19
Feb
11

Dreptul la durere

 

DREPTUL LA DURERE

Caldarâmul avea reflexii de prapor secret

Câţiva morţi desenau semnul crucii

Cu vârful inimii subţiat redevenit penel

Strângându-şi în pumni rămăşiţeţe vocii

Veniseră mulţi să-i ridice

Să-i chestioneze în legătură cu sângele

Cu murdărirea străzii abia curăţate

Veniseră să-i închidă în locuri special amenajate

Lăsaţi-i acolo vă strig

Lăsaţi lumina cât mai la vedere

Nu ne furaţi şi cel din urmă combustibil

Dreptul vital la durere

Daţi-ne morţii să-i împodobim

Cu frunzele dorinţelor, cu toamna din astre

Să-i trimitem la groapă îmbarcaţi

La bordul viselor noastre.

(poezie pe care am scris-o în 1990)

 

Despre dreptul vital la durere n-am mai scris din adolescenţă, de când s-a dus bunică-mea.

Probabil pentru că toate celelalte dureri pe care le-am încasat, în care m-am scăldat, prin care am colindat, de care m-am jelit sau vindecat mi-au părut accidentale, evitabile, nesemnificative, cumva străine de fiinţa mea. Dureri care nu lasă urme, dureri fluide sau dizolvabile, dureri prea puţin demne de ţinut minte, dureri urâte şi morocănoase, dureri stupide sau ridicole, disperări de ocazie, dureri-căpuşă care mi-au parazitat o vreme existenţa. Dureri pe care nu le puteam asocia cu vreun drept vital ci mai degrabă cu raţia cotidiană de ne-dreptate din care ne înfruptăm, pe apucate, fiecare.

Atunci când eşti nevoit să te desparţi pentru totdeauna de prezenţa cuiva foarte apropiat, de fiinţa întrupată a unui alter-ego, de un celălalt care îţi e infinit mai preţios decât propria bunăstare lăuntrică, în fine, de cineva cu care trăieşti simbiotic în acelaşi univers particular, durerea devine redută a refuzului despărţirii, o categorică înfruntare a morţii. În faţa ireparabilului, în faţa acelei linişti curioase care ţi se aşterne în suflet în clipa dispariţiei celui drag, ca o zăpadă imaculată, durerea e o formă de rezistenţă, este întructâva expresia unui triumf al vieţii în faţa absolutului mut şi impenetrabil al morţii. Durerea este în astfel de momente contrariul angoasei, este forţa motrice care o anihilează, este însăşi iubirea care îşi refuză sfârşitul. Legătura dintre două fiinţe pe care „moartea nu le poate despărţi” este iubire dezmărginită, destrupată, de neînfrânt. Durerea e viaţă. Durerea e un ritual închinat cultului vieţii, atunci când despărţirea e dictată de imperative exterioare. Durerea e expresia unui drept vital: acela de a iubi. Nu există iubire detaşată, iubire care să îşi poată asuma sfârşitul. Dacă acest punct terminus este consecinţa unei arderi naturale, dacă iubirea moare de moarte bună, şi trupul rămâne intact nu e nimic tragic. Doar despărţirea nedorită, neacceptată e tragică: atunci când trupul se stinge şi iubirea rămâne. Intactă.

Moartea unei iubiri este, de multe ori, sursă de depresie. Trăim însă într-o cultură în care noţiunea de depresie este suprauzitată şi extrapolată şi asupra dreptului vital la durere, asupra suferinţei VITALE prin care treci atunci când te confrunţi cu o depărţire tragică, atunci când nu iubirea e cea care moare, ci trupul celui drag. Ar trebui ca o astfel de durere să poarte un nume de cod explicit: contra-depresie sau anti-depresie ca să priceapă tot boul că o durere menită să afirme viaţa nu poate fi aceeaşi natură cu cea care o neagă, care se manifestă prin pierderea apetitului pentru viaţă.

La baza depresiilor e o criză a iubirii, nu o expresie tragică a acesteia. Deprimat e cel care nu îşi găseşte rostul, raţiunea de a fi în lume şi în sine, din motive care pot fi depăşite.

Dar devoratorii de diagnostice nu se mulţumesc cu atât. Ei vor să cartografieză orice trăire şi experienţă, să le subordoneze unui tablou clinic. Ei vor să capteze toată suflarea omenească în formulele lor triviale, să reducă fiinţa umană la un exponant de laborator psihologic.

Onest vorbind, psihologia modernă abia de silabiseşte câteva fraze despre propriul său obiect, care e sufletul. În materie de cunoaştere şi înţelegere a fiinţei e la nivel de „Ana are mere”; „mama, tata, pipi, papa, caca”. Unghiul din care observă, forează şi ia notiţe e unul strâmb din start, dar asta e altă discuţie. Ceea ce e mai neplăcut este că peste erorile de fond ale psihologismelor au crescut buruieni ale simţului comun, bălării ale mentalităţii moderne care printre multe alte „calităţi” manifestă şi o fobie a durerii. În multe societăţi occidentale dreptul de a plânge este pus în pericol. Noua Inchiziţie care se manisfestă prin examene şi testări psihologice din ce în ce mai frecvente, condamnă suferinţa, pentru că este o piedică în calea performanţei profesionale, a bunăstării familiale şi stării de veselie generală care în curând, probabil, va fi impusă prin lege. Suferinţa e contra-productivă, iar noi trăim într-o eră a marilor progrese… Nu? Suferinţa ar putea dăuna chiar şi economiei globale: oamenii îndureraţi sunt distraţi, lenţi, absenţi…mai greu de strunit şi prea puţin preocupaţi de profit.

În evul mediu valoarea centrală a civilizaţiei era credinţa. Respectarea doctrinelor religioase. Acum valoarea nucleară este oportunitatea sau evoluţia. Nu poţi evolua dacă plângi prea mult sau prea des, dacă iubeşti prea intens, dacă ai crize existenţiale, dacă te laşi copleşit de moartea cuiva drag… Atunci bunii samariteni te dădeau pe mâna Inchiziţiei dacă îţi adulmecau ideile sau trăirile eretice. Acum vecinii, amicii, apropiaţii sunt gata să te ducă la psiholog la cea mai mică migrenă sufletească. De ce autorităţile sociale sunt încântate de strategiile noii inchiziţii este destul de evident: pentru ca vecinii, amicii, apropiaţii sunt convinşi că spre binele celui vizat acţionează, în numele sănătăţii lui generale. Atunci dreptul la îndoială era cel vânat, acum dreptul la nefericire este blamat şi stigmatizat prin toate mijloacele. Atunci în numele religiei acum în numele ştiinţei. Au existat vrăjitori şi satanişti autentici, aşa cum există şi acum bolnavi psihic, cu adevărat. Dar lucrurile au scăpat de sub control. Discernământul a fost întotdeauna cea mai fragilă articulaţie a conştiinţei umane. Împotmolindu-se în hăţişurile propriei imaginaţii morbide, bunii samariteni medievali ardeau pe rug tot ce li se arăta în coşmaruri. Acum grupul de binevoitori e dispus să te îndoape cu tranchilizante la fiece melancolie. Fobia de durere este un travesti ipocrit al egoismului hedonist căci nu de dragul celui suferind fac apel la depresie cei care au o astfel de fobie, ci de dragul veseliei generale, „just for fun”, din aspiraţie pură la ne-simţire şi distracţie şi nonşalanţă şi bună dispoziţie. De multe ori suferindul însuşi are convingerea că e bolnav pentru că nu îl ajută intelectul să despartă apele şi să se orienteze prin hăţişurile terminologiei de specialitate în aşa fel încât să facă distincţia dintre suferinţa naturală, legitimă şi chiar benefică şi cea patologică. Omul de rând, nu ştie, n-are de unde să ştie.„Ţi-ai pierdut un părinte, un frate, un iubit? Vai! Eşti deprimat. Du-te fuga la psiholog, că e periculos să suferi. Durerea dăunează grav sănătăţii!” se gândeşte. Te afli la o răscruce sau într-un impas pe drumul căutării de sine? Ce sens are să meditezi, să creezi, să cazi pradă introspecţiei când poţi apela la un cadru specializat care să facă „treaba” în locul tău? Omul de rând a fost informat că plânsul în exces, deruta, confuzia, nefericirea sunt semne de boală. Şi vina nu e a omului de rând. Acesta se conformează, ca şi în evul mediu, prescripţiilor „autorităţilor”, e luat pe sus de valul de „adevăruri” postulate în numele instanţei supreme: atunci religia, acum ştiinţa. Omul de rând e de bună credinţă. E acelaşi credincios, care atunci se temea de vrăjitoare şi de erezii. Acum se teme de tulburări, tulburaţi şi patologii. Un ins ceva mai răsărit intelectual pe atunci era numai bun de pus în lanţuri, unul mai puţin tarat sufleteşte acum e numai bun de tratat cu tranchilizante. Orice diagnostic poate fi întors împotriva suferindului de către cei interesaţi să îl discrediteze, asemeni suspiciunii de erezie cu care erau puşi la zid medievalii fără noroc. Şi atunci şi acum modelul de normalitate a fost şi este săracul cu duhul, perfect-mediocrul, manipulabilul, semi-androidul. Cetăţeanul dresabil este un cetăţean model. Cetăţeanul model este un câine bun.

Faţă de antichitate am evoluat. Antigona are dreptul în zilele noastre să îşi îngroape morţii, dar nu să şi-i plângă.

Dreptul la durere ne este din ce în ce mai des încălcat. Nu de instanţe sociale impersonale ci de cei din jur, îngrijoraţi. Bolile sociale, colective, se manifestă de aşa natură că majoritatea atinsă de microb îl arată cu degetul pe imunul minoritar. Am citit cândva o superbă parabolă despre orbire. Într-o comunitate de orbi s-a născut un copil care vedea. L-au declarat infirm, grav bolnav.

Fobia durerii psihice este o consecinţă a erodării şi deteriorării relaţiei dintre eul superficial şi sine, o malformaţie a vieţii lăuntrice. Sunt mai mulţi factori care au condus la această ridicolă stare de obnubilare interioară. Omului de rând contemporan nu îi e doar frică de singurătate, de îndoială, de trăiri intense, de dileme, îi e şi incomod să îşi mai înfrunte singur, nu doar demonii, ci şi daimonul socratic, pentru că acesta îi pretinde eforturi substanţiale. Deliciile şi satifacţiile unei vieţi interioare consistente au preţul lor. După cum şi sărăcia acestei vieţi lăuntrice are un preţ. Teama de interiorizare, de propria interioritate este emblematică pentru mentalitatea contemporană în era comunicaţională. Apelul la o instanţă exterioară, care e psihoterapeutul este de cele mai multe ori consecinţa neîncrederii în mijloacele proprii, naturale – nu de vindecare – ci de orientare în cosmosul interior. Este şi o fugă de sine, o laşitate şi o comoditate. Îi pasezi altuia grija ta, nefericirea ta, răspunderea durerii tale. S-a spus că psihologii substituie în lumea modernă rolul preotului, uneori şi al prietenului sau confesorului. Nu. Pentru că rolul preotului are valenţe ritualice, rolul prietenului sau confesorului este unul de arbitru intim, în vreme ce psihologul este un „străin”, un exponent al autorităţii culturale sau sociale. Însăşi deontologia profesională îl impiedică să aibă o relaţie personalizată cu pacientul. Confesorul, prietenul sau preotul sunt implicaţi, participă la viaţa sufletească a celui ce se destăinuie, în vreme ce psihologul este cu necesitate neutru, detaşat, impersonal, obiectiv. Confesorul, prin definiţie, este un girant al subiectivismului, un exponent al implicării empatice, în vreme ce empatia psihologului este doar un truc profesional. De aceea confesiunile în faţa unui celălalt imun şi detaşat au mai degrabă rezonanţa unor acte de exhibiţionism, decât de comuniune intimă sau spirituală. În cabinet te auto-denunţi, îţi pârăşti şi, într-un fel, îţi trădezi intimitatea. Preotul, prietenul, confesorul nu îţi pun un diagnostic ci te urmăresc pe calea metamorfozelor lăuntrice. Ei nu sunt responsabili de suferinţa ta, dar te ajută când îţi e mai greu să treci un pod, să urci o treaptă, să te aşezi pe o stâncă. Psihologul, dimpotrivă, e respondabil de suferinţa ta şi de aceea vrea să ţi-o înlăture. Tot ce face este în scopul de a se elibera de răspundere. El nu îşi propune să te înţeleagă sau să te ajute să înduri, ci să elimine sursa durerii. Nici nu ar avea cum altfel, pentru că are un rol ingrat, tâmpit, clocit în incubatorul unei societăţi artificiale sau, în tot cazul, contra-naturale. Nu e nici vina psihologilor că oamenii apelează la ei pentru te miri ce. Fac şi ei ce pot. Vina e maladiilor gândirii colective, de care însă se ocupă filosofii. Vina, este a sistemului educaţional. A celor care preferă să formeze armate de manipulabili decât să cultive oameni.

Ceea ce ne lipseşte e discernământul. Eventual o şcoală care să ni-l educe. Degeaba suntem dopaţi cu informaţii, dacă discrnământul ne e atrofiat. Avem nevoie de o educaţie care să ne pună în funcţiune gândirea şi nu memoria – capacitatea de absorbţie mecanică a gândirii altora. Altminteri fiecare epocă şi societate va sfârşi prin a avea propria Inchiziţie constituită în jurul şi în numele unui tabu sau altuia.

Acum tabu-ul cheie este durerea. Depresia există, dar e altceva…

Un tabu secundar este spaima. Panica şi anxietatea există, dar sunt altceva.

„Frica dăunează grav sănătăţii” ar putea fi titlul ultimului val de tratate de psihologie. Un manual de combatere a fricii ar putea începe aşa:

Nu va fie teamă de cuşti

Nu vă fie teamă de subsoluri

Nu vă fie teamă de somnul fără vise

Nu va fie teamă de zgomot

Nu vă fie teamă de claxoane

Nu vă fie teamă de noroi

nu vă fie teamă de uzine

nu vă fie teamă de maşini

 

Autorităţile statului veghează pentru ca toate aceste temeri să fie nefondate

 

Mai ales de întuneric nu vă fie teamă

Bezna nu dăunează sănătăţii

 

Iar dacă nu vă puteţi înfrânge neliniştea

Staţi liniştiţi, există tratamente şi pilule

Pentru orice fel de spaimă

Nu vă fie frică

 

Cu o medicaţie adecvată

Vă veţi încuia singuri în cuşti

Veţi ridica temple în subsoluri

Vă veţi bucura pe săturate de somnul cel bun, fără vise

Vă veţi obişnui cu zgomotul, cu noroiul

Vă veţi angaja de bunăvoie în uzine

Veţi aduce elogii maşinii

 

Cu o bună îndrumare

Veţi reuşi să vă încadraţi perfect în peisaj

 

Nu vă temeţi, chiar dacă vă e frică

Se rezolvă,

Orice se rezolvă

Ştiinţa modernă poate aboli orice angoasă

 

Nu vă fie frică de infern

Accepta-ţi-l în inima voastră,

Primiţi-l în casă, în vise, în trupuri

nu opuneţi rezistenţă

şi veţi vedea cât de puţin înfiorător e…

 

Trăim în era marilor descoperiri. Am gasit metode de anestetziere şi ne folosim de ele abuziv: în orice context, fără raţiune.

Un tabu important este şi inadaptarea. Există feluri şi feluri de inadaptare. De aceea avem organul gândirii, ca să facem diferenţa.

O pierdere majoră nu e totuna cu o răfuială cu şeful, cu o umilinţă încasată în trafic, cu o rană deschisă a vanităţii.

Despărţirea printr-un soi de divorţ e tratabilă, despărţirea prin moarte nu. E chiar un sacrilegiu să încerci să îmblânzeşti o astfel de durere, să o atenuezi pe cale clinică. Un ultragiu la adresa naturii. Pentru că o astfel de suferinţă e însăşi vocea naturii care se ceartă cu moartea, existenţa ei este argumentul cheie al vieţii şi al iubirii în această luptă, este o pildă a vocaţiei metafizice a fiinţei.

 

 

Advertisements

1 Response to “Dreptul la durere”


  1. 19/02/2011 at 2:54 pm

    Am citit cu interes postarea dumneavoastra, care abunda in observatii pertinente, facute fara ostentatie si cu o remarcabila luciditate.
    Ma simt un simplu martor, in fata unei inundatii catastrofale sau in fata unui devastator seism: media a inundat spatiul comunicational cu pareri “ale specialistilor”, care frizeaza absurdul si violenteaza bunul simt.
    Situatia nu este doar nationala, o intalnesc si in Anglia unde durerea este inamicul public numarul unu. De la durerile gingivale care preced eruptia dentara la fracturi, de la simple zgarieturi la tumori inoperabile, totul trebuie tratat in primul rand din perspectiva analgeziei… In unele cazuri, abordarea este cat se poate de necesara. Extremismul insa, a aruncat si cele mai mici dureri – atat de necesare in procesul cresterii si autocunoasterii, in categoria marilor dusmani ai umanitatii. Este dureros sa vezi oameni lipsiti de capacitatea intrelegerii si integrarii celor mai simple si banale suferinte. De aici pana la anestezierea sufleteasca, nu a fost decat un pas. Am trait sub degetul grijuliu-acuzator al atentiei celorlalti, ridicat asupra mea de cate ori priveam pe geam sau priveam ganditor o foaie de hartie:” Esti in regula? Totul este bine?… Pot sa te ajut cu ceva?”.
    Pe de alta parte, am gasit cateva exagerari sau generalizari, pe care vi le semnalez cu grija celui care nu vrea sa altereze esenta mesajului vostru. Atat in psihologie cat si in psihoterapie, s-a ajuns la un punct in care durerea si suferinta sunt respectate ca parte integrata in cresterea omului si a omenescului. Psihoterapia s-a imbibat de existentialism si fenomenologie. Gestalt terapia nu face nici ea nota discordanta, observandu-se la un moment dat un numitor comun religios, terapeutic si filozofic in virtutea faptului ca advarul poate fi exprimat diferit dar nu divizat…
    Ceea ce ma ingrijoreaza, este faptul ca atat din psihologie si psihoterapie cat si din religie (stiinta sufera in acelasi fel..) s-au amputat acele drumuri care indica spre totalitate, spre omul intreg. Au ramas insa in practica diverse tertipuri manipulative, de la “autodenuntul” spovedaniei la exhibarea intimitatii pe canapeaua psihanalistului cu studii de psihologie “la foarte mare distanta”.
    In cele din urma, doresc sa va felicit pentru textul de mai sus si nu numai, pentru toate “cioburile de oglinda” din mai vechile sau proaspetele postari, care invita la introspectie, prin care va lasati vazuta, fara meschinarie si fara falsa pudoare.
    Cu bucurie, Cristian Ceontea.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: