21
Feb
11

Cronica ideilor tulburătoare de Matei Vişniec

 

Ultima apariţie de carte semnată de Matei Vişniec, pe care o recomand cu convingere, poartă titlul: „Cronica ideilor tulburătoare”. Este vorba despre o colecţie de eseuri pe teme de actualitate, care ne propune o meditaţie asupra punctelor nevralgice ale fenomenologiei sociale contemporane. Vişniec critică generalităţile mentalului postmodern prin raportare la ideal, nu la istorie. Nu dă soluţii, nu prescrie reţete ale despotmolirii şi în nici un caz nu scurmă după ele în cenuşa altor veacuri. Nu încearcă să fie profetic, să dea verdicte, constată doar, cu nelinişte, că nu suntem pe un drum prea bun.

O sa încep cu ce m-a tulburat cel mai tare. O înşiruire de statistici: „peste 250 de milioane de copii sunt obligaţi să lucreze la vârsta la care ar trebui să meargă la şcoală. Uneori, încă de la vârsta de 5 ani copiii robotesc ca nişte sclavi în mine, pe diverse domenii agricole sau în mii de ateliere asiatice. Peste 400 000 de copii, dintre care unii nu au mai mult de 8 ani, sunt antrenaţi şi obligaţi să ucidă în unele ţări din Asia, Orientul Apropiat sau America Latină cu un record în Africa: 120 000 de copii soldaţi. Numărul copiilor străzii este evaluat la 120 de milioane. În jur de 50% dintre aceştia trăiesc în America Latină şi peste 30 de milioane în Asia.

M-au „tulburat” şi textele care pun în discuţie în termeni problematici două valori cheie ale lumii postmoderne: toleranţa şi corectitudinea politică. Din punctul lui de vedere aceasta din urmă reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât o dictatură lexicală, un corset al limbajului care s-a transformat într-o „presiune asupra gândirii” care ar putea conduce spre o totală amputare a „spiritului critic”. Reflecţiile lui Vişniec ne duc cu gândul la posibilitatea de a ne confrunta în curând, literalmente, cu o poliţie a expresiei. Dreptul la expresie ar putea fi gestionat în limita „legii” impuse de normele corectitudinii politice. Deja, în spiritul ei, ne avertizează autorul, „a admira pe cineva sau creaţia cuiva este o blasfemie, pentru că înseamnă a recunoaşte inegalitatea dintre oameni.” Nu doar simţul critic poate fi cenzurat în acest fel ci şi acela care ne determină să ordonăm lumea pe criterii axiologice. Concluzia pe care o enunţă, tranşant, Vişniec este aceea că ravagiile făcute de sistemul de evaluare conceput în spiritul corectitudinii politice este „o formă de spălare a creierelor mai subtilă şi mai perfidă decât ideologia comunistă”.

Chestiunea toleranţei care derivă din trunchiul aceloraşi norme etice este abordată în aceeaşi cheie iconoclastă. Ne este prezentat portretul unui artist decis să sfideze opinia publică punându-i în faţă o oglindă prea puţin flatantă. Jan Fabre creează spectacole şocant dezgustătoare, „revoltat” şi „scârbit de lumea în care trăieşte”. „De atâta toleranţă, spune el, aţi ajuns să toleraţi şi cele mai sinistre ideologii, pornografia şi consumul de droguri, indecenţa şi prostituţia, prostia şi urâţenia, violenţa şi cinismul, într-un cuvânt, tot ce murdăreşte ideea de libertate, de democraţie, de umanitate…”

În România, există o delăsare de fond, o indolenţă în faţa problemelor majore ale lumii şi chiar ale societăţii autohtone. La noi totul e bine când se sfârşeşte cu bine, după cum totul e bine şi când se sfârşeşte cu rău…Cam asta e mentalitatea de bază. O reminiscenţă, probabil, a necesităţilor adaptative de care ne-am prevalat în comunism. Toleranţa noastră în faţa ticăloşiei este una fără limite. O toleranţă îngălată care ne ispiteşte pe calea acceptării a orice. Ne adaptăm, cel mai adesea, prin fraudă morală, prin duplicitate şi disimulare. Prin minciună.

Au ai mei un bun prieten care, înainte de 89, atunci când vorbind la telefon avea convingerea că e ascultat de securitate, întrerupea când şi când conversaţia şi spunea tare şi răspicat, ironic: e Bine tovarăşi! E foarte bine! Genul acesta de curaj, de sfidare a mecanismelor sociale opresive e foarte rar chiar şi acum, în aşa zisa democraţie în care trăim. Tendinţa este să spunem cu teamă, cu un soi de pioşenie, cu tandră ipocrizie „E bine tovarăşi!” pentru că ne simţim „la mâna lor”, suntem dependenţi de indiferenţa lor, de incompetenţa lor, de josnicia castei foştilor şi actualilor tovarăşi, ca de morfină.

Tema toleranţei este pusă în discuţie şi în articolul: „Sunt marile democraţii sinucigaşe?” printr-o caracterizare lucidă şi elocventă a „naivităţii occidentale” care cultivă, chiar în inima democraţiei, fundamentalişti sadea de toate soiurile şi regnurile, refugiaţi politici care au fost persecutaţi în ţările de baştină tocmai datorită ideilor lor extremiste. „ A fi persecutat într-o dictatură de dreapta pentru că doreşti instaurarea uneia de stânga” e un mod cel puţin discutabil de a concepe ideea de „persecuţie”. Pol Pot, sinistrul dictator, a studiat la Sorbona. E plin pământul de tirani, de apucaţi şi terorişti şcoliţi în cele mai respectabile instituţii de învăţâmânt. În aceste condiţii te întrebi, fireşte, de ce contează atât de mult un ecuson, o matricolă, numele unei universităţi inscripţionat pe o diplomă, de ce şansa de a fi sau nu apreciat socialmente depinde într-o atât de mare măsură de astfel de „garanţii” dubitabile şi prea puţin relevante în plan individual?

Majoritatea articolelor din volum tratează chestiuni de ordin internaţional, dar sunt şi câteva piese care surpind secvenţe din peisajul social românesc. Printre hibele specifice ale neamului pe care le are în vedere Vişniec sunt fanfaronada, încercarea de a epata, dispreţul faţă de mediu, invidia, pofta de harţă. „Românii, chiar dacă au aceeaşi părere, adoptă o atitudine de adversitate”, observă cu amărăciune, Vişniec după cum, tot românii sunt trezorierii celor mai multe gunoaie revărsate în natură de pe tot continentul.

Nu le-am găsit tulburătoare ci mai degrabă apetisante şi umoristice articolele despre „Smerenia hoţului”, „Dependenţa de spectacolul mediatic” şi „Excesul de premii literare”. Cu ironie amabilă, politicoasă, Vişniec ia peste picior tipologia autohtonă şi internaţională a vedetei, a ahtiatului după putere gata să se preteze la orice penibilitate sau gratuitate doar pentru a se face remarcat. „Înainte de a fura, hoţul îşi face şi el cruce şi îl roagă pe Dumnezeu să îl ajute”. Hoţul în politica românească umblă cu crucea de gât şi cu soboruri de popi după el, gata să îi sfinţească discursurile. „Politicieni certaţi cu legea” ţin să demonstreze public cât de bine se au ei cu Dumnezeu, remarcă Vişniec cu umor. Spectacolul mediatic este cea mai răspândită metodă de pseudo-consacrare a unei figuri publice. Cei ce aspiră la notorietate sunt nevoiţi să apeleze la mass media şi să joace după reguli stricte. Intruziunea mass media în intimitatea oamenilor este o consecinţă a faptului că oricine, oricât de banal, de mediocru, de stupid, de rău intenţionat, de parşiv poate ajunge peste noapte vedetă, prin acte exhibiţioniste, patetice sau prin scandal. Iar dintre cei care pătrund în lumina reflectoarelor prin astfel de tactici, omul politic este, după Vişniec, exponentul cel mai subversiv al vedetismului. El „penetrează ilegal retina noastră” în apariţiile televizate care se înteţesc din ce în ce. În loc să fie un slujitor al cetăţii se comportă ca un bufon al ei. Este omniprezent în presă, ca şi cum ar fi cel mai important om în societate. Extrapolând, putem spune că orice figură instituţională, orice individ care ocupă o funcţie de conducere într-o organizaţie publică este în mod ilicit plasat în bătaia reflectoarelor zi şi noapte. În loc să îşi facă treaba, aceşti exponenţi ai puterii se dau în spectacol, subjugă atenţia publică, îşi cultivă imaginea, în loc să îşi exercite profesia în virtutea căreia au fost numiţi în funcţie.

În „Excesul de premii literare” Vişniec se amuză copios de onorurile acordate arbitrar, haotic şi în cantităţi impresionante unor neaveniţi de către neavizaţi. E intrigat, ca mulţi dintre noi, de ce a căpătat atât de multă importanţă în evaluarea capacităţilor profesionale ale cuiva, faptul de a fi fost sau nu premiat. Există atâtea somităţi, din diverse domenii, care n-au luat nici un premiu. Şi există tot soiul de ageamii premianţi.

E la modă acum ca orice cronicăraş să întocmească topuri literare şi, în loc să le ţină la oracol, sub cheie, să le publice prin gazete culturale. Însăşi conformarea unui om cât de cât serios şi cultivat la o astfel de cerinţă de „marketing” este lamentabilă. Mass media are unele apucături dubioase, are multe obiceiuri vicioase, care frizează adeseori chiar imbecilitatea. Întocmirea topurilor este, se ştie, o frumoasă îndeletnicire adolescentină: o dispoziţie habituală a generaţiei pubere, ca să mă exprim delicat. De ce s-ar ţine nişte intelectuali cu pedigree de astfel de şotii?

Problema cu topurile şi cu inepţia celor care le încropesc nu e că n-ar recomanda creaţii reuşite ci că, inevitabil, o astfel de ierharhie este o calamitate, o infamie. Cum să întocmeşti un top trei sau zece fără să nedreptăţeşti un mare artist sau autor? Cum să trasezi o ierarhie chiar între autori şi artişti minori, de acelaşi calibru? şi de ce? mai ales de ce. Pentru ce să îi dăm publicului astfel de idei nocive? De ce să inventăm şi să instituim ierharhii acolo unde nu este nevoie? în plină criză generalizată de valori şi de repere.

Inevitabil, creaţii profunde, admirabile, sunt ignorate sau eludate în astfel de topuri. Cum ar fi, spre exemplu, chiar şi această carte a lui Vişniec.

Fie şi numai pentru povestioara numită „Centrul lumii este în Rădăuţi” volumul ar merita un braţ de flori. Un Nobel românesc. Şi totuşi nu apare consemnată pe listele „experţilor”. De ce oare?

Advertisements

2 Responses to “Cronica ideilor tulburătoare de Matei Vişniec”


  1. 1 earthwalker
    21/02/2011 at 12:30 pm

    multumim, Ilinca! E generos cand imparti ceva bun cu noi. Iubesc listele si recomandarile de carti.

  2. 22/02/2011 at 10:09 pm

    L-am admirat și iubit pe Matei Vișniec încă din vremurile de demult, când ne-am “întalnit” prin pagini de reviste, scriind poezie.De când i-am descoperit teatrul , i-am acordat un loc special în Pantheonul personal, piesele sale oferindu-mi o voluptate intelectuală greu de descris…
    Sa găsesc acest vibrant articol prin care aflu că i-a apărut o nouă carte, fie ea și într-o alta abordare -uite o încheiere sublimă a zilei de azi! 🙂
    Un braț uriaș de flori pentru tine și Nobelul pentru Matei! Din toata inima!!!


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: