, politicieni, juriști, securiști, mutanții nu s-ar descurca, nu și-ar putea împlini țelurile fără elementul de sacrificiu pe care îl reprezintă rasa umană. Acest animal cu sânge rece care a evoluat din om e mai aproape de profilul unui android. Nu se mai simte înrudit cu omul. Dumnezeul puterii care îl conduce nu poate fi rudă cu cel al iubirii sau creației sau milei.

Mutanții au cucerit deja lumea. Ar merita să se sfâșie între ei, să își experimenteze unul pe altul tehnicile de atac, dar se cunosc, se adulmecă, se respectă; nu fac rău decât oamenilor. Nu sunt nici măcar monstruoși, sunt pur și simplu scârboși, gălăgioși, stridenți, dizgrațioși. Ai zice că sunt o specie non-naturală, una creată în laborator. În natură totul e armonie, liniște și frumusețe.

Sunt descendenții oamenilor. Creați din dejecțiile umanității. Inumanul, cum remarca și Sartre, e o secreție a umanului. Dacă, metaforic vorbind, omul a fost plămădit din pământ și apă, ei au fost plămădiți din gunoi, din pământurile și apele poluate de oameni.

Fii ai deșertăciunii, trăiesc ca niște hiene. Au orgolii, dar n-au demnitate. Au cunoștințe și nici un strop de înțelepciune. Au zeci de amanți și amante și nici un iubit. Au titluri și decorații și nu sunt în stare să creeze nimic. Pot distruge orice cu ușurința cu care se spală pe dinți, fără să resimtă vreodată nevoia de a clădi ceva pentru ceilalți. Nu le e milă, nu au scurpule, nu au probleme de conștiință. Citesc doar ca să fie informați. Transformă orice bun, orice valoare într-un mijloc. Reduc științele la metodologie. Sunt religioși și materialiști totodată sunt orice la nevoie ca să poată parveni. Nu sunt capabili nici măcar de o iubire de sine profundă. Neputința funciară de a iubi e ingredientul care a produs mutația.

Seamănă leit cu oamenii și totuși sunt cu totul altceva. Dacă îi asculți vorbind cu ochii închiși și te lași pătruns de energiile lor îți dai seama limpede că aspectul uman e doar o aparență. Sunt altceva. Ei au inventat birocrația, ei au inventat instituționalizarea culturii, ei au inventat științele instrumentale, ei au scornit prima minciună, ei au creat inchizițiile și regimurile totalitare, ei au distrus civilizațiile dispărute, ei au pervertit toate valorile, ei au creat toate războaiele, clamând imperative arbitrare.

Nu doar ursul polar e pe cale de dispariție ci și omul… Singurul care ar putea salva planeta, care ar putea salva urșii, care ar putea salva vieți, singurul capabil e acest om pe care nu-l mai regăsim decât arareori printre hominizii care populează lumea.

Mă întreb uneori dacă în loc să-i spunem postmodernitate acestui ev turbat nu s-ar cuveni să îl numim mai simplu și mai cinstit: postumanism.

22
Jan
11

Janitors Animated

 

Prima trupă a lui Yves, în care era şi vocal dealtfel:

20
Jan
11

Ne-ideile zilei

Motto: If a man who cannot count finds a four-leaf clover, is he lucky? ~Stanislaw Lem

 

 

Poate că nu scriem niciodată despre ceea ce ni se pare că ştim ci doar despre necunoscutul care ne locuieşte şi devine, la un moment dat, strident, revendicând acut o formă de expresie şi asumare. Scriem mai ales despre ceea ce nu înţelegem sau nu până la capăt, despre ceea ce ne pune gândirea în mişcare… Foucault spunea că “logica unei gândiri este ansamblul crizelor pe care le traversează”. Cred că e falsă percepţia nevoii de a comunica idei clare, carteziene. Cum poate funcţiona o evidenţă ca o necesitate?

 

 

N-am fost niciodată în stare să ţin un jurnal. Poate că n-am fost suficient de îndrăgostită de prezent încât să simt imboldul de a-l imortaliza în cuvinte. Nu prea mi-a păsat nici de metamorfozele proprii; relaţia mea cu transformarea e una cât se poate de senină. Aş putea mai degrabă să încropesc un jurnal din imagini, în care să surprind elementele vizibile ale transformării: deformarea, evanescenţa, alterarea, disoluţia formelor. Mintea îşi conservă cumva teritoriile şi forţele: despărţirea de o idee nu e niciodată dureroasă aşa cum e despărţirea de un timbru interior, de o tonalitate a simţirii sau de o expresie anume a trăsăturilor care a luminat o vreme un chip şi apoi s-a stins pentru totdeauna.

 

 

Aş putea să ţin însă inventarul ne-ideilor cu care mă întovărăşesc zilnic, aş putea ţine socoteala tuturor contradicţiilor, paradoxurilor şi erorilor în care gândirea mea se împotmoleşte cronic.

 

 

A spune despre un tablou, despre un om, despre o creaţie că sunt frumoase este mai mult decât dacă le-ai numi foarte frumoase. Acest „foarte” le plasează într-un context comparativ, care le diminuează charisma.

 

 

Dacă nu poţi schimba o stare de lucruri, încearcă măcar să îţi schimbi perspectiva. Nu te lăsa pradă neputinţei! Contrariul împlinirii e resemnarea nu înfrângerea. Îmi spun degreaba pentru că resemnarea e de multe ori sora de cruce a lucidităţii şi a stoicismului. Chiar şi stoicismul e o resemnare, travestită în straie nobile.

 

 

N-aş putea propovădui lupta. În forma asta, cu siguranţă, avem o singură viaţă. Şi nu putem răscumpăra nimic decât prin fericire. Lupta nu ne face niciodată fericiţi, doar ne căleşte caracterul.

 

 

Ce bine ar fi dacă Aristotel ar avea dreptate! Dacă fericirea s-ar putea rezuma la practica virtuţii! Dacă în epicentrul păcatului nu s-ar ascunde şi germenii extazului sau libertăţii…

 

Atunci când faci trei paşi la dreapta, apoi trei înainte, apoi trei la stânga şi trei înapoi, captivat fie de amploarea fie de forţa fie de graţia mişcărilor sau de peisajele pe care fiecare direcţie ţi le dezvăluie, ţi se poate întâmpla să nu îţi dai seama că, de fapt, te-ai întors de unde ai plecat.

 

 

Într-o bună zi oamenii voi inventa maşina care ştie să răspună la orice. Ca să eludeze neplăcutul contact cu întrebările. Pare că omenirea s-a puturoşit de aşa natură încât nici măcar nu mai aspiră la libertatea gândirii; aspiraţia în sine se arată a fi un efort prea mare, un discomfort pe care mentalităţile actuale, înrobite comodităţii şi plaisirismului, tind să îl evite.

 

 

Reţetele fericirii artificiale, ale satisfacţiei imediate predispun sufletul la o formă de bulimie, îl îndoapă până la refuz cu te miri ce, îl ţin captiv în falduri de grăsime, îi dau mereu ceva de rumegat ca nu cumva să descopere binefacerile ascezei. Societatea n-are nici un fel de puteri asupra asceţilor pentru că ei sunt fericiţi cu adevărat.

 

 

Câtă ipocrizie în discursul celor de la putere împotriva stupefiantelor! Ce sunt oare cultura de mase, cluburile, stadioanele, cultele, sectele, ideologiile, scandalurile publice, reclamele dacă nu droguri? Surse de dependenţă nocivă? Narcoticele care îţi distrug trupul sunt condamnate şi prohibite în vreme ce toxinele care îţi macerează sufletul sunt promovate cu elan misionar, aici am ajuns!

 

 

Relaţia cu cărţile, cu obiectele de artă nu este una abstractă şi instructivă ca în cazul descoperirii unor formule matematice sau filosofice. Adevărul pe care ţi-l procură este altul decât cel al cunoaşterii pur raţionale, este unul făcut din acelaşi aluat cu acela al întâlnirilor esenţiale cu o altă fiinţă. Cărţile bune sunt cele cu care comunicăm total, de care ne îndrăgostim ca de o altă lume, adăpostită de fiinţa celuilalt. O operă de artă este un celălalt – un organism viu, desigur – însă nu doar atât. Amprentele pe care cărţile, muzica, tablourile preferate le lasă în noi sunt acelea ale unor copleşitoare iubiri. Prin artă te întâlneşti în primul rând cu fiinţa artistului şi abia apoi cu o meditaţie, cu o suită de idei, cu o anumită citire a lumii. Cu cărţile care ne seduc se întâmplă acelaşi lucru: ceea ce ne rămâne din ele este parfumul inconfundabil al fiinţei autorului.

 

 

Dacă acele două forţe vitale care ne dispută existenţa sunt iubirea şi frica, atunci formele pe care le capătă atunci când se exprimă liber prin noi sunt umorul respectiv revolta.

 

Oscilăm între furie şi blândeţe ca acul unui ceasornic între miazănoapte şi miazăzi.

 

 

În fond nu există decât un singur tip de geniu: al iubirii.

 

Revolta e menită să destrame răul…nu creează însă nimic.

 

 

 

18
Jan
11

Călătoria

 

Ziua era lungă şi avea să fie una caldă şi senină căci ceaţa era deasă

Dumul era larg iar locurile încântătoare

Toate câte le vedea reverberau în pieptul lui ca un ecou

Va fi o călătorie însorită, îşi spuse

Însorită, îi răspunse ecoul în surdină

Dar ceaţa nu se risipi ci deveni tot mai groasă

Şi de dacă! E frumos aici! se gândi, fascinat de drum şi de chipurile altor pelerini.

Aici! Îi răspunse ecoul pe un ton zglobiu

La răscruci însă o lua întotdeauna în alt sens decât ceilalţi.

Spre amiază drumul său se îngusta din ce în ce

Furtuna stătea să izbucnească

Poate că totuşi nu ma va lovi nici un fulger!

Fulger! îi răspunse ecoul ameninţător

Poate ar fi fost mai bine să îi urmez pe ceilalţi…

Ceilalţi! îi răspunse ecoul cu dezamăgire

Vijelia se opri, dar nu se însenină. Se simţea însă în singuranţă.

Am scăpat cu bine! îşi zise

Cu bine! îi răspunse ecoul cu tristeţe.

Asfinţiturile fără soare sunt mai puţin răscolitoare, se gândea.

Avea să se întunece în curând.

Ziua cea lungă îi păru dintr-o dată scurtă.

Era singurul care ajunsese în vârful muntelui, ar fi trebuit să fie fericit.

Ceilalţi se rătăciseră probabil

Doar eu am reuşit, doar eu, singur!

Singur! îi răspunse ecoul sardonic.

14
Jan
11

Caleidoscop

 

 

Nu cred că există copil pe care să nu îl fascineze jucăria căreia îi spunem caleidoscop. Când eram mică şi ai mei mă puneau să dorm după-amiaza, atunci când nu izbuteam să aţipesc închideam ochii şi îmi aşezam faţa în bătaia unei raze de soare, apoi îmi apăsam pleoapele cu degetele până când reuşeam să îmi imprim pe retină imagini rotitoare ca de caleidoscop. Mă amuzam aşa minute în şir.

 

Desenele şi figurile pe care ni le înfăţişează un caleidoscop ne satisfac un anume apetit pentru ordine şi perfecţiune, dar ceea ce ne suscită fantezia şi delectarea e tocmai faptul că această ordine este un produs al hazardului şi că fiecare imagine e irepetabilă. Din obscuritatea haosului tâşnesc la lumină forme geometrice incredibile, reflexii ale idealităţii.

Oglinda transfigurează lucrurile, le dă o dimensiune în plus şi aşa, multiplicate şi îngemănate, ne par a fi mai degrabă proiecţii ale unei lumi desăvârşite decât ecouri ale dezordinei. Poate cea mai spectaculoasă iluzie, în simplitatea ei…

Oglinda nu e doar genitoarea himerelor, poate fi şi creuzetul unor adevăruri, dacă nu te laşi sedus de aparenţe.

 

Fiecare dintre noi are nevoie de o oglindă când şi când, aşa cum are nevoie de alteritate.

Totul e să te chiar vezi în ea şi nu doar să îţi plimbi privirea peste o înfăţişare familiară, dar străină în fond.

În imaginile de caleidoscop putem citi toate sensurile posibile, putem descifra toate formele şi simbolurile, toate principiile pe care o minte omenească le poate concepe. Cu toate acestea, curgerea mirifică a formelor efemere e cea care ne captează interesul şi nu succesiunea de idei pe care le putem desprinde din contemplaţie.

Icoane ale frumuseţii pure, poate…

 

 

 

 

07
Jan
11

Fuga

Alergam repede.

Alergam atât de repede încât din formele lucrurilor nu vedeam decât umbrele

din siluetele copacilor doar verdele

întrerupt din când în când de fâşii albăstrii de cer

din clădiri vedeam doar cenuşiul zidurilor arse de soare şi mâncate de ploi

din tine nu vedeam decât o mână

scriind formule de neînţeles

nu vedeam decât un colţ de surâs care nici măcar nu îmi era adresat

o clipire de gene sfioasă

alergam atât de repede încât toate păreau a fi o ceaţă apăsătoare

o magmă fără înţeles din care se ridicau la suprafaţă nălucile şi spaimele

o apă foşnitoare străvezie prin care vedeam totuşi strâmb

Mâna ta era singura umbră pe care o cunoşteam cu adevărat

dar nu îndrăzneam să o ating

să o smulg din amintiri sau din zăpadă

să o încălzesc cu singura mea inimă

 

Alergam atât de repede încat părea că stau pe loc şi lumea e cea care fuge de mine

 

Dacă te-aş fi văzut cu totul aş fi reuşit să mă opresc

ceaţa s-ar fi risipit

mi s-ar fi arătat copacii, casele, drumurile

chiar şi stelele

 

Alergam fără ţintă şi foarte repede

ca o felină înfometată pe o plajă pustie

ca o sălbăticiune îngrozită de propria-i umbră

ca un soldat din prima linie pe un front imaginar

unde grenadele îţi cruţă trupul, dar îţi spulberă orice credinţă

 

Alergam spre ieşirea din lume

ca şi cum ar fi existat într-adevăr o ieşire

alergam spre un câmp îngheţat în care mi-aş fi putut lăsa oasele

unde m-aş fi putut culca şi adormi

ţinându-te strâns de mână

murmurând formula care ţi-ar fi putut întoarce surâsul spre mine

ca pe un început de rugăciune.




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers