Archive for March, 2011

31
Mar
11

Antal Szalai în recital la Bucureşti

Antal Szalai, unul dintre cei mai renumiţi violonişti ai lumii, laureat al celor mai importante concursuri şi festivaluri internaţionale, va susţine împreună cu reputatul pianist Joseph Balog  un recital la Sala Radio din Bucureşti pe 2 aprilie.

http://www.iconcert.ro/george-enescu-bela-bartok-la-sala-radio-din-bucuresti.html

http://www.antalszalai.net/

Înregistrare din concert:

Aici este un dialog pe care l-am avut cu el acum câţiva ani, publicat la liternet:

http://atelier.liternet.ro/articol/4208/Ilinca-Bernea-Antal-Szalai/Antal-Szalai-I-think-a-classical-musician-should-rather-be-like-a-good-actor.html

19
Mar
11

Fantomele comunismului

“Lăsaţi orice speranţă, dacă vreţi să intraţi în comunism.Dacă nu vreţi să intraţi e totuna, pentru că sunteţi obligaţi să intraţi!”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

________________________________________________________________________

Foto: un oraş părăsit din Siberia

Aceste cuvinte ar fi putut fi puse pe frontispiciu, la graniţa oricărei ţări comuniste după ce trupele staliniste au invadat şi „colonizat” Europa de Est. Procesul colonialismului i-a pus la zid pe conchistadorii tuturor neamurilor care au năvălit peste pământurile, obiceiurile, credinţele şi rosturile altora. Procesul de la Nurenberg i-a condamnat fără clemenţă pe nazişti. N-a existat însă un proces internaţional al stalinismului, un proces care să îi condamne pe cei care, după război, au luat în sclavie o bună parte din popoarele Europei. Ţări întregi au fost prizoniere de război zeci de ani după încheierea tratatului Ribbentrop-Molotov, în vremuri de aşa zisă pace. Pentru aceste naţiuni războiul nu s-a sfârşit în 45 ci a continuat sub forme mai mult sau puţin monstruoase până în anii 90. Să o spunem limpede: în perioada interbelică românii, cehii, polonezii aveau mai puţini comunişti de credinţă decât austriecii. Popoarele acestea au căzut victime stalinismului… şi totuşi au fost percepute preţ de decenii drept „comuniste” şi, chiar şi acum, poartă stigmatul unui regim care le-a fost impus în mod criminal. E ca şi cum am continua să numim evreii „jidani” sau să le spunem afro-americanilor „cioroi” şi să vedem în ei predestinarea spre sclavie. Este inadmisibil ca victimele comunismului să nu fie tratate ca atare… să fie percepute în corelaţie cu autorii de facto ai flagelului care a făcut ravagii în Europa de est. Românii, cehii, polonezii, est-germanii nu sunt câtuşi de puţin foşti comunişti sau filocomunişti… ci victimele directe ale unei antante cu consecinţe sinistre, sunt sinistraţii regimului comunist şi nu promotorii acestuia. De aceea era imperios necesar un proces internaţional al comunismului. Rusia ar fi trebuit să ne plătească încă daune morale pentru crimele făcute de Stalin, pentru ororile la care au supuşi basarabenii în 45, pentru zecile de mii de copii morţi de foame sau de frig, pentru deportările a sute de mii de români în pusta din Kazahstan şi Kârghistan, pentru cei torturaţi în gulagurile siberiene, pentru puşcăriile politice şamd. Noi n-am făcut altceva decât să încropim ad locco, pur formal şi fără nici un fel de consecinţe, un proces al ceauşismului, furându-ne practic căciula. Fără Stalin, fără Dej, fără venirea ruşilor cu tancurile, Ceauşescu n-ar fi ajuns niciodată să terorizeze acest popor… ar fi rămas un biet cizmar, un comunist marginal. Ha! Noi n-am mers nici măcat în acest proces de butaforie pe firul apei până la izvoarele răului. Ne-am împotmolit în mlaştina căutării unor ţapi ispăşitori circumstanţiali şi, tot formal, au fost anatemizate, în ultimă instanţă, nişte victime care au sprijinit tacit, oroarea şi s-au transformat, sub presiunea terorii regimului, din persecutaţi în persecutori. Şi cine a condus acest proces, cine l-a iniţiat? un preşedinte care în tinereţe a fost un pilon de bază al colaboraţionismului cu autorităţile comuniste. E ca şi cum procesul de la Nurenberg ar fi fost instanţiat de nişte aghiotanţi, colaboratori sau complici ai naziştilor. Toată tevatura făcută în jurul acestui fals proces este un foc de artificii. În fond, ceea ce s-a întâmplat a fost o pură critică tovărăşească: precum tovarăşul Ceauşescu l-a criticat post mortem pe tovarăşul Dej şi tovarăşul Băsescu Traian s-a dezis post mortem de tovarăşul Ceauşescu Nicolae.

Este de neconceput cum de în continuare Europa democratică se arată atât de puţin interesată de reconstituirea acelei epoci tragice în care au fost secerate milioane de vieţi, cum de e atât de dispusă să închidă ochii. Dacă an de an apar câte zece cărţi sau filme noi despre Holocaust, cam o dată la zece ani apare câte o mărturie a crimelor lui Stalin, câte un documentar sau câte o carte despre gulaguri, despre deportări, despre temniţele politice. Se fac mai multe filme despre Roma antică decât despre ororile care s-au întâmplat în secolul XX postbelic. Lumea democrată se fereşte să atingă subiectul şi realmente nu pricep de ce. Care este raţiunea pentru care în Africa de Sud, bunăoară, coloniştii olandezi sunt condamnaţi, iar în buricul Europei, descendenţii victimelor stalinismului poartă stigmatul comunismului, încă? Cum se face că o groază de occidentali cred, cu ignorantă obstinaţie, că popoarele estice chiar au fost comuniste? Am devenit comunişti aşa cum în închisorile politice unii prizonieri au devenit turnători, complici ai autorităţilor…Un regim de teroare este abrutizant şi produce neoameni. Sub tortură se întâmplă multe. Foamea, disperarea, instinctul de supravieţuire, frica sunt focare de slăbiciune devoratoare de moralitate. Megând pe firul apei, cum spuneam, nu ni se arată portretul celui mai iubit fiu al poporului ci feţele schimonosite de durere ale basarabenilor, chipurile copiilor rămaşi orfani sau cu părinţi-deţinuţi, anatemizaţi pentru că bunii lor au fost „duşmani ai poporului” adică dizidenţi ai regimului… Vedem sărăcie, mizerie, vedem ţărani care sunt târâţi cu de-a sila în oraşe, cărora li se iau pământurile, vedem procesul sălbatic de urbanizare în care locuinţele omeneşti sunt înlocuite cu mamuţi de beton, vedem uzine care torturează natura, vedem peisaje de culoarea cenuşii, locuinţe, străzi, magazine, haine cenuşii, vedem o lume îmbolnăvită de gri, sortită de-a pururi depresiei…

___________________________________________________________________________________

Foto: undeva prin părţile noastre

Dacă ar fi să numesc un simbol al comunismului, dintre toate opţiunile posibile aş alege Blocul. Pentru că Blocul implică inerent coabitarea forţată a unor oameni fără legătură de rudenie, profesie sau condiţie socială, într-un climat de urbanizare brutală, presupune colectivizarea vieţii personale a unor inşi împotriva voinţei proprii…

Foto:  Tbilisi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Imagini din China

_______________________________________________________________________________________

Sigur că mulţi pot spune că era industrială este cea respondabilă de poluare, de existenţa aglomerărilor urbane, de viaţa la bloc, de aerul toxic pe care îl respirăm zi de zi, că războiul e de vină pentru nenorocirea care i-a urmat, că şi în capitalism există gettouri… că nu comunismul e cauza distrugerii satelor şi a vieţii tradiţionale rostuite în consonanţă cu natura. Şi „capitaliştii” de azi ne obligă să trăim pe verticală, înghesuiţi în cutii de beton armat, în apartamente mizere, de zeci de ori mai scumpe decât ar fi fost, acum un secol, o casă de toată frumuseţea, cu gradină. Ceea ce este esenţial de spus este că nu trăim câtuşi de puţin în capitalism pentru că un medic sau un profesor universitar nu au ce căuta în ghettouri într-o lume capitalistă. Nu îi găseşi la periferia lumii, în blocuri care arată ca după bombardament, în locuri care aduc cu cele mai terifiante coşmaruri.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

_________________________________________________________________________

În capitalism profesiile esenţiale sunt respectate, în capitalism poţi ajuge să trăieşti decent şi altfel decât furând. În comunism însă nu. Îmbogăţiţii zilelor noastre au depins meşteşugul „de a se descurca” în acei ani ai „epocii de aur”. Atunci un medic sau un profesor universitar, un inginer, un fizician erau la fel de preţuiţi ca un muncitor necalificat. Acum? E la fel. Care e diferenţa dintre comunismul care îi evalua, indiferent de merite şi de calificare, pe toţi în mod egal şi care a transformat, în consecinţă, poporul român într-un neam de pomanagii şi aşa zisul capitalism, care, în lumina actualei guvernări, îi evaluează analog, indiferent de merite şi de calificare, pe toţi cei ce muncesc, oferindu-le profesorilor, medicilor, inginerilor salarii mai mici sau egale cu cele ale barmanilor, comercianţilor, şoferilor? În comunism indiferent dacă învăţai sau nu, dacă ştiai sau nu să faci ceva împărţeai aceeaşi soartă cu restul lumii… Acum, în aşa zisul capitalism al regimului băsist, indiferent dacă ştii să faci ceva, dacă înveţi, dacă ai vreo vocaţie, ai aceeaşi soartă cu semidocţii, cu ignoranţii, cu incompetenţii, cu cei lipsiţi de educaţie. Şi atunci şi acum o altă soartă le era rezervată doar acoliţilor puterii. Care e diferenţa? În ce constă aşa zisul capitalism? În faptul că magazinele nu mai sunt goale? În faptul că, dacă ai cu ce o plăti, poţi avea, căldură în casă?

Întâmplarea face că una dintre cele mai bune prietene pe care le am pe lume să fie o pianistă născută în fosta Germanie de Est. Pentru ea comunismul a însemnat să trăiască fără tată (fusese arestat şi condamnat politic pentru că făcuse parte din rezistenţa anti-comunistă) într-un bloc de periferie împreună cu mama, fratele şi bunica. Mâncau legume cultivate chiar de ei şi încercau să supravieţuiască. Nu îşi mai aminteşte însă din acea perioadă mare lucru… Şi-a ocultat amintirea nefericirii. Tatăl ei a reuşit să evadeze din puşcărie şi a fugit la Hamburg, fără să îşi mai poată vedea familia, până în 89. În schimb mi-a povestit cu o emoţie care îi umplea ochii de lacrimi scena de dinaintea căderii zidului când trenurile nu au mai oprit în gările din Austria şi au continuat spre Budapesta. Ascultând-o simţeam – aşa cu nu mi-a fost dat cu nici un alt ne-român, oricât de drag sau de apropiat – că suntem rude, că am traversat împreună cumva aceeaşi apă neagră, în acelaşi timp. Tot ea mi-a spus că a asistat recent, într-un alt tren la o discuţie între doi „vestici” care îi ponegreau în fel şi chip pe „sărăntocii din est”.

Faptul că nu s-a intentat până acum la scară internaţională un proces al Comunismului face ca lucrurile să treneze aşa… ca mentalităţile bolnave cu care ne-am căptuşit în acei ani de detenţie naţională să infecteze încă multe conştiinţe. Probabil că în spatele acestei indiferenţe se ascund raţiuni economice. Odată recunoscute ca victime ale unor atrocităţi politice, statele din blocul estic ar trebui recompensate moral şi material, iar Europa de Vest nu îşi permite acte „de filantropie”. Ca şi atunci, în 44, şi acum a ales să ne sacrifice. Cortina de fier există încă din punct de vedere economic şi moral. Suntem trataţi ca nişte venetici, ca nişte rude scăpătate, ca nişte coate goale… ca nişte „Foşti Comunişti”, uitându-se – deliberat sau nu – că respectivul comunism ne-a fost băgat pe gât cu vârf şi îndesat, prin teroare. În continuare acest popor este umilit şi batjocorit de nişte oportunişti care, le nevoie, au fost comunişti, acum sunt capitalişti, au fost, miei, lupi sau vânători, după cum le cerea contextul. Dacă ar fi trăit în America acum două secole ar fi fost stăpâni de sclavi. Dacă ar fi trăit în Germania interbelică ar fi fost, probabil, nazişti. Ceea ce mă îngrozeşte este exact acest lucru: faptul că oameni fără nici o convingere, fără nici o morală, fără nici un Dumnezeu sunt mereu în situaţia de a decide destinele altora. Faptul că aceia care au convingeri, morală, Dumnezeu nu ajung niciodată la putere. Iar poporul e sleit de vlagă… e ameţit şi intoxicat de nevoi şi de angoase şi se comportă ca şi cum ar fi în continuare unul prizonier. Poporul are complexe de deţinut, trăieşte în captivitate, ca o pasăre care a stat atât de mult în colivie încât nu mai ştie să zboare. Poporul trăieşte încă în acel coşmar în care Stalin îi suia în trenuri pe români, îi arunca în beciuri, îi lăsa sau nu îi viaţă după bunul plac. În care Ceauşescu le arunca fărâmituri din pâinea făgăduinţei când şi când. Poporul nu mai ştie ce e libertatea. După 50 de ani de prizonierat e de înţeles. E în continuare captiv în blocuri şi în ghettouri, este o realitate. Democraţia şi cutiile de beton nu fac parte din aceeaşi lume, inisit. Simţul civic, responsabilitatea individuală, respectul faţă de mediu, toate acestea sunt compatibile cu democraţia nu cu totalitarismul. Cum să aşteptăm din partea unor oameni care trăiesc în continuare într-un peisaj comunist, într-un mediu ultra-poluat, striviţi de tone de gri să gândească şi să acţioneze altfel? De aceea suştin că viziunea diabolică a lui Stalin legată de urbanizarea rapidă şi forţată a adus pe pământ un tip de iad din care nu se poate ieşi prin voinţă individuală sau colectivă ci doar prin îndepărtarea definitivă a fantomelor comunismului.

Există oraşe întregi fantomă. Există fabrici-fantomă la marginea fiecărei localităţi locuite. Atmosfera de lagăr domneşte încă pretutindeni. Există, cred, o legătură organică între viaţa dusă într-un peisaj entropic, demoralizator, într-un labirint de blocuri identice şi lipsa de orizonturi, de motivaţie, de ideal. Iarna în asemenea oraşe este de nesuportat datorită frigului şi murdăriei de pe străzi, vara este cumplită datorită caniculei toxice, toamna e morbidă într-un spaţiu atât de cenuşiu, iar primăvara nu ţine mai mult de două săptămâni. Poporul nu se revoltă pentru că ştie că revolta nu îl va scoate din blocuri, pentru că ştie că se va întoarce înapoi în aceeaşi climat de lagăr comunist, indiferent dacă revendicările lui vor avea sau nu câştig de cauză.

Cortina de fier străjuieşte ca o stafie oraşele, gropile, mormanele de moloz revărsate la tot pasul, clădirile abandonate sau dezafectate, priveliştea de peisaj citadin neterminat, descentrat şi dezmembrat, aflat în perpetuă stare de construcţie a unui viitor „de aur” din ce în ce mai îndepărtat.

Exodul poporului român are o strânsă legătură cu fuga din ghetouri. Dacă am trăi în case omeneşti, în oraşe omeneşti poate că am fi mai intoleranţi cu corupţia, cu reziduurile care otrăvesc natura, cu murdăria care ne inundă pe toate planurile. Dacă ne-am putea permite şi o casă adevărată, nu doar maşini, poate că nu ne-am mai cumpăra maşini în disperare… şi haine şi mâncare şi orice, în acte compulsive de auto-consolare. Poporul român trăieşte într-un spaţiu dominat vizual şi moral de vestigiile comunismului… Aşa se explică simţul acut al victimităţii şi înclinaţia spre pasivitate şi lamentaţie. Contează imens mediul ambiant. Într-o lume în care plouă în continuu, feţele sunt mohorâte. Într-o ţară care arată ca după un cataclism după ani buni de la revoluţie, oamenii nu se mai ridică să îşi reclame dorinţa de a trăi mai bine pentru că şi-au pierdut orice speranţă.

De multe ori, ca să scapi de victimitate trebuie ca nedreptatea la care ai fost supus să fie recunoscută. Multe femei violate nici măcar nu sunt crezute şi acest fapt le distruge mai rău decât agresiunea în sine la care au fost supuse.

Poporul român a fost martirizat imediat după război şi nici un tribunal internaţional nu se învredniceşte să o recunoască făţiş. Abia abia, cu mari complicaţii birocratice şi juridice, sunt daţi nişte bani (o sumă infimă) familiilor foştilor deţinuţi politici. Şi asta e tot. Bani pe care îi dă statul român, deşi normal ar fi fost să îi dea urmaşii lui Stalin. Nemţii plătesc în continuare pagubele pe care le-au făcut cu războiul. Ruşii ce plătesc? Cum sunt recompensate familiile care şi-au pierdut membri în lagărele de muncă din Siberia? Era comunistă a fost, în fond, un război neoficial în care ţări întregi au fost captive. Poate că dacă ne-ar fi restituită demnitatea de neam, în urma unui astfel de proces al comunismului, am începe să ne trezim din coşmar, să credem din nou în dreptate, jusţiţie socială, responsabilitate. Poate.

Chiar dacă nu limpede şi coerent cred că, undeva în subconştinetul colectiv, fantomele comunismului continuă să ne lovească în cap cu bâtele. Iar când subconştientul e terifiat, conştientul nu are cine ştie ce vlagă.

Cui nu îi e frică de fantome?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: undeva în România

Pentru cei interesaţi aici sunt informaţii detaliate despre tentativele eşuate de organizare a unui proces internaţional al comunismului:

http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=354%3Asocietatea-vrea-procesul-comunismului-dar-politicienii&catid=47%3Abreviar-pentru-procesul-comunismului&Itemid=154&lang=ro

 

 

08
Mar
11

“În premieră”

 

 

Noroc că mai spală ruşinea unii jurnalişti!

Ruşinea de a tăcea sau de a acoperi sub cortegii de vorbe în vânt cele o mie de chipuri ale răului social, cele o mie de braţe cu care ne loveşte, cele o mie de guri cu care ne scuipă… Noroc că mai există şi jurnalişti care îşi exercită menirea. Noroc că printre ei mai există câţiva umanişti cărora le pasă, spre exemplu, că în Turda copii care ar fi trebuit să meargă la şcoală scurmă după mercur printre deşeurile toxice rămase de pe urma unei uzine abandonate, iar unii chiar mănâncă mercur „cu pită”, în lipsă de altceva. E un peisaj care face parte din realitatea românească şi pe care emisiunea pe care o realizează Carmen Avram la Antena 3 n-a făcut altceva decât să îl pună în cadrul micului ecran, ca pe un exponant de muzeu al ororii. Și totuși această emisiune este un unicat printre nenumărate altele dedicate exclusiv subiectelor de gâlceavă politică ori figurilor subculturale, dar supratitrate din viața publică autohtonă, ca de exemplu exponenții pateticului cuplu Moni și Iri. Printre cohorte de maneliști, soboruri de popi, cântăreți populari care denaturează cu succes rămășițele folclorului românesc, printre politicieni cu fețe de ciocli sau de gogoși înfuriate, printre analiști istericoși și numeroși experți în teoria chibritului, printre derbedei cu pretenții de dandy, agramați iluminați ori plicticoși cu aere de intelectuali care au luat cu asalt micile ecrane și ne asupresc fără milă nervii, s-a strecurat și o emisiune altfel, care ne scoate cumva din incubatorul mioritic, o emisiune în sfârșit normală, care găsește tonul potrivit atunci când abordează subiecte grave, un ton care nu e de harță sau de vânare a senzaționalului, ci unul sobru care conspectează cu lucidă amărăciune starea de spirit și de lucruri în care se cufundă națiunea ca într-o mlaștină.

De bunăvoie și neplătită de nimeni vă recomand emisiunea realizată de Carmen Avram. Poate că va reuși să desțelenească puțin conștiințele înghețate… cine știe?

08
Mar
11

8 Martie

Pope Joan

Încă un film care deconspiră oligarhia misogină a lumii de ieri şi de azi şi care trece neobservat şi necomentat prin părţile noastre: Pope Joan. Nici măcar reprezentanţii mişcării feministe de la noi nu s-au obosit să scrie sau să îndruge o vorbă două despre peliculă. Din punct de vedere artistic este o producţie reuşită care nu îşi propune să însăileze vreun brocart tezist ci doar să atragă atenţia asupra statutului femeii în preceptele şi dogmele bisericeşti. Că e o ficţiune, o ecranizare a unei legende, este limpede. Mă îndoiesc că Papesa pe care o evocă, printr-o arcană majoră, chiar şi cărţile de tarot a existat aievea. Pe de altă parte multe persoane, ba chiar popoare întregi consideră că şi existenţa şi învierea lui Isus sunt legendare şi totuşi nici unul dintre cei îndrituiţi să evidenţieze acest lucru nu a protestat vreodată pe motiv că filmele sau cărţile care ilustrează viaţa mântuitorului nu ţin cont de faptul că nu există evidenţe ale biografiei sale istorice sau ale miracolelor şi învierii sale. Habar n-avem şi nici nu are importanţă dacă Papesa Ioana a avut vreodată un trup de carne, după cum nici persoana istorică a lui Isus nu este şi nu ar trebui să fie cea care justifică raţiunea de a exista a bisericilor creştine sau a creaţiilor artistice care o invocă. Exponenţii Vaticanului însă şi-au permis să protesteze la adresa filmului Pope Joan prevalându-se de faptul că nu există mărturii sau dovezi ale existenţei sale mundane. Păi ce, dovezi ale existenţei lui Isus există? Şi totuşi mai bine de jumătate din creaţiile lumii occidentale îi sunt dedicate şi nimeni nu ridică pretenţia de ”verificare” sau ”chestionare” a surselor. Credinţa în existenţa legendarei papese este la fel de justificată, de legitimă ca oricare alta. Nu există probe palpabile care să ateste vreo legendă pe lume. Tocmai de aceea trăirile şi convingerile mistice aparţin domeniului credinţei. Iar dreptul de a exprima printr-o formă artistică sau ritualică o credinţă este al oricui.

Pe acelaşi criteriu al neverosimilităţii sau non-corespondenţei istorice catolicii ar putea blama filme dedicate unor eroi ai mitologiilor africane, sudamericane, asiatice… Cu aceeaşi aroganţă cu care a anatemizat secole de-a rândul orice altă credinţă, etichetând-o drept păgână, biserica catolică se asmute vocal şi în zilele noastre asupra filmului Pope Joan, sugerând că ar fi o erezie. Din perspectiva unui credincios eretică sau păgână este orice mitologie ale cărei rădăcini nu se află în cultul la care subscrie. Şi totuşi credinciosul nu are decât dreptul la o credinţă sau la câte vrea, nu şi dreptul de a anatemiza credinţele altora. Credinciosul e nevoit, într-o civilizaţie umanistă, să convieţuiască paşnic cu credinţele celorlalţi.

Pe acelaşi criteriu exponenţii papalităţii ar putea califica drept erezii şi cărţile lui Dostoievski, pentru că nu cadrează întru totul cu dogmele catolice. Ar putea protesta şi la adresa filmelor cu Harry Potter sau împotriva celui cu 101 Dalmaţieni, că doar nu există probe că povestea ar fi reală… O fi existat o nebună care o fi vrut să îşi facă o haină din blana unor bieţi căţeluşi, o fi furat câţiva, dar poate nu chiar 99. S-ar putea inflama şi la filmele care ilustrează legenda Ioanei D Arc, că doar tot legendă e. Dar nu, biserica s-a simţit direct lezată, atacată prin faptul că povestea Papesei îi subminează autoritatea, într-un anume sens, oferind publicului o cheie de lectură a doctrinei creştine contrară oricăror concepţii misogine. Practic o formă de creştinism umanist, într-o lume occidentală în care femeile se emancipează pe zi ce trece, ar putea detrona dogmele arhaice ultraîmbibate de misoginie. Ce crimă a făcut, la nivel de mesaj, acest film? A afirmat că femeile ar trebui să aibă aceleaşi drepturi şi acelaşi statut în faţa divinităţii ca şi bărbaţii. A afirmat că femeia e om, aşadar o fiinţă spiritualizată, de acelaşi rang ontologic cu bărbatul. A afirmat că harul preoţiei a fost atribuit bărbaţilor într-un mod ilicit, abuziv, în virtutea unor principii care nu sunt de sorginte creştină, ci mult mai degrabă păgână. Faptul că biserica le-a refuzat femeilor dreptul la educaţie secole de-a rândul este o barbarie şi nicidecum o extensie a moralei creştine. Nu e nimic creştin, nimic care să aibă de-a face cu morala creştină în dispreţul purulent pe care bărbaţii l-au arătat faţă de femei, profitând de forţa lor fizică, de faptul că le puteau agresa, silui şi ţine sub teroare. Să ne gândim doar la faptul că în societăţile fundamentalist religioase, în continuare femeile sunt supuse aceluiaşi tratament. Prin acest film care, insist, este ecranizarea unei legende, clerul e pus la zidul infamiei şi arătat cu degetul. Este un film filo-creştin însă foarte critic la adresa dogmelor religioase şi interpretărilor clericale. Care este diferenţa dintre biserica lui Cristos şi cea a celor care l-au răstignit? Cu ce sunt mai buni cei care fac crime, abuzuri şi discriminări în numele Lui decât cei care o făc negându-l? Se simte oare Isus reprezentat de papi pe pământ sau mai degrabă ponegrit prin faptele acestora? Ceea ce sugerează filmul este că biserica – instrument al puterii – a convertit şi pervertit mesajul cristic, l-a adaptat insidios propriilor ţeluri şi interese. Nu e nimic original sau inedit în această idee. Faptul că la scară istorică biserica a avut mai ales un rol politic este o realitate incontestabilă. Ceea ce este special în film ţine de ingenuitatea naraţiunii. Nu cunosc nici o altă creaţie cinematografică sau literară care să expună, cu o atare forţă a evidenţei, o problemă ultradisputată şi disecată de-a lungul unor milenii de civilizaţie. Chiar atât de simplu e: femeia e om şi pentru a fi responsabilă trebuie să fie liberă să aleagă. Femeia poate avea orice har omenesc, inclusiv cel al preoţiei. Femeia are dreptul la cunoaştere în calitate de om. Are dreptul să fie mai mult decât o slujitoare analfabetă a bărbatului. Ce anume găsesc reprezentanţii catolicismului nociv şi ultragiant într-un astfel de mesaj?

Tocmai faptul că e o legendă în joc şi nu un fapt istoric conferă mesajului o greutate în plus. Caracterul mitologic plasează povestea într-un plan abstract, ideatic, simbolic, o transferă pe o coordonată transistorică, o transformă din biografie în parabolă. Nu s-a întâmplat atunci, în secolul VII, ci se întâmplă cândva undeva într-o lume distopică în care femeile ”nu au dreptul să înveţe, nici să îi înveţe pe alţii”, potrivit scripturilor religioase, în care cultul respectiv are rang de doctrină de stat. Se întâmplă acolo unde cupiditatea, frustrarea, vanitatea, cruzimea umană se autoservesc din Biblie cu ceea ce le convine, acolo unde răutatea, sadismul şi trufia umană aleg ce texte să fie declarate sacre ca să se poată manifesta, ”legitim”. Statutul de creatură secundară al femeii este o atrocitate culturală, o inepţie propovăduită de mai toate cultele religioase ale lumii, prin voinţa bărbaţilor şi cu consimţământul laş şi tacit al femeilor. Cum se poate împăca morala creştină a iubirii de aproapele cu nevroza misogină instituită pe calea dogmelor creştine este întrebarea cheie pe care o ridică filmul. Dispreţul şi fobia faţă de femei pot coexista cu principiile învăţăturii cristice?

Un film care să surprindă scene din mitologia greacă nu ar fi deranjat pentru că acele credinţe s-au stins, sunt doar nişte pâlpâiri ceţoase în conştiinţa contemporanilor. Pope Joan a deranjat pentru că apare într-un context în care din ce în ce mai multe femei creştine îşi cer dreptul la preoţie. Acum două sute de ani părea imposibil să existe o femeie academician, acum o sută de ani părea o anomalie femeia chirurg, acum cincizeci de ani părea imposibil să apară femei-dirijor şi iată că se întâmplă. Peste încă vreo câteva decenii probabil vom avea realmente o papesă la Vatican. Uneori sâmburele de realitate şi adevăr al legendelor încolţeşte şi dă roade.

 

 

 

 

 

 

07
Mar
11

Lanţul slăbiciunilor

 

Cei mai mulţi dintre oameni au intenţii bune. Cei mai mulţi sunt binevoitori. O parte dintre ei sunt oneşti. O parte dintre oneştii binevoitori sunt înzestraţi cu darul diplomaţiei. Câţiva dintre cei oneşti, binevoitori şi diplomaţi pot da dovadă de nobleţe. Foarte puţini dintre cei care dau semne de nobleţe, sunt diplomaţi şi totodată oneşti şi binevoitori mai au şi farmec.

Unei persoane fermecătoare îi putem ierta orice.

Unui individ înzestrat cu nobleţe îi putem ierta lipsa de diplomaţie.

Unui ins diplomat îi putem ierta lipsa de onestitate.

Unui om onest îi putem ierta lipsa de bunăvoinţă.

Unui om binevoitor care greşeşte nu îi putem ierta nimic.

Cu toate acestea atunci când suntem întrebaţi în ce ordine preţuim calităţile umane, cei mai mulţi dintre noi susţin că apreciază în primul rând bunăvoinţa, apoi onestitatea, abia apoi diplomaţia, apoi nobleţea şi abia în cele din urmă farmecul unei persoane.

De aici rezultă că majoritatea oamenilor sunt ipocriţi. Unui binevoitor lipsit de alte calităţi nu suntem dispuşi să îi recunoaştem nici un merit. Unui ins fermecător lipsit de orice alte calităţi suntem gata să îi acordăm o suită de merite imaginare. Vocaţia estetică a sufletului omenesc are rădăcini mult mai profunde decât cea morală. Frumuseţii nu îi pretindem decât să fie. Moralităţii îi pretindem totul fără să fim vreodată satisfăcuţi.

05
Mar
11

Piesa japoneză prelucrată de Yves

dealtfel el este şi autorul clipului:




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers