13
Feb
11

Modernitate versus modernitate

 

Ideea, larg răspândită, cum că “modernii de azi sunt clasicii de mâine” are fundamente false. Modernismul nu poate fi considerat un gen, un curent generator de stiluri în cultură și în mentalitatea publică, în artă așa cum au fost Renașterea, Barocul, Romantismul, Clasicismul pentru simplul fapt că valorile în jurul cărora gravitează modernitatea au ca nucleu Noutatea, modernismul propagă MODE, este un apogeu al modei și un triumf al acesteia asupra perenității oricăror modele, forme sau valori. Altfel spus modernul îi pretinde noutății să domine și să subjuge, să subordoneze orice alt criteriu de valoare. Ceea ce în MODĂ a fost cândva ”avangardist” sau ”neconvențional” sau ”insolit” acum ține de ceea ce numim linie clasică. Moda din perioada Belle Epoque ne pare înduioșător de ”cuminte” și elegantă deși în timpul său a făcut furori, a șocat, a fost etichetată drept obraznică. Moda este cea care se transformă clasicizând formele anterioare. Moda fiind apanajul strict al Modernității. În cadrul modernității, ceea ce azi apare drept inedit, șocant, frapant, iconoclast, mâine poate fi considerat un loc comun, un conformism; n-aș spune model clasic tocmai pentru a evita confuzia de termeni. Dincolo de granițele mentalității moderne, lucrurile stau altfel. Clasicismul este un curent cultural axat pe o anumită concepție cosmogonică, axiologică, gnoseologică, alta decât cea care a generat romantismul, alta decât cea din care a descins barocul etc. O viziune asupra lumii împărtășită de o anumită generație sau suită de generații creeaza un curent cultural, însă nucleul dur al acestui curent constă într-un set de valori, idei, interpretări ale lumii, concepții despre bine și frumos, despre dreptate și armonie, despre formă și fond și nu într-un singur criteriu valorificant, total neutru din punct de vedere axiologic așa cum este ”noutatea”, criteriu care a consacrat lumea modernă. Nu putem compara o cultură care gravitează în jurul căutării echilibrului, manifestărilor armonice, estetismului formelor, aspirației spre idealitate bunăoară cu una care se învârte nebunește în jurul foamei de noutate. Nu avem nici un termen comparativ care să ne permită să cântărim cu aceeași balanță Clasicismul și Modernismul.

Până în era modernă noțiunea de clasic nu era asociată celei de canonic sau de model peren ca în zilele noastre. ”Clasicizarea” formelor moderne este un fenomen demn de un alt nume ; este un proces de triere, de selecție a formelor după considerente ce țin de o anumită orientare de gust a unei generații, de anumite tendințe prezente în gândirea academică sau comună. O pictură de Picasso nu va fi niciodată ”clasică” ci doar perenă. Un poem dadaist nu se poate ”clasiciza” nici ținut într-o cămară, la borcan, în saramură. O mobilă de tip IKEA, făcută din trei scânduri șlefuite și vopsite industrial, nu se va ”clasiciza” nici într-o mie de ani, dar nu va fi nici longevivă.

Faptul că simțul comun apreciază muzica simfonică, de cameră sau concertantă drept clasică e pur și simplu o gafă de limbaj. Clasici cu adevărat au fost vreo patru mari compozitori, deși unii muzicologi apreciază că doar doi. Muzica romanticilor pe care o numim arbitrar și nejustificat clasică sau behăielile pop mai languroase pe care cum tot nejustificat le clasificăm drept piese romantice sunt genuri care n-au nimic de a face cu porecla cu care le gratulează limbajul comun. Ceaikovski, Rachmaninov, Sibelius sunt romantici pur sânge, n-au nimic de-a face cu modelul clasic, cu formele și structurile propagate de arta clasică. Iar behăielile mai sus amintite pot fi calificate, cu indulgență, drept modele pseudo-muzicale moderne. Faptul că simțul comun e retardat, că îi ia atât de mult timp să asimileze un curent cultural încât atunci când îl digeră déjà respectivul curent nu mai face umbră pământului și în consecință ajunge să îi proiecteze fantoma asupra celui care îl succedă, e un handicap al capacității colective de reacție la stimuli culturali. Așa se explică cum de produse romantice sunt percepute drept clasice și produse moderne drept romantice. Abia în postmodernitate modernismul a devenit valoare a simțului comun. Abia acum trăim momentul în care nimeni nu se mai îndoiește de faptul că tot ce e ”la modă”, tot ce atentează la integitatea unor canoane, tot ce e ”ieșit din comun” e mai de preț decât orice reper valoric de altă natură. Practic postmodernitatea coincide cu momentul în care simțul comun și-a asumat doctrina modernității ca filosofie de viață, ca fundament existențial.

Una dintre cele mai bulversante consecințe ale orientării moderne este că modele și modelele pe care le generează – chiar și în artă – sunt mai perisabile și mai vulnerabile, sub aspectul alunecării în anacronic, decât cele ce aparțin altor epoci ale gândirii și simțirii culturale. Mai degrabă ne apare demodată creația unui suprarealist de duzină decât a unui discipol de-al lui Tiziano.

Rockul anilor 50 ne pare datat și ușor ridicol în vreme ce muzica lui Haydn ne sună mult mai contemporan… Curentele non-moderne au creat forme perene în vreme ce modernitatea, orientată exclusiv spre noutate, a creat forme de-modabile.

Dacă modernismul exalta inovația, postmodernismul care îi este urmaș de sânge, deconstruiește tot, până la ultima cărămidă.

Atunci când Hegel anunța profetic moartea Artei era blând și indulgent. Atunci când Matei Calinescu invoca cele cinci fețe ale modernității, atunci când Mihail Ralea sau Adrian Marino îi atribuiau trăirii, gândirii și mai ales esteticii moderne calități redutabile și suflu peren, trans-temporal, aveau în vedere promotorii modernismului, exponenții săi de primă sau a doua generație, care nu erau exclusiv ”creatori de modă”. Baudelaire nu era doar un creator de Modă. Stilul Belle Epoque a fost mai mult decât o modă. Chiar și suprarealismul păstra încă o legătură implicită, chiar dacă nemărturisită, cu fundamentele profunde ale gândirii romantice, cu simbolismul, cu mituri și viziuni ancestrale. Pe măsură ce Modernitatea a avansat în vârstă și a ”progresat” în intențiile iconoclaste a ajuns în impasul de a nu mai putea ”inova” și a trebuit să recurgă la deconstrucție. Lirismul este substituit în poezie de ”textuare” – concept lansat de Gheorghe Iova – versul alb este înlocuit de plăsmuiri pseudo-discursive, în arta plastică imagistica abstractă care putea fi descifrată în cheie simbolistă a fost înlocuită de colaj și de mixajul de forme arbitrare, muzica atonală a ajuns să recurgă la reproducerea zgomotului contingent, doar artele spectacolului sunt ceva mai conservatoare. Haosul tinde să cucerească tărâmurile artei încet, încet precum Nimicul din Povestea fără Sfârșit a lui Michael Ende care înfuleca lumea Fantasiei.

Modernitatea nu este contrariul tradiționalismului, după cum nu este nici reversul clasicismului. Este altceva. Aceste dihotomii au fundamente false. În centrul vital al trăirii și gândirii tradiționale nu stă ideea de ”vechi” așa cum tronează noutatea în inima modernității. Tradiția conservă și perpetuează ceea ce un popor sau o cultură a apreciat drept valoare sigură și, mai mult, drept sursă de expresie inepuizabilă, drept reflexie a celor eterne în lumea efemeră, în vreme ce modernitatea nu are un țel contrar ci unul de altă natură care o pune întrucâtva în situația ridicolă de a încerca să mumifice efemerul. Tradiția se articulează pe trăiri colective ancestrale, modernitatea pe o mentalitate colectivă însușită prin cogniție. Tradițiile descoperă lucrurile, lumea, rosturile și sensurile în vreme ce modernitatea le inventează ceea ce este altceva decât contrariul descoperirii. În modernitate nu există căutare de sine ci auto-inventare de aceea spun că dihotomia tradiție-modernitate e excesiv de speculativă. Ar fi reală dacă tradiția s-ar defini prin conservatorism, însă tradițiile s-au format pe cale organică prin depuneri genealogice culturale, prin consimțământul viu al unei colectivități, prin influența credințelelor, gusturilor și reveriilor colective și nu prin constrângeri canonice, printr-o dictatură a formei. Mai degrabă modernitatea impune dictatul și primatul formei prin tirania ”noutății”, acest embargo impus expresiei și formei poate lesne genera reprezentări facile, artificiale, neautentice. Noutatea ca element restrictiv al expresiei este un canon mai greu de suportat decât forma fixă a unui sonet sau a unei balade, spre exemplu. Imperativul pe care arta contemporană îl impune și anume acela de a șoca este mai greu de urmat și îndeplinit în mod autentic decât oricare dintre criteriile formale impuse de arta clasică figurativă, de arta antică sau baroc etc. Și asta pentru că Frumosul este o categorie arhetipală, nevoia de a exprima frumosul ține de fundamentele ființei umane, în vreme ce nevoia de a șoca nu există ca necesitate ontologică, este pur și simplu un implant, o dependență eventual însușită prin contagiune cu mediul. Manierismul era mai ușor de evitat în Renaștere… Imaginile cu care ne bombardează arta contemporană : fețe și trupuri însângerate, contorsionate, schingiuite, expresii violente ale urâtului sau răului, par toate produse de serie comparativ cu expresiile blajine și subtile ale frumosului și binelui din arta altor secole.

Din punctul meu de vedere postmodernismul a ajuns la fundul sacului. A ajuns la capătul lumii. Nu mai e nimic de făcut în direcția asta. Nu mai e nimic de inovat, nu mai e nimic de sfidat, de contestat, de ironizat sau deconstruit.

Am dat de curând pe internet peste un concurs european organizat de Muzeul Leopold din Viena. Tematica are în vedere ”prohibițiile din domeniul artei”. Îmi permit să declar demodat și retrograd și anacronic subiectul. Nu, nu există nici un fel de prohibiții în artă. Déjà un creator contemporan a furat pisoarul lui Duchamp din muzeu și și-a făcut nevoile în el. Se difuzează sub titlul de artă tot soiul de filme în care așa ziși artiști se automutilează. Am văzut un crucifix într-un borcan cu urină într-un mare centru cultural al lumii. Ce prohibiții ? Ce ar mai urma să vedem într-o expoziție de artă contemporană ? Un pedofil sau un zoofil în acțiune ? Un viol în direct ? O crimă ? Un act de canibalism ? Ca anume ne-ar mai putea șoca ? Expunerea exhibiționistă a osemintelor deshumate ale unor genii într-un spațiu muzeal? Un autodafe în văzul lumii? O disecție mică într-o galerie de artă? Ce limite ar mai putea fi ”transgresate”? Nu există nici un fel de prohibiții în arta contemporană, în afară de acele ”tabuuri” sociale care coincid cu noțiuni de drept comun.  Însăși tentativa de a lansa un concurs care să îndemne artiștii să mai inventeze sau invoce un gen de oroare care încă n-a fost ridicată la rang de reprezentare artistică îmi pare lamentabilă. Nu există cenzură în artă, exceptând cazul țărilor în care există dictaturi. Nu există mizerie a vieții sau a minții omenești care să nu fi fost capturată de artiștii contemporani și promovată ca exponat de muzeu, exceptând situații de tipul celor menționate mai sus. O cenzură, o limită a expresiei trebuie să existe. A-i îngrădi unui criminal dreptul de a ucide nu este o limitare a libertății de expresie, chit că așa simte el. A-i îngrădi unui pedofil dreptul de a-și satisface poftele sau unui violator sau unui bătăuș nu este o formă de cenzură ci de simț civic.

De aceea spun că nu mai e nimic de inovat în arta contemporană. A ajuns la capătul drumului. E timpul să o luăm pe altă cale. Să ne asumăm și alte valori, să ne delectăm și cu altceva decât cu moda.

Deși nu pare câtuși de puțin clasică pictura lui Miro, spre exemplu, e perenă. Nu o resimțim demodată, pentru că stilul și viziunea lui nu se subordonau unei mode ci unor exigențe, căutări și imperative lăuntrice.

Filmele lui Abuladze nu sunt câtuși de puțin anacronice sau ”depășite” pentru că nu aveau intenția de a alerga după năluca unui ”trend”. În schimb multe dintre producțiile hollywoodiene din deceniul trecut par mai demodate decât poșetele bunicii.

 Modernitatea nu a produs doar Mode, nu în prima fază. Rădăcinile ei erau înfipte în pământul anumitor școli de gândire și simțire, însă, cu timpul s-au desprins de-acolo, iar trunchiul ei s-a veștejit. Modernismul s-a întors împotriva propriului ideal programatic și anume acela de eliberare a expresiei și manifestării umane din prizonieratul unor condiționări nejustificate. Modernismul a impus canoane în mod draconic. A generat uniformă după uniformă, neștiind cum să procedeze cu atâta libertate.

Nu fac apologia tradiției. Arta Renașterii nu era una tradițională. Nici romantismul sau impresionismul nu au descins din vreo tradiție. Curentele culturale ale lumii occidentale, arta cultă sunt pilde de emancipare, mostre de libertate a conștiinței colective.

 

 

Advertisements

0 Responses to “Modernitate versus modernitate”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: