Archive for February, 2011

21
Feb
11

Cronica ideilor tulburătoare de Matei Vişniec

 

Ultima apariţie de carte semnată de Matei Vişniec, pe care o recomand cu convingere, poartă titlul: „Cronica ideilor tulburătoare”. Este vorba despre o colecţie de eseuri pe teme de actualitate, care ne propune o meditaţie asupra punctelor nevralgice ale fenomenologiei sociale contemporane. Vişniec critică generalităţile mentalului postmodern prin raportare la ideal, nu la istorie. Nu dă soluţii, nu prescrie reţete ale despotmolirii şi în nici un caz nu scurmă după ele în cenuşa altor veacuri. Nu încearcă să fie profetic, să dea verdicte, constată doar, cu nelinişte, că nu suntem pe un drum prea bun.

O sa încep cu ce m-a tulburat cel mai tare. O înşiruire de statistici: „peste 250 de milioane de copii sunt obligaţi să lucreze la vârsta la care ar trebui să meargă la şcoală. Uneori, încă de la vârsta de 5 ani copiii robotesc ca nişte sclavi în mine, pe diverse domenii agricole sau în mii de ateliere asiatice. Peste 400 000 de copii, dintre care unii nu au mai mult de 8 ani, sunt antrenaţi şi obligaţi să ucidă în unele ţări din Asia, Orientul Apropiat sau America Latină cu un record în Africa: 120 000 de copii soldaţi. Numărul copiilor străzii este evaluat la 120 de milioane. În jur de 50% dintre aceştia trăiesc în America Latină şi peste 30 de milioane în Asia.

M-au „tulburat” şi textele care pun în discuţie în termeni problematici două valori cheie ale lumii postmoderne: toleranţa şi corectitudinea politică. Din punctul lui de vedere aceasta din urmă reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât o dictatură lexicală, un corset al limbajului care s-a transformat într-o „presiune asupra gândirii” care ar putea conduce spre o totală amputare a „spiritului critic”. Reflecţiile lui Vişniec ne duc cu gândul la posibilitatea de a ne confrunta în curând, literalmente, cu o poliţie a expresiei. Dreptul la expresie ar putea fi gestionat în limita „legii” impuse de normele corectitudinii politice. Deja, în spiritul ei, ne avertizează autorul, „a admira pe cineva sau creaţia cuiva este o blasfemie, pentru că înseamnă a recunoaşte inegalitatea dintre oameni.” Nu doar simţul critic poate fi cenzurat în acest fel ci şi acela care ne determină să ordonăm lumea pe criterii axiologice. Concluzia pe care o enunţă, tranşant, Vişniec este aceea că ravagiile făcute de sistemul de evaluare conceput în spiritul corectitudinii politice este „o formă de spălare a creierelor mai subtilă şi mai perfidă decât ideologia comunistă”.

Chestiunea toleranţei care derivă din trunchiul aceloraşi norme etice este abordată în aceeaşi cheie iconoclastă. Ne este prezentat portretul unui artist decis să sfideze opinia publică punându-i în faţă o oglindă prea puţin flatantă. Jan Fabre creează spectacole şocant dezgustătoare, „revoltat” şi „scârbit de lumea în care trăieşte”. „De atâta toleranţă, spune el, aţi ajuns să toleraţi şi cele mai sinistre ideologii, pornografia şi consumul de droguri, indecenţa şi prostituţia, prostia şi urâţenia, violenţa şi cinismul, într-un cuvânt, tot ce murdăreşte ideea de libertate, de democraţie, de umanitate…”

În România, există o delăsare de fond, o indolenţă în faţa problemelor majore ale lumii şi chiar ale societăţii autohtone. La noi totul e bine când se sfârşeşte cu bine, după cum totul e bine şi când se sfârşeşte cu rău…Cam asta e mentalitatea de bază. O reminiscenţă, probabil, a necesităţilor adaptative de care ne-am prevalat în comunism. Toleranţa noastră în faţa ticăloşiei este una fără limite. O toleranţă îngălată care ne ispiteşte pe calea acceptării a orice. Ne adaptăm, cel mai adesea, prin fraudă morală, prin duplicitate şi disimulare. Prin minciună.

Au ai mei un bun prieten care, înainte de 89, atunci când vorbind la telefon avea convingerea că e ascultat de securitate, întrerupea când şi când conversaţia şi spunea tare şi răspicat, ironic: e Bine tovarăşi! E foarte bine! Genul acesta de curaj, de sfidare a mecanismelor sociale opresive e foarte rar chiar şi acum, în aşa zisa democraţie în care trăim. Tendinţa este să spunem cu teamă, cu un soi de pioşenie, cu tandră ipocrizie „E bine tovarăşi!” pentru că ne simţim „la mâna lor”, suntem dependenţi de indiferenţa lor, de incompetenţa lor, de josnicia castei foştilor şi actualilor tovarăşi, ca de morfină.

Tema toleranţei este pusă în discuţie şi în articolul: „Sunt marile democraţii sinucigaşe?” printr-o caracterizare lucidă şi elocventă a „naivităţii occidentale” care cultivă, chiar în inima democraţiei, fundamentalişti sadea de toate soiurile şi regnurile, refugiaţi politici care au fost persecutaţi în ţările de baştină tocmai datorită ideilor lor extremiste. „ A fi persecutat într-o dictatură de dreapta pentru că doreşti instaurarea uneia de stânga” e un mod cel puţin discutabil de a concepe ideea de „persecuţie”. Pol Pot, sinistrul dictator, a studiat la Sorbona. E plin pământul de tirani, de apucaţi şi terorişti şcoliţi în cele mai respectabile instituţii de învăţâmânt. În aceste condiţii te întrebi, fireşte, de ce contează atât de mult un ecuson, o matricolă, numele unei universităţi inscripţionat pe o diplomă, de ce şansa de a fi sau nu apreciat socialmente depinde într-o atât de mare măsură de astfel de „garanţii” dubitabile şi prea puţin relevante în plan individual?

Majoritatea articolelor din volum tratează chestiuni de ordin internaţional, dar sunt şi câteva piese care surpind secvenţe din peisajul social românesc. Printre hibele specifice ale neamului pe care le are în vedere Vişniec sunt fanfaronada, încercarea de a epata, dispreţul faţă de mediu, invidia, pofta de harţă. „Românii, chiar dacă au aceeaşi părere, adoptă o atitudine de adversitate”, observă cu amărăciune, Vişniec după cum, tot românii sunt trezorierii celor mai multe gunoaie revărsate în natură de pe tot continentul.

Nu le-am găsit tulburătoare ci mai degrabă apetisante şi umoristice articolele despre „Smerenia hoţului”, „Dependenţa de spectacolul mediatic” şi „Excesul de premii literare”. Cu ironie amabilă, politicoasă, Vişniec ia peste picior tipologia autohtonă şi internaţională a vedetei, a ahtiatului după putere gata să se preteze la orice penibilitate sau gratuitate doar pentru a se face remarcat. „Înainte de a fura, hoţul îşi face şi el cruce şi îl roagă pe Dumnezeu să îl ajute”. Hoţul în politica românească umblă cu crucea de gât şi cu soboruri de popi după el, gata să îi sfinţească discursurile. „Politicieni certaţi cu legea” ţin să demonstreze public cât de bine se au ei cu Dumnezeu, remarcă Vişniec cu umor. Spectacolul mediatic este cea mai răspândită metodă de pseudo-consacrare a unei figuri publice. Cei ce aspiră la notorietate sunt nevoiţi să apeleze la mass media şi să joace după reguli stricte. Intruziunea mass media în intimitatea oamenilor este o consecinţă a faptului că oricine, oricât de banal, de mediocru, de stupid, de rău intenţionat, de parşiv poate ajunge peste noapte vedetă, prin acte exhibiţioniste, patetice sau prin scandal. Iar dintre cei care pătrund în lumina reflectoarelor prin astfel de tactici, omul politic este, după Vişniec, exponentul cel mai subversiv al vedetismului. El „penetrează ilegal retina noastră” în apariţiile televizate care se înteţesc din ce în ce. În loc să fie un slujitor al cetăţii se comportă ca un bufon al ei. Este omniprezent în presă, ca şi cum ar fi cel mai important om în societate. Extrapolând, putem spune că orice figură instituţională, orice individ care ocupă o funcţie de conducere într-o organizaţie publică este în mod ilicit plasat în bătaia reflectoarelor zi şi noapte. În loc să îşi facă treaba, aceşti exponenţi ai puterii se dau în spectacol, subjugă atenţia publică, îşi cultivă imaginea, în loc să îşi exercite profesia în virtutea căreia au fost numiţi în funcţie.

În „Excesul de premii literare” Vişniec se amuză copios de onorurile acordate arbitrar, haotic şi în cantităţi impresionante unor neaveniţi de către neavizaţi. E intrigat, ca mulţi dintre noi, de ce a căpătat atât de multă importanţă în evaluarea capacităţilor profesionale ale cuiva, faptul de a fi fost sau nu premiat. Există atâtea somităţi, din diverse domenii, care n-au luat nici un premiu. Şi există tot soiul de ageamii premianţi.

E la modă acum ca orice cronicăraş să întocmească topuri literare şi, în loc să le ţină la oracol, sub cheie, să le publice prin gazete culturale. Însăşi conformarea unui om cât de cât serios şi cultivat la o astfel de cerinţă de „marketing” este lamentabilă. Mass media are unele apucături dubioase, are multe obiceiuri vicioase, care frizează adeseori chiar imbecilitatea. Întocmirea topurilor este, se ştie, o frumoasă îndeletnicire adolescentină: o dispoziţie habituală a generaţiei pubere, ca să mă exprim delicat. De ce s-ar ţine nişte intelectuali cu pedigree de astfel de şotii?

Problema cu topurile şi cu inepţia celor care le încropesc nu e că n-ar recomanda creaţii reuşite ci că, inevitabil, o astfel de ierharhie este o calamitate, o infamie. Cum să întocmeşti un top trei sau zece fără să nedreptăţeşti un mare artist sau autor? Cum să trasezi o ierarhie chiar între autori şi artişti minori, de acelaşi calibru? şi de ce? mai ales de ce. Pentru ce să îi dăm publicului astfel de idei nocive? De ce să inventăm şi să instituim ierharhii acolo unde nu este nevoie? în plină criză generalizată de valori şi de repere.

Inevitabil, creaţii profunde, admirabile, sunt ignorate sau eludate în astfel de topuri. Cum ar fi, spre exemplu, chiar şi această carte a lui Vişniec.

Fie şi numai pentru povestioara numită „Centrul lumii este în Rădăuţi” volumul ar merita un braţ de flori. Un Nobel românesc. Şi totuşi nu apare consemnată pe listele „experţilor”. De ce oare?

19
Feb
11

Dreptul la durere

 

DREPTUL LA DURERE

Caldarâmul avea reflexii de prapor secret

Câţiva morţi desenau semnul crucii

Cu vârful inimii subţiat redevenit penel

Strângându-şi în pumni rămăşiţeţe vocii

Veniseră mulţi să-i ridice

Să-i chestioneze în legătură cu sângele

Cu murdărirea străzii abia curăţate

Veniseră să-i închidă în locuri special amenajate

Lăsaţi-i acolo vă strig

Lăsaţi lumina cât mai la vedere

Nu ne furaţi şi cel din urmă combustibil

Dreptul vital la durere

Daţi-ne morţii să-i împodobim

Cu frunzele dorinţelor, cu toamna din astre

Să-i trimitem la groapă îmbarcaţi

La bordul viselor noastre.

(poezie pe care am scris-o în 1990)

 

Despre dreptul vital la durere n-am mai scris din adolescenţă, de când s-a dus bunică-mea.

Probabil pentru că toate celelalte dureri pe care le-am încasat, în care m-am scăldat, prin care am colindat, de care m-am jelit sau vindecat mi-au părut accidentale, evitabile, nesemnificative, cumva străine de fiinţa mea. Dureri care nu lasă urme, dureri fluide sau dizolvabile, dureri prea puţin demne de ţinut minte, dureri urâte şi morocănoase, dureri stupide sau ridicole, disperări de ocazie, dureri-căpuşă care mi-au parazitat o vreme existenţa. Dureri pe care nu le puteam asocia cu vreun drept vital ci mai degrabă cu raţia cotidiană de ne-dreptate din care ne înfruptăm, pe apucate, fiecare.

Atunci când eşti nevoit să te desparţi pentru totdeauna de prezenţa cuiva foarte apropiat, de fiinţa întrupată a unui alter-ego, de un celălalt care îţi e infinit mai preţios decât propria bunăstare lăuntrică, în fine, de cineva cu care trăieşti simbiotic în acelaşi univers particular, durerea devine redută a refuzului despărţirii, o categorică înfruntare a morţii. În faţa ireparabilului, în faţa acelei linişti curioase care ţi se aşterne în suflet în clipa dispariţiei celui drag, ca o zăpadă imaculată, durerea e o formă de rezistenţă, este întructâva expresia unui triumf al vieţii în faţa absolutului mut şi impenetrabil al morţii. Durerea este în astfel de momente contrariul angoasei, este forţa motrice care o anihilează, este însăşi iubirea care îşi refuză sfârşitul. Legătura dintre două fiinţe pe care „moartea nu le poate despărţi” este iubire dezmărginită, destrupată, de neînfrânt. Durerea e viaţă. Durerea e un ritual închinat cultului vieţii, atunci când despărţirea e dictată de imperative exterioare. Durerea e expresia unui drept vital: acela de a iubi. Nu există iubire detaşată, iubire care să îşi poată asuma sfârşitul. Dacă acest punct terminus este consecinţa unei arderi naturale, dacă iubirea moare de moarte bună, şi trupul rămâne intact nu e nimic tragic. Doar despărţirea nedorită, neacceptată e tragică: atunci când trupul se stinge şi iubirea rămâne. Intactă.

Moartea unei iubiri este, de multe ori, sursă de depresie. Trăim însă într-o cultură în care noţiunea de depresie este suprauzitată şi extrapolată şi asupra dreptului vital la durere, asupra suferinţei VITALE prin care treci atunci când te confrunţi cu o depărţire tragică, atunci când nu iubirea e cea care moare, ci trupul celui drag. Ar trebui ca o astfel de durere să poarte un nume de cod explicit: contra-depresie sau anti-depresie ca să priceapă tot boul că o durere menită să afirme viaţa nu poate fi aceeaşi natură cu cea care o neagă, care se manifestă prin pierderea apetitului pentru viaţă.

La baza depresiilor e o criză a iubirii, nu o expresie tragică a acesteia. Deprimat e cel care nu îşi găseşte rostul, raţiunea de a fi în lume şi în sine, din motive care pot fi depăşite.

Dar devoratorii de diagnostice nu se mulţumesc cu atât. Ei vor să cartografieză orice trăire şi experienţă, să le subordoneze unui tablou clinic. Ei vor să capteze toată suflarea omenească în formulele lor triviale, să reducă fiinţa umană la un exponant de laborator psihologic.

Onest vorbind, psihologia modernă abia de silabiseşte câteva fraze despre propriul său obiect, care e sufletul. În materie de cunoaştere şi înţelegere a fiinţei e la nivel de „Ana are mere”; „mama, tata, pipi, papa, caca”. Unghiul din care observă, forează şi ia notiţe e unul strâmb din start, dar asta e altă discuţie. Ceea ce e mai neplăcut este că peste erorile de fond ale psihologismelor au crescut buruieni ale simţului comun, bălării ale mentalităţii moderne care printre multe alte „calităţi” manifestă şi o fobie a durerii. În multe societăţi occidentale dreptul de a plânge este pus în pericol. Noua Inchiziţie care se manisfestă prin examene şi testări psihologice din ce în ce mai frecvente, condamnă suferinţa, pentru că este o piedică în calea performanţei profesionale, a bunăstării familiale şi stării de veselie generală care în curând, probabil, va fi impusă prin lege. Suferinţa e contra-productivă, iar noi trăim într-o eră a marilor progrese… Nu? Suferinţa ar putea dăuna chiar şi economiei globale: oamenii îndureraţi sunt distraţi, lenţi, absenţi…mai greu de strunit şi prea puţin preocupaţi de profit.

În evul mediu valoarea centrală a civilizaţiei era credinţa. Respectarea doctrinelor religioase. Acum valoarea nucleară este oportunitatea sau evoluţia. Nu poţi evolua dacă plângi prea mult sau prea des, dacă iubeşti prea intens, dacă ai crize existenţiale, dacă te laşi copleşit de moartea cuiva drag… Atunci bunii samariteni te dădeau pe mâna Inchiziţiei dacă îţi adulmecau ideile sau trăirile eretice. Acum vecinii, amicii, apropiaţii sunt gata să te ducă la psiholog la cea mai mică migrenă sufletească. De ce autorităţile sociale sunt încântate de strategiile noii inchiziţii este destul de evident: pentru ca vecinii, amicii, apropiaţii sunt convinşi că spre binele celui vizat acţionează, în numele sănătăţii lui generale. Atunci dreptul la îndoială era cel vânat, acum dreptul la nefericire este blamat şi stigmatizat prin toate mijloacele. Atunci în numele religiei acum în numele ştiinţei. Au existat vrăjitori şi satanişti autentici, aşa cum există şi acum bolnavi psihic, cu adevărat. Dar lucrurile au scăpat de sub control. Discernământul a fost întotdeauna cea mai fragilă articulaţie a conştiinţei umane. Împotmolindu-se în hăţişurile propriei imaginaţii morbide, bunii samariteni medievali ardeau pe rug tot ce li se arăta în coşmaruri. Acum grupul de binevoitori e dispus să te îndoape cu tranchilizante la fiece melancolie. Fobia de durere este un travesti ipocrit al egoismului hedonist căci nu de dragul celui suferind fac apel la depresie cei care au o astfel de fobie, ci de dragul veseliei generale, „just for fun”, din aspiraţie pură la ne-simţire şi distracţie şi nonşalanţă şi bună dispoziţie. De multe ori suferindul însuşi are convingerea că e bolnav pentru că nu îl ajută intelectul să despartă apele şi să se orienteze prin hăţişurile terminologiei de specialitate în aşa fel încât să facă distincţia dintre suferinţa naturală, legitimă şi chiar benefică şi cea patologică. Omul de rând, nu ştie, n-are de unde să ştie.„Ţi-ai pierdut un părinte, un frate, un iubit? Vai! Eşti deprimat. Du-te fuga la psiholog, că e periculos să suferi. Durerea dăunează grav sănătăţii!” se gândeşte. Te afli la o răscruce sau într-un impas pe drumul căutării de sine? Ce sens are să meditezi, să creezi, să cazi pradă introspecţiei când poţi apela la un cadru specializat care să facă „treaba” în locul tău? Omul de rând a fost informat că plânsul în exces, deruta, confuzia, nefericirea sunt semne de boală. Şi vina nu e a omului de rând. Acesta se conformează, ca şi în evul mediu, prescripţiilor „autorităţilor”, e luat pe sus de valul de „adevăruri” postulate în numele instanţei supreme: atunci religia, acum ştiinţa. Omul de rând e de bună credinţă. E acelaşi credincios, care atunci se temea de vrăjitoare şi de erezii. Acum se teme de tulburări, tulburaţi şi patologii. Un ins ceva mai răsărit intelectual pe atunci era numai bun de pus în lanţuri, unul mai puţin tarat sufleteşte acum e numai bun de tratat cu tranchilizante. Orice diagnostic poate fi întors împotriva suferindului de către cei interesaţi să îl discrediteze, asemeni suspiciunii de erezie cu care erau puşi la zid medievalii fără noroc. Şi atunci şi acum modelul de normalitate a fost şi este săracul cu duhul, perfect-mediocrul, manipulabilul, semi-androidul. Cetăţeanul dresabil este un cetăţean model. Cetăţeanul model este un câine bun.

Faţă de antichitate am evoluat. Antigona are dreptul în zilele noastre să îşi îngroape morţii, dar nu să şi-i plângă.

Dreptul la durere ne este din ce în ce mai des încălcat. Nu de instanţe sociale impersonale ci de cei din jur, îngrijoraţi. Bolile sociale, colective, se manifestă de aşa natură că majoritatea atinsă de microb îl arată cu degetul pe imunul minoritar. Am citit cândva o superbă parabolă despre orbire. Într-o comunitate de orbi s-a născut un copil care vedea. L-au declarat infirm, grav bolnav.

Fobia durerii psihice este o consecinţă a erodării şi deteriorării relaţiei dintre eul superficial şi sine, o malformaţie a vieţii lăuntrice. Sunt mai mulţi factori care au condus la această ridicolă stare de obnubilare interioară. Omului de rând contemporan nu îi e doar frică de singurătate, de îndoială, de trăiri intense, de dileme, îi e şi incomod să îşi mai înfrunte singur, nu doar demonii, ci şi daimonul socratic, pentru că acesta îi pretinde eforturi substanţiale. Deliciile şi satifacţiile unei vieţi interioare consistente au preţul lor. După cum şi sărăcia acestei vieţi lăuntrice are un preţ. Teama de interiorizare, de propria interioritate este emblematică pentru mentalitatea contemporană în era comunicaţională. Apelul la o instanţă exterioară, care e psihoterapeutul este de cele mai multe ori consecinţa neîncrederii în mijloacele proprii, naturale – nu de vindecare – ci de orientare în cosmosul interior. Este şi o fugă de sine, o laşitate şi o comoditate. Îi pasezi altuia grija ta, nefericirea ta, răspunderea durerii tale. S-a spus că psihologii substituie în lumea modernă rolul preotului, uneori şi al prietenului sau confesorului. Nu. Pentru că rolul preotului are valenţe ritualice, rolul prietenului sau confesorului este unul de arbitru intim, în vreme ce psihologul este un „străin”, un exponent al autorităţii culturale sau sociale. Însăşi deontologia profesională îl impiedică să aibă o relaţie personalizată cu pacientul. Confesorul, prietenul sau preotul sunt implicaţi, participă la viaţa sufletească a celui ce se destăinuie, în vreme ce psihologul este cu necesitate neutru, detaşat, impersonal, obiectiv. Confesorul, prin definiţie, este un girant al subiectivismului, un exponent al implicării empatice, în vreme ce empatia psihologului este doar un truc profesional. De aceea confesiunile în faţa unui celălalt imun şi detaşat au mai degrabă rezonanţa unor acte de exhibiţionism, decât de comuniune intimă sau spirituală. În cabinet te auto-denunţi, îţi pârăşti şi, într-un fel, îţi trădezi intimitatea. Preotul, prietenul, confesorul nu îţi pun un diagnostic ci te urmăresc pe calea metamorfozelor lăuntrice. Ei nu sunt responsabili de suferinţa ta, dar te ajută când îţi e mai greu să treci un pod, să urci o treaptă, să te aşezi pe o stâncă. Psihologul, dimpotrivă, e respondabil de suferinţa ta şi de aceea vrea să ţi-o înlăture. Tot ce face este în scopul de a se elibera de răspundere. El nu îşi propune să te înţeleagă sau să te ajute să înduri, ci să elimine sursa durerii. Nici nu ar avea cum altfel, pentru că are un rol ingrat, tâmpit, clocit în incubatorul unei societăţi artificiale sau, în tot cazul, contra-naturale. Nu e nici vina psihologilor că oamenii apelează la ei pentru te miri ce. Fac şi ei ce pot. Vina e maladiilor gândirii colective, de care însă se ocupă filosofii. Vina, este a sistemului educaţional. A celor care preferă să formeze armate de manipulabili decât să cultive oameni.

Ceea ce ne lipseşte e discernământul. Eventual o şcoală care să ni-l educe. Degeaba suntem dopaţi cu informaţii, dacă discrnământul ne e atrofiat. Avem nevoie de o educaţie care să ne pună în funcţiune gândirea şi nu memoria – capacitatea de absorbţie mecanică a gândirii altora. Altminteri fiecare epocă şi societate va sfârşi prin a avea propria Inchiziţie constituită în jurul şi în numele unui tabu sau altuia.

Acum tabu-ul cheie este durerea. Depresia există, dar e altceva…

Un tabu secundar este spaima. Panica şi anxietatea există, dar sunt altceva.

„Frica dăunează grav sănătăţii” ar putea fi titlul ultimului val de tratate de psihologie. Un manual de combatere a fricii ar putea începe aşa:

Nu va fie teamă de cuşti

Nu vă fie teamă de subsoluri

Nu vă fie teamă de somnul fără vise

Nu va fie teamă de zgomot

Nu vă fie teamă de claxoane

Nu vă fie teamă de noroi

nu vă fie teamă de uzine

nu vă fie teamă de maşini

 

Autorităţile statului veghează pentru ca toate aceste temeri să fie nefondate

 

Mai ales de întuneric nu vă fie teamă

Bezna nu dăunează sănătăţii

 

Iar dacă nu vă puteţi înfrânge neliniştea

Staţi liniştiţi, există tratamente şi pilule

Pentru orice fel de spaimă

Nu vă fie frică

 

Cu o medicaţie adecvată

Vă veţi încuia singuri în cuşti

Veţi ridica temple în subsoluri

Vă veţi bucura pe săturate de somnul cel bun, fără vise

Vă veţi obişnui cu zgomotul, cu noroiul

Vă veţi angaja de bunăvoie în uzine

Veţi aduce elogii maşinii

 

Cu o bună îndrumare

Veţi reuşi să vă încadraţi perfect în peisaj

 

Nu vă temeţi, chiar dacă vă e frică

Se rezolvă,

Orice se rezolvă

Ştiinţa modernă poate aboli orice angoasă

 

Nu vă fie frică de infern

Accepta-ţi-l în inima voastră,

Primiţi-l în casă, în vise, în trupuri

nu opuneţi rezistenţă

şi veţi vedea cât de puţin înfiorător e…

 

Trăim în era marilor descoperiri. Am gasit metode de anestetziere şi ne folosim de ele abuziv: în orice context, fără raţiune.

Un tabu important este şi inadaptarea. Există feluri şi feluri de inadaptare. De aceea avem organul gândirii, ca să facem diferenţa.

O pierdere majoră nu e totuna cu o răfuială cu şeful, cu o umilinţă încasată în trafic, cu o rană deschisă a vanităţii.

Despărţirea printr-un soi de divorţ e tratabilă, despărţirea prin moarte nu. E chiar un sacrilegiu să încerci să îmblânzeşti o astfel de durere, să o atenuezi pe cale clinică. Un ultragiu la adresa naturii. Pentru că o astfel de suferinţă e însăşi vocea naturii care se ceartă cu moartea, existenţa ei este argumentul cheie al vieţii şi al iubirii în această luptă, este o pildă a vocaţiei metafizice a fiinţei.

 

 

16
Feb
11

Nimicul

 

 

Savanţii au descoperit recent că nu există suflet

ci doar o ficţiune îmbrăţişând un deal sau o cocioabă

o spargere de val

o felie de lună desenată cu creta pe asfalt

o umbră care inventeaza alte umbre

o amintire a fericirii netrăite

gustul de cenuşă al despărţirilor

 

Există gravitaţie şi moarte

nenumărate specii biologice şi geologice,

teoreme, molecule, bacterii şi numere prime

dar suflet nu există.

 

Şi totuşi, în pofida expertizei ştiinţifice

doar sufletul aceasta improbabil

poate face diferenţa dintre o piatră şi un munte

dintre o pasăre şi o maşinărie de zbor

doar această fiinţă care nu există, dar râde

ştie că ploaia este celălalt nume al singurătăţii

doar acestă fiinţă

ar putea dovedi

că există păsări

că există ape

că există lună

că există damnaţi

că există primăvară

 

doar acest nimic

le îndură pe toate

 

Cum poate resimţi durerea ceva ce nu există?

 

 


14
Feb
11

Singur printre români de Horia Pătraşcu

 

 

În loc de Postfaţă

 

Colecţia de eseuri ”Singur printre români” semnată de Horia Pătraşcu este, în fond, un manual de diagnostic al patologiilor societăţii româneşti actuale. Fiecare eseu prezintă un set de simptome specifice, iar liantul dintre ele constă în intenţia autorului de a colecta şi reuni sub acelaşi titlu fenotipii ale diformităţii mentalităţilor şi deprinderilor celor mai mulţi dintre români.

http://www.filozofie.eu/index.php/component/content/article/171-vox/736-noua-aparitie-editoriala-singur-printre-romani-de-horia-patrascu.html

 

Singur pentru că singurătatea plasată într-un context social sugerează o formă de trăire alienantă. Ne simţim însinguraţi, exilaţi în mijlocul unui popor cu care nu putem rezona şi faţă de care suntem condamnaţi să ne simţim străini. Dacă eşti imun la bolile de care suferă o societate devii automat o anomalie, un exclus, un singuratic.

http://horiapatrascu.wordpress.com/2011/01/18/singur-printre-romani-editura-paralela-45-2009/

Fiecare diagnostic poartă un nume: ”oligocraţia”  este o democraţie devinată, ”hiperspovedania” este o malformaţie a credinţei, „pedagogia fricii” o intoxicaţie a spiritului, resemnarea expusă în lumina reflecţiilor din ”Mioriţa e un fals” este o cangrenă a simţirii umaniste care inhibă funcţia solidarităţii şi condescendenţei, ”meditaţia ca prostituţie” o perversiune. ”Homo stupidus” este un exemplar uman care suferă de intoleranţă la substanţa inteligenţei, ”Cetăţeanul turmentat” este cel care alege între lucruri care nu pot fi ierarhizate, ”Mocirliticul” este acel individ care se complace cu îngălare în mizeria vieţii cotidiene, ”Mârlanul”, ”Nesimţitul” şi ”Urâtul” sunt creaturi umane abrutizate, cărora li s-a atrofiat simţul moral sau care şi-au pierdut busola şi nu pot vedea mai departe de propria umbră, ”Bărbitorul” este acel specimen autotştiutor care se pricepe la orice, expertul de serviciu pe care îl curtează televiziunile, ”Securistul” este un turnător de carieră, un bârfitor profesionist care violează intimităţi cu o foame de lup şi care abia aşteaptă să răstălmăcească până şi cele mai nevinovate informaţii etc. Nu este neglijată nici boala conformismului la formalităţi oarbe, nici cea a simulării cerinţelor din fişa postului de la locul de muncă, nu sunt cruţate nici excesele birocratice sau practicile prea puţin ortodoxe prin care oamenii sunt ţinuţi sub observaţie de autorităţile statului, nici măcar ”sentimentul românesc al norocului ca excrement”.

 

Horia e în primul rând un umanist. El emite judecăţi şi elaborează critici din perspectiva căutătorului ingenuu de dreptate şi adevăr, de echitate şi virtute. Idealismul său transpare şi în tonurile grave şi în cele sardonice în care zugrăveşte profilurile degradării umane.  Deşi scrie cu un verb plin de nerv, acid, o face nu în mod cinic ci pe lungimea de undă a revoltei. Chiar dacă timbrul scriiturii este unul prea puţin elogiativ, viziunea de fond pe care se articulează eseurile e menită să aducă un omagiu umanităţii, nealterate de maladiile erei contemporane. Această umanitate este concepută ca esenţă a calităţilor speciei, nu din perspectiva unui curent de gândire anume, ci mai degrabă dint-un punct de vedere existenţialist-idealist.  Singur printre români este o lucrare de etică scrisă într-un limbaj liber, subtil, prea puţin didactic, dar contagios, o carte care aduce în scenă interpretări uimitoare, cu o tehnică de argumentare impecabilă.

Foarte interesantă este viziunea nesimţirii ca patologie morală… Eu aş merge şi mai departe şi aş spune, ţinând cont chiar de referinţele pe care le conturează Horia, că nesimţirea este o patologie psihică pur şi simplu, care ar merita corectată sau tămăduită pe cale medicală.  Aşa cum mania persecuţiei să zicem se intersectează simptomatic  cu efuziunile nesimţirii, putem spune şi că nesimiţirea, într-un grad mai ridicat capătă accente maniacale, obsesiv-compulsive sau chiar schizoide. Bolile psihice sunt afecţiuni ale gândirii sau simţirii, iar în nesimţire ambele sunt afectate. Nesimţirea nu poate coabita nici cu bunul-simţ, dar nici cu raţionalitatea. Cei mai puţin sensibili se pot baza pe intuiţii sau judecăţi intelectuale, dacă nu pot conta pe busola unui simţ înnăscut al măsurii. Doar o gândire strâmbă dublată de o tulburare afectivă poate alimenta nesimţirea.

Ceea ce mi se pare foarte important în reflecţiile lui Horia este faptul că reverberaţia lor te aduce până în punctul în care te întrebi dacă nu cumva orice maladie psihică are şi un substrat de patologie morală. Eu una sunt adepta psihoterapiei prin educaţie morală, civică şi umanistă. Prin educaţie filosofică elementară.

Un om echilibrat, deprins cu meditaţia, cu auto-obiectivarea, cu autocenzura, cu dorinţa permanentă de a-şi adecva comportamentul la un set de principii morale, un om înzestrat cu un simţ al empatiei şi compasiunii poate ajunge să aibă o tulburare histrionică sau să se pricopsească tam nesam cu o formă de megalomanie? Mă îndoiesc. Aceste tulburări de personalitate nu sunt întâmplător numite aşa: personalitatea are şi o dimensiune morală şi atunci când aceasta este afectată, invadată de conţinuturi maligne şi celelalte aspecte ale personalităţii sunt infestate.

Educaţia morală are cu siguranţă şi efecte terapeutice. Profilul nesimţitului schiţat de Horia lasă impresia unui ins torturat de propriile neajunsuri şi defecte, a unui tip bolnav de sine însuşi, maltratat de propriile porniri incontrolabile, un om care se degradează progresiv sub presiunea unor imbolduri egomorfe, un dependent de narcoticul autoflatării, care trăieşte convulsiv o criză a neputinţei de a iubi, respecta sau înţelege alte foruri subiective. Copleşit de propria importanţă cade victimă trufiei şi aroganţei. Patologia morală însă iradiază malign şi pe alte planuri. Cum poate fi echilibrat, liniştit, pacifist, împăcat un om care îşi detestă semenii sau care vrea să îi subordoneze voinţei proprii, un om al cărui eu hipertrofiat nu poate accepta coabitarea paşnică şi inofensivă cu alte euri?

Profilul nesimţitului conturat de Horia este cel al unui individ bolnav, îmbolnăvit în consecinţa unei educaţii morale deficitare. Această ipoteză este preluată şi dezvoltată şi în capitolul ”Mioriţa e un fals” în care ne confruntăm cu portretul unui părinte care se arată total imun, ”resemnat” în faţa agresiunii la care i-a fost supus copilul. Mostră de nesimţire sau laşitate? ne întrebăm, holbându-ne perplecşi la acest sortiment de indiferenţă. Răspunsul pe care ni-l sugerează Horia este că indiferenţa este în sine o lacună morală, nu e un mijloc de auto-apărare ci o atitudine pasiv-agresivă, ea nu poate fi neutră niciodată. Indiferenţa, care este o altă faţă a resemnării, este un ţesut moral malign. A ignora răul,  violenţa, ticăloşia, crima nu reprezintă un act pacifist ci unul care îi dă răului o şansă în plus, care îl încurajează tolerându-l.

Într-un spirit mai degrabă maniheist, Horia Pătraşcu consideră că nu poţi fi decât de o parte sau alta a baricadei: nu există neutralitate morală.

 

Confruntarea cu avatarurile din trecut ale sinelui, din eseul ”Viaţa mea e un roman”, este redactată cu umor caustic cu accente autoironice, amare pe alocuri.  Acum vreo câţiva ani mă întrebam şi eu cum ar fi dacă am putea organiza o întâlnire în eurile noastre interioare din momente de timp disparate. Probabil, mi-am spus, am asista la o gâlceavă socială de mari proporţii, la o polemică înfocată, la o încrâncenare conflictuală de anvergura unui război civil. Horia Pătraşcu surprinde, revelator, câteva instantanee din această dispută între euri separate în timp.

”Prostul” ca specie autonomă este descris şi analizat până în cele mai fine detalii. Prostia nu este o inteligenţă mai redusă ci altceva. Nu trebuie măsurată pe scala inteligenţei. Ea este altceva, dar n-are grade comparative, e absolută. Observaţia autorului este cât se poate de justă şi în consonanţă cu acele teorii care excomunică, spre exemplu, kitschul din domeniul artei. Prostia este o eclipsă a inteligenţei, e non-inteligenţă aşa cum kitschul este nu o formă de artă hibridă sau de pseudo-artă ci non-artă, o formă de expresie care nu iese din spectrul imitaţiei pure, convenţionale este o categorie a banalului şi nu a esteticului. În mod analog prostia nu este o categorie a inteligenţei după Horia Pătraşcu ci una a inadaptării şi inadecvării, prostul este inadaptatul inferior aşa cum geniul este adeseori inadaptatul superior. Geniul sfidează şi transgresează limitele de sus ale inteligenţei, prostul cade sub limitele de jos, aşadar se află în afara spectrului inteligenţei. Nu pot decât să subscriu la raţionamentul lui de vreme ce fac parte din tabăra celor care consideră kitschul o formă subestetică, maneaua una subculturală şi vulgaritatea o tară a civilităţii. Prostia este în raport cu inteligenţa ceea ce este pornografia în raport cu dragostea fizică şi vulgaritatea în raport cu arta. Ele nu pot fi plasate în aceeaşi categorie generică, nu pot fi concepute decât într-un raport antinomic.

Paginile scrise de Horia Pătraşcu referitoare la mocirlosul mioritic ca stil de viaţă, m-au dus cu gândul la hâtra teorie a soţului meu cu privire la vocaţia românilor de a munci în papuci. Indiferent dacă sunt zilieri, constructori, mecanici, măturători, portari sau medici, românii au o chemare aparte pentru mersul în papuci. Vezi adeseori chiar sudori sau oameni de şantier trebăluid în papuci pe stradă. Acest tip de încălţăminte, ultracomodă, îţi creeaza o stare de confort şi relaxare care îţi încetineşte ritmul de muncă. Totul se petrece la relanti… Cei ce lucrează în papuci nu simt presiunea urgenţei sau a vreunui dead-line. Se mişcă agale, leneş, în ritmul impus de papuci.

Să ne imaginam că acest trib iubitor de papuci e nevoit să avanseze prin noroaie. Care e rezultatul? Când picioarele sunt ude şi murdare de glod, mersul devine o corvoadă.  În spiritul acestei parabole, Horia ne vorbeşte despre cele patru ”modalităţi de simţire” şi ”categorii ale sensibilităţii româneşti”: „împotmolirea (înglodarea), scurgerea timpului, reumatismul, alunecarea de teren.”  … ”Mocirla exterioară este dublată de un orizont stilistic „mocirlitic”, de un sentiment al mocirlei funcţie de care se articulează universul valoric şi în general spiritual al poporului român”.

În eseul ”Un lot de cer”  ni se atrage atenţia că am încetat să ne mai rostuim vieţile privind, contemplând sau căutând contactul cu cerul – în sens extensiv – cu cele cereşti: …”în ţara în care trăiesc, oamenii au uitat complet de cer; desprinşi de jugul care le dădea uşurinţă, oamenii s-au împotmolit în glod, înoată în el până la gât, şi pare că le place” ... ”Un om care a uitat că stă sub un cer nu ştie nici cum să păşească pe pământ. Cu atât mai rătăcit va fi un popor care nu mai ştie decât să-şi plece capul chiar şi când vrea să privească în sus. Momentele de dialog tăcut cu cerul ne vor aminti, negreşit, şi de legea morală din noi.”

În capitolul dedicat bovarismului, acesta este citit într-o cheie profund valorizantă, în povida postulatelor şi interpretărilor furnizate de simţul comun, potrivit cărora bovarismul e un soi de tulburare premenstruală, o specie de isterie feminină. ”Dorinţa de a fi fericit defineşte, prin urmare, specia bovaricilor, o dorinţă lipsită de renunţare şi de resemnare: unde este renunţare, acolo nu este nici fericire, nici aspiraţie spre fericire, deci nu poate fi nici bovarism”, spune Horia. În ceea ce mă priveste am contrat întotdeauna simţul comun şi judecata sa abuzivă făcând apel tocmai la cheia oferită de Flaubert : acel „madame Bovary c’est moi” deschide poarta unei meditaţii complexe asupra androginităţii sprititului omenesc. Faptul că eul fictiv al unui bărbat poate fuziona cu cel al unei femei, că se poate dedubla fără probleme mi se pare mai important decât orice alt mesaj care s-ar putea desprinde din carte, un preambul al doctrinelor feministe, care încearcă să corecteze fundamentele culturale ale sexismului. Asumându-şi identitatea Emmei Bovary, Flaubert poate fi considerat un precursor al feminismului de prin val. Identificarea autorului la nivel de persona literară cu o femeie este în esenţă un act contra-sexist şi de aceea este total aberantă proiectarea unei atitudini funciar misogine asupra termenului de bovarism. Cartea în sine (M.Bovary) are, desigur, numeroase implicaţii semantice. Este, aşa cum remarca Horia Pătraşcu o meditaţie asupra rolului pe care îl joacă aspiraţia la fericire în destinul individual. Practic o întreagă cultură modernă, bazată pe o morală pragmatică gravitează în jurul idealului de fericire. Pe de altă parte, fericirea pe care o invocă Horia nu este nici cea contractuală contemporană descinsă din gândirea anglo-saxonă, nici cea ultilitaristă a la J.S. Mill, nici cea a psihologiei moderne care vizează nevoia de valorizare şi succes sau de afiliere, nici fericirea plaisiristului, nici cea a vânătorului de himere, nici cea a idealistului dezabuzat ci fericirea kantiană, care are rădăcini morale sau cea platonică care se trage din cunoaşterea şi asumarea idealităţii. Deşi kantian în verdicte şi interpretări, Horia e contemporan în spirit cu lumea anticilor. Grecia este pentru el ţara în care îşi simte înfipte rădăcinile sufleteşti, o ţară în care casele sunt construite în aşa fel încât din ele să se vadă bine cerul.

Horia Pătraşcu este un exemplar uman atipic din toate punctele de vedere. Exponent de elită al şcolii de filosofie din Iaşi, în loc să se autoizoleze în bibliotecă, în loc să se retragă savant în umbra unui discurs academic canonic a ales să străbată noroaiele unei realităţi sociale sordide şi să încerce să le fie călăuză celor care riscă să se împotmolească în zoaie sau să cadă victime unei maladii sau alteia, celor cărora le dă târcoale fie resemnarea, fie obnubilarea, fie tentaţia adaptării la anormalitate. Este unul dintre foarte puţinii doctori în filosofie pe care îi cunosc care a ales calea implicării în ”viaţa cetăţii”, în probleme infra-mundane, unul dintre foarte puţinii dispuşi să-şi vâre penelul în gunoiul cotidian, învingându-şi repulsia. Mulţi, în locul lui, ar fi ales calea aseptică a studiilor laborioase care tratează într-un limbaj extraterestru probleme care depăşesc cu mult spectrul existenţei şi preocupărilor celor mai mulţi dintre noi. Înclinaţia de a filosofa pe tema impasului social în care ne aflăm este adeseori taxată, în cercurile elitiste, drept o frivolitate. Starea de criză permanentizată o resimţi mai puternic în stradă, decât închis în turnul de fildeş al tomurilor academice, ce-i drept. Chiar dacă spiritul filosofic e constant acelaşi, registrul de emisie al ideilor trebuie mereu remodelat în funcţie de constituţia schimbătoare a lumii şi de necesităţile care devin prioritare la un moment dat. Da, cred că e necesar un liant între gândirea filosofică şi limbajul literar tocmai pentru ca ideile filosofice să poată într-adevăr avea un ascendent asupra mentalului colectiv. Meritul lui Horia Pătraşcu este acela de a fi reuşit să facă inteligibile într-un mod penetrant şi sintetic o suită de idei cardinale care conduc spre cheia de lectură justă a contextului socio-cultural în care suntem nevoiţi să (con)vieţuim.

Aşteptăm urmarea acestui manual de diagnostic: o carte în care să ni se ofere şi sugestii de tratament.

http://atelier.liternet.ro/articol/10511/Horia-Patrascu/Singur-printre-romani.html

http://atelier.liternet.ro/articol/10513/Ilinca-Bernea-Horia-Patrascu/In-loc-de-Postfata.html

 

 

13
Feb
11

Modernitate versus modernitate

 

Ideea, larg răspândită, cum că “modernii de azi sunt clasicii de mâine” are fundamente false. Modernismul nu poate fi considerat un gen, un curent generator de stiluri în cultură și în mentalitatea publică, în artă așa cum au fost Renașterea, Barocul, Romantismul, Clasicismul pentru simplul fapt că valorile în jurul cărora gravitează modernitatea au ca nucleu Noutatea, modernismul propagă MODE, este un apogeu al modei și un triumf al acesteia asupra perenității oricăror modele, forme sau valori. Altfel spus modernul îi pretinde noutății să domine și să subjuge, să subordoneze orice alt criteriu de valoare. Ceea ce în MODĂ a fost cândva ”avangardist” sau ”neconvențional” sau ”insolit” acum ține de ceea ce numim linie clasică. Moda din perioada Belle Epoque ne pare înduioșător de ”cuminte” și elegantă deși în timpul său a făcut furori, a șocat, a fost etichetată drept obraznică. Moda este cea care se transformă clasicizând formele anterioare. Moda fiind apanajul strict al Modernității. În cadrul modernității, ceea ce azi apare drept inedit, șocant, frapant, iconoclast, mâine poate fi considerat un loc comun, un conformism; n-aș spune model clasic tocmai pentru a evita confuzia de termeni. Dincolo de granițele mentalității moderne, lucrurile stau altfel. Clasicismul este un curent cultural axat pe o anumită concepție cosmogonică, axiologică, gnoseologică, alta decât cea care a generat romantismul, alta decât cea din care a descins barocul etc. O viziune asupra lumii împărtășită de o anumită generație sau suită de generații creeaza un curent cultural, însă nucleul dur al acestui curent constă într-un set de valori, idei, interpretări ale lumii, concepții despre bine și frumos, despre dreptate și armonie, despre formă și fond și nu într-un singur criteriu valorificant, total neutru din punct de vedere axiologic așa cum este ”noutatea”, criteriu care a consacrat lumea modernă. Nu putem compara o cultură care gravitează în jurul căutării echilibrului, manifestărilor armonice, estetismului formelor, aspirației spre idealitate bunăoară cu una care se învârte nebunește în jurul foamei de noutate. Nu avem nici un termen comparativ care să ne permită să cântărim cu aceeași balanță Clasicismul și Modernismul.

Până în era modernă noțiunea de clasic nu era asociată celei de canonic sau de model peren ca în zilele noastre. ”Clasicizarea” formelor moderne este un fenomen demn de un alt nume ; este un proces de triere, de selecție a formelor după considerente ce țin de o anumită orientare de gust a unei generații, de anumite tendințe prezente în gândirea academică sau comună. O pictură de Picasso nu va fi niciodată ”clasică” ci doar perenă. Un poem dadaist nu se poate ”clasiciza” nici ținut într-o cămară, la borcan, în saramură. O mobilă de tip IKEA, făcută din trei scânduri șlefuite și vopsite industrial, nu se va ”clasiciza” nici într-o mie de ani, dar nu va fi nici longevivă.

Faptul că simțul comun apreciază muzica simfonică, de cameră sau concertantă drept clasică e pur și simplu o gafă de limbaj. Clasici cu adevărat au fost vreo patru mari compozitori, deși unii muzicologi apreciază că doar doi. Muzica romanticilor pe care o numim arbitrar și nejustificat clasică sau behăielile pop mai languroase pe care cum tot nejustificat le clasificăm drept piese romantice sunt genuri care n-au nimic de a face cu porecla cu care le gratulează limbajul comun. Ceaikovski, Rachmaninov, Sibelius sunt romantici pur sânge, n-au nimic de-a face cu modelul clasic, cu formele și structurile propagate de arta clasică. Iar behăielile mai sus amintite pot fi calificate, cu indulgență, drept modele pseudo-muzicale moderne. Faptul că simțul comun e retardat, că îi ia atât de mult timp să asimileze un curent cultural încât atunci când îl digeră déjà respectivul curent nu mai face umbră pământului și în consecință ajunge să îi proiecteze fantoma asupra celui care îl succedă, e un handicap al capacității colective de reacție la stimuli culturali. Așa se explică cum de produse romantice sunt percepute drept clasice și produse moderne drept romantice. Abia în postmodernitate modernismul a devenit valoare a simțului comun. Abia acum trăim momentul în care nimeni nu se mai îndoiește de faptul că tot ce e ”la modă”, tot ce atentează la integitatea unor canoane, tot ce e ”ieșit din comun” e mai de preț decât orice reper valoric de altă natură. Practic postmodernitatea coincide cu momentul în care simțul comun și-a asumat doctrina modernității ca filosofie de viață, ca fundament existențial.

Una dintre cele mai bulversante consecințe ale orientării moderne este că modele și modelele pe care le generează – chiar și în artă – sunt mai perisabile și mai vulnerabile, sub aspectul alunecării în anacronic, decât cele ce aparțin altor epoci ale gândirii și simțirii culturale. Mai degrabă ne apare demodată creația unui suprarealist de duzină decât a unui discipol de-al lui Tiziano.

Rockul anilor 50 ne pare datat și ușor ridicol în vreme ce muzica lui Haydn ne sună mult mai contemporan… Curentele non-moderne au creat forme perene în vreme ce modernitatea, orientată exclusiv spre noutate, a creat forme de-modabile.

Dacă modernismul exalta inovația, postmodernismul care îi este urmaș de sânge, deconstruiește tot, până la ultima cărămidă.

Atunci când Hegel anunța profetic moartea Artei era blând și indulgent. Atunci când Matei Calinescu invoca cele cinci fețe ale modernității, atunci când Mihail Ralea sau Adrian Marino îi atribuiau trăirii, gândirii și mai ales esteticii moderne calități redutabile și suflu peren, trans-temporal, aveau în vedere promotorii modernismului, exponenții săi de primă sau a doua generație, care nu erau exclusiv ”creatori de modă”. Baudelaire nu era doar un creator de Modă. Stilul Belle Epoque a fost mai mult decât o modă. Chiar și suprarealismul păstra încă o legătură implicită, chiar dacă nemărturisită, cu fundamentele profunde ale gândirii romantice, cu simbolismul, cu mituri și viziuni ancestrale. Pe măsură ce Modernitatea a avansat în vârstă și a ”progresat” în intențiile iconoclaste a ajuns în impasul de a nu mai putea ”inova” și a trebuit să recurgă la deconstrucție. Lirismul este substituit în poezie de ”textuare” – concept lansat de Gheorghe Iova – versul alb este înlocuit de plăsmuiri pseudo-discursive, în arta plastică imagistica abstractă care putea fi descifrată în cheie simbolistă a fost înlocuită de colaj și de mixajul de forme arbitrare, muzica atonală a ajuns să recurgă la reproducerea zgomotului contingent, doar artele spectacolului sunt ceva mai conservatoare. Haosul tinde să cucerească tărâmurile artei încet, încet precum Nimicul din Povestea fără Sfârșit a lui Michael Ende care înfuleca lumea Fantasiei.

Modernitatea nu este contrariul tradiționalismului, după cum nu este nici reversul clasicismului. Este altceva. Aceste dihotomii au fundamente false. În centrul vital al trăirii și gândirii tradiționale nu stă ideea de ”vechi” așa cum tronează noutatea în inima modernității. Tradiția conservă și perpetuează ceea ce un popor sau o cultură a apreciat drept valoare sigură și, mai mult, drept sursă de expresie inepuizabilă, drept reflexie a celor eterne în lumea efemeră, în vreme ce modernitatea nu are un țel contrar ci unul de altă natură care o pune întrucâtva în situația ridicolă de a încerca să mumifice efemerul. Tradiția se articulează pe trăiri colective ancestrale, modernitatea pe o mentalitate colectivă însușită prin cogniție. Tradițiile descoperă lucrurile, lumea, rosturile și sensurile în vreme ce modernitatea le inventează ceea ce este altceva decât contrariul descoperirii. În modernitate nu există căutare de sine ci auto-inventare de aceea spun că dihotomia tradiție-modernitate e excesiv de speculativă. Ar fi reală dacă tradiția s-ar defini prin conservatorism, însă tradițiile s-au format pe cale organică prin depuneri genealogice culturale, prin consimțământul viu al unei colectivități, prin influența credințelelor, gusturilor și reveriilor colective și nu prin constrângeri canonice, printr-o dictatură a formei. Mai degrabă modernitatea impune dictatul și primatul formei prin tirania ”noutății”, acest embargo impus expresiei și formei poate lesne genera reprezentări facile, artificiale, neautentice. Noutatea ca element restrictiv al expresiei este un canon mai greu de suportat decât forma fixă a unui sonet sau a unei balade, spre exemplu. Imperativul pe care arta contemporană îl impune și anume acela de a șoca este mai greu de urmat și îndeplinit în mod autentic decât oricare dintre criteriile formale impuse de arta clasică figurativă, de arta antică sau baroc etc. Și asta pentru că Frumosul este o categorie arhetipală, nevoia de a exprima frumosul ține de fundamentele ființei umane, în vreme ce nevoia de a șoca nu există ca necesitate ontologică, este pur și simplu un implant, o dependență eventual însușită prin contagiune cu mediul. Manierismul era mai ușor de evitat în Renaștere… Imaginile cu care ne bombardează arta contemporană : fețe și trupuri însângerate, contorsionate, schingiuite, expresii violente ale urâtului sau răului, par toate produse de serie comparativ cu expresiile blajine și subtile ale frumosului și binelui din arta altor secole.

Din punctul meu de vedere postmodernismul a ajuns la fundul sacului. A ajuns la capătul lumii. Nu mai e nimic de făcut în direcția asta. Nu mai e nimic de inovat, nu mai e nimic de sfidat, de contestat, de ironizat sau deconstruit.

Am dat de curând pe internet peste un concurs european organizat de Muzeul Leopold din Viena. Tematica are în vedere ”prohibițiile din domeniul artei”. Îmi permit să declar demodat și retrograd și anacronic subiectul. Nu, nu există nici un fel de prohibiții în artă. Déjà un creator contemporan a furat pisoarul lui Duchamp din muzeu și și-a făcut nevoile în el. Se difuzează sub titlul de artă tot soiul de filme în care așa ziși artiști se automutilează. Am văzut un crucifix într-un borcan cu urină într-un mare centru cultural al lumii. Ce prohibiții ? Ce ar mai urma să vedem într-o expoziție de artă contemporană ? Un pedofil sau un zoofil în acțiune ? Un viol în direct ? O crimă ? Un act de canibalism ? Ca anume ne-ar mai putea șoca ? Expunerea exhibiționistă a osemintelor deshumate ale unor genii într-un spațiu muzeal? Un autodafe în văzul lumii? O disecție mică într-o galerie de artă? Ce limite ar mai putea fi ”transgresate”? Nu există nici un fel de prohibiții în arta contemporană, în afară de acele ”tabuuri” sociale care coincid cu noțiuni de drept comun.  Însăși tentativa de a lansa un concurs care să îndemne artiștii să mai inventeze sau invoce un gen de oroare care încă n-a fost ridicată la rang de reprezentare artistică îmi pare lamentabilă. Nu există cenzură în artă, exceptând cazul țărilor în care există dictaturi. Nu există mizerie a vieții sau a minții omenești care să nu fi fost capturată de artiștii contemporani și promovată ca exponat de muzeu, exceptând situații de tipul celor menționate mai sus. O cenzură, o limită a expresiei trebuie să existe. A-i îngrădi unui criminal dreptul de a ucide nu este o limitare a libertății de expresie, chit că așa simte el. A-i îngrădi unui pedofil dreptul de a-și satisface poftele sau unui violator sau unui bătăuș nu este o formă de cenzură ci de simț civic.

De aceea spun că nu mai e nimic de inovat în arta contemporană. A ajuns la capătul drumului. E timpul să o luăm pe altă cale. Să ne asumăm și alte valori, să ne delectăm și cu altceva decât cu moda.

Deși nu pare câtuși de puțin clasică pictura lui Miro, spre exemplu, e perenă. Nu o resimțim demodată, pentru că stilul și viziunea lui nu se subordonau unei mode ci unor exigențe, căutări și imperative lăuntrice.

Filmele lui Abuladze nu sunt câtuși de puțin anacronice sau ”depășite” pentru că nu aveau intenția de a alerga după năluca unui ”trend”. În schimb multe dintre producțiile hollywoodiene din deceniul trecut par mai demodate decât poșetele bunicii.

 Modernitatea nu a produs doar Mode, nu în prima fază. Rădăcinile ei erau înfipte în pământul anumitor școli de gândire și simțire, însă, cu timpul s-au desprins de-acolo, iar trunchiul ei s-a veștejit. Modernismul s-a întors împotriva propriului ideal programatic și anume acela de eliberare a expresiei și manifestării umane din prizonieratul unor condiționări nejustificate. Modernismul a impus canoane în mod draconic. A generat uniformă după uniformă, neștiind cum să procedeze cu atâta libertate.

Nu fac apologia tradiției. Arta Renașterii nu era una tradițională. Nici romantismul sau impresionismul nu au descins din vreo tradiție. Curentele culturale ale lumii occidentale, arta cultă sunt pilde de emancipare, mostre de libertate a conștiinței colective.

 

 

10
Feb
11

Atelier de cunoaștere de sine prin arta actoriei

 

http://www.kudika.ro/articol/timp-liber~alternatimp/15239/atelier-de-cunoastere-de-sine-prin-arta-actoriei/pagina-2.html

”DanceON lanseaza pe 17 ianuarie 2011 Atelierul de cunoastere de sine, un program sustinut de trei actori deosebiti: Adelaida Zamfira, Ana-Ioana Macaria si Nicolae Nastasia.

Cursul are la baza exercitiile specifice artei actorului si ca obiectiv dezvoltarea personala. Pornind de la premisa ca fiecare dintre noi joaca mai multe roluri in viata de zi cu zi, ajungem usor la concluzia ca este necesar sa invatam sa fim eficienti in fiecare sceneta jucata. Abilitatea de a transmite propriile emotii, de a empatiza, de a stabili punti de legatura cu cei din jur se poate dezvolta prin intermediul exercitiilor realizate de actorii profesionisti.

Mai mult, arta actoriei actioneaza ca mijloc puternic de transformare individuala, oferindu-ne resursele necesare pentru a comunica mai bine cu noi insine si cei din jur. De aceea, atelierul propune 3 unghiuri de abordare specifice artei actoriei – vocea, trupul si creativitatea – cei trei mijlocitori ai comunicarii cu ceilalti.

Despre Atelier

Atelier de cunoastere de sine prin arta actorieiAtelierul de cunoastere de sine te poate ajuta sa elimini blocajele personale – indiferent de natura lor – sa comunici mai usor cu tine insuti, sa identifici problemele care iti stau in cale, sa te dezvolti si sa traiesti in concordanta cu nevoile si asteptarile tale.

Acesta nu este un curs traditional, pentru ca nimeni nu invata pe nimeni, profesorii sunt doar “antrenori”, care vor participa la acest proces de redescoperire a ceea ce exista de fapt in interiorul fiecaruia, declansand si starnind procese de gandire, stimuland creativitatea atat de necesara atat in viata profesionala cat si personala. Atelierul propune un spatiu liber de cercetare, prin care te poti imbogati interior, experimentand. Exercitiile propuse se adapteaza in functie de dinamica si personalitatea grupului, cat si de nevoile individuale.

Atelierul este sustinut de trei actori cunoscuti si recunoscuti: Adelaida Zamfira, Ana-Ioana Macaria si Nicolae Nastasia. Cursurile se desfasoara o data pe saptamana, un modul contine 8 sedinte cu durata de doua ore. La final, vei putea pune in practica noile cunostinte in cadrul unui eveniment, devenind pentru scurt timp tu insuti actor alaturi de colegii de grup”.

10
Feb
11

haiku

 

Nature is never

Unfair or hateful or mean

Only in men’s sight

Natura nu e

diformă doar privirea

o poate strâmba

 

*

He aged beside me

But I still see him childish

Love is always young

Îmbătrânise

Dar tot copil îi părea

Iubirii mele

 

*

 

Don’t aim the skyline

before certainly knowing

you are pure enough

Nu ținti cerul

Dacă nu te simți destul

De pur și senin

 

*

Foreign what it means?

a tongue not a language is

the cradle of words

Străinătate

Limba și nu limbajul

e leagăn de sens

 

*

Downtown is the storm

in the village is the realm

of serenity

Așa e lumea

Orașul e furtuna

Satul – seninul

 

*

Enjoy everything

Even the longing or grief

Sorrow is still love

Bucură-te azi

Chiar de dor sau durere

Iubirea e-n tot

 

*

Talk to the flowers

with a small and peaceful voice

they always hear you

Vorbește-i florii

cu calm și abia șoptit

te va auzi

 

*

The sense of living

is not to gain or to win

but to be yourself

Arta de a trăi:

Nu să câștigi e țelul

ci să nu te pierzi

 

*

What’s an animal

but a guide through the forest

of our savageness?

Spirit animal

un ghid prin labirintul

propriei naturi 

*

Whenever you come

the dark vanishes away

the daylight turns blue

Ori de câte ori

te apropii dispare

întunericul

 

*

The autumn gets dressed

in yellow green red purple

but its heart is gray

Toamna-și îmbracă

În galben, verde, roșu

Inima cea gri

 

 

*

Today we are one

beyond sorrow and restless

gathered in a pray

Azi suntem una

dincolo de durere

uniți în rugă

 

*

 

Sometime the good will

join our steps and wonders

like a bright shadow

Bunăvoința

ne însoțește pașii

fără să o știm

 

*

The salt of the earth

in not under the ground’s skin

but into the sky

Nu în glie e

sarea pământului meu

ci în cer și vânt

 

*

 

Lonesome trees and herbs

know the secrets of weather

better than forests

Copacii singuri

știu mai bine tainele

decât pădurea

 

*

Rising sun hidden
In the dust of past still shines
Through the dreams’ hot wind

Răsărit ascuns

În pulberea anilor

Se arată în vis

 

*

A savage snowfall
Your image like a deep trace
Cut into my soul

Imaginea ta

Cerul amintirilor

Ninsoare de dor

 

*

In a desert time
Your memory holding me
Like a promise land

În vremuri pustii

doar chipul tău îmi pare

a fi o oază

 

*

In the lake’s mirror
Strange reflections of our lives
Bright and dark shadows

Oglindă de lac

reflectând tot ce e viu

umbre și lumini

*

 

Strange waving nature

Whispering leaves of the trees

Chasing the darkness

Stranie noapte

Șopotele frunzelor

Alungă frica

 

*

There is no false path

Only wrong steps following

The call of bad dreams

Unele vise

Ne împing pe drumul rău

al amăgirii

 

*

Goodness is no more

than the nature’s symphony

whispered in the heart

Bunătatea e

simfonia naturii

din inima ta

 

*

A flying machine

can have wings, can cross the sky

but never can sing

Mașina de zbor

poate străbate cerul

dar nu și cânta

 

 

Butterflies don‘t dies

they are as eternal as

everlasting dreams

Fluturii nu mor

ei sunt eterni asemeni

reveriilor

 

*

 

Each stone of the road

has been part of the body

of a big mountain

Fiece piatră

a făcut cândva parte

din marele deal

 

*

The soul’s change of skin

tastes sometimes like grief or death

springtime comes with mud

suflet ce-și schimbă

pielea în frig și jale

nuferi în noroi

 

*

Night of december

without stars to beseech for

a bright destiny

Noapte de iarna

întunecată soartă

fără nimb de stea

 

*

Is this a counter

for the bitterness of life

or just november?

Noiembrie e

Cântarul tristeților

și amăgirii

 

*

somehow is early

somehow is late somehow is

just the right moment                   

cumva e târziu

cumva e prea devreme

doar timpul doare

 

*

I’ve gained a mountain

At the lottery of stones

Once upon a time

La loteria

pietrelor am câștigat

un munte, cândva




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers