19
Mar
11

Fantomele comunismului

“Lăsaţi orice speranţă, dacă vreţi să intraţi în comunism.Dacă nu vreţi să intraţi e totuna, pentru că sunteţi obligaţi să intraţi!”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

________________________________________________________________________

Foto: un oraş părăsit din Siberia

Aceste cuvinte ar fi putut fi puse pe frontispiciu, la graniţa oricărei ţări comuniste după ce trupele staliniste au invadat şi „colonizat” Europa de Est. Procesul colonialismului i-a pus la zid pe conchistadorii tuturor neamurilor care au năvălit peste pământurile, obiceiurile, credinţele şi rosturile altora. Procesul de la Nurenberg i-a condamnat fără clemenţă pe nazişti. N-a existat însă un proces internaţional al stalinismului, un proces care să îi condamne pe cei care, după război, au luat în sclavie o bună parte din popoarele Europei. Ţări întregi au fost prizoniere de război zeci de ani după încheierea tratatului Ribbentrop-Molotov, în vremuri de aşa zisă pace. Pentru aceste naţiuni războiul nu s-a sfârşit în 45 ci a continuat sub forme mai mult sau puţin monstruoase până în anii 90. Să o spunem limpede: în perioada interbelică românii, cehii, polonezii aveau mai puţini comunişti de credinţă decât austriecii. Popoarele acestea au căzut victime stalinismului… şi totuşi au fost percepute preţ de decenii drept „comuniste” şi, chiar şi acum, poartă stigmatul unui regim care le-a fost impus în mod criminal. E ca şi cum am continua să numim evreii „jidani” sau să le spunem afro-americanilor „cioroi” şi să vedem în ei predestinarea spre sclavie. Este inadmisibil ca victimele comunismului să nu fie tratate ca atare… să fie percepute în corelaţie cu autorii de facto ai flagelului care a făcut ravagii în Europa de est. Românii, cehii, polonezii, est-germanii nu sunt câtuşi de puţin foşti comunişti sau filocomunişti… ci victimele directe ale unei antante cu consecinţe sinistre, sunt sinistraţii regimului comunist şi nu promotorii acestuia. De aceea era imperios necesar un proces internaţional al comunismului. Rusia ar fi trebuit să ne plătească încă daune morale pentru crimele făcute de Stalin, pentru ororile la care au supuşi basarabenii în 45, pentru zecile de mii de copii morţi de foame sau de frig, pentru deportările a sute de mii de români în pusta din Kazahstan şi Kârghistan, pentru cei torturaţi în gulagurile siberiene, pentru puşcăriile politice şamd. Noi n-am făcut altceva decât să încropim ad locco, pur formal şi fără nici un fel de consecinţe, un proces al ceauşismului, furându-ne practic căciula. Fără Stalin, fără Dej, fără venirea ruşilor cu tancurile, Ceauşescu n-ar fi ajuns niciodată să terorizeze acest popor… ar fi rămas un biet cizmar, un comunist marginal. Ha! Noi n-am mers nici măcat în acest proces de butaforie pe firul apei până la izvoarele răului. Ne-am împotmolit în mlaştina căutării unor ţapi ispăşitori circumstanţiali şi, tot formal, au fost anatemizate, în ultimă instanţă, nişte victime care au sprijinit tacit, oroarea şi s-au transformat, sub presiunea terorii regimului, din persecutaţi în persecutori. Şi cine a condus acest proces, cine l-a iniţiat? un preşedinte care în tinereţe a fost un pilon de bază al colaboraţionismului cu autorităţile comuniste. E ca şi cum procesul de la Nurenberg ar fi fost instanţiat de nişte aghiotanţi, colaboratori sau complici ai naziştilor. Toată tevatura făcută în jurul acestui fals proces este un foc de artificii. În fond, ceea ce s-a întâmplat a fost o pură critică tovărăşească: precum tovarăşul Ceauşescu l-a criticat post mortem pe tovarăşul Dej şi tovarăşul Băsescu Traian s-a dezis post mortem de tovarăşul Ceauşescu Nicolae.

Este de neconceput cum de în continuare Europa democratică se arată atât de puţin interesată de reconstituirea acelei epoci tragice în care au fost secerate milioane de vieţi, cum de e atât de dispusă să închidă ochii. Dacă an de an apar câte zece cărţi sau filme noi despre Holocaust, cam o dată la zece ani apare câte o mărturie a crimelor lui Stalin, câte un documentar sau câte o carte despre gulaguri, despre deportări, despre temniţele politice. Se fac mai multe filme despre Roma antică decât despre ororile care s-au întâmplat în secolul XX postbelic. Lumea democrată se fereşte să atingă subiectul şi realmente nu pricep de ce. Care este raţiunea pentru care în Africa de Sud, bunăoară, coloniştii olandezi sunt condamnaţi, iar în buricul Europei, descendenţii victimelor stalinismului poartă stigmatul comunismului, încă? Cum se face că o groază de occidentali cred, cu ignorantă obstinaţie, că popoarele estice chiar au fost comuniste? Am devenit comunişti aşa cum în închisorile politice unii prizonieri au devenit turnători, complici ai autorităţilor…Un regim de teroare este abrutizant şi produce neoameni. Sub tortură se întâmplă multe. Foamea, disperarea, instinctul de supravieţuire, frica sunt focare de slăbiciune devoratoare de moralitate. Megând pe firul apei, cum spuneam, nu ni se arată portretul celui mai iubit fiu al poporului ci feţele schimonosite de durere ale basarabenilor, chipurile copiilor rămaşi orfani sau cu părinţi-deţinuţi, anatemizaţi pentru că bunii lor au fost „duşmani ai poporului” adică dizidenţi ai regimului… Vedem sărăcie, mizerie, vedem ţărani care sunt târâţi cu de-a sila în oraşe, cărora li se iau pământurile, vedem procesul sălbatic de urbanizare în care locuinţele omeneşti sunt înlocuite cu mamuţi de beton, vedem uzine care torturează natura, vedem peisaje de culoarea cenuşii, locuinţe, străzi, magazine, haine cenuşii, vedem o lume îmbolnăvită de gri, sortită de-a pururi depresiei…

___________________________________________________________________________________

Foto: undeva prin părţile noastre

Dacă ar fi să numesc un simbol al comunismului, dintre toate opţiunile posibile aş alege Blocul. Pentru că Blocul implică inerent coabitarea forţată a unor oameni fără legătură de rudenie, profesie sau condiţie socială, într-un climat de urbanizare brutală, presupune colectivizarea vieţii personale a unor inşi împotriva voinţei proprii…

Foto:  Tbilisi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Imagini din China

_______________________________________________________________________________________

Sigur că mulţi pot spune că era industrială este cea respondabilă de poluare, de existenţa aglomerărilor urbane, de viaţa la bloc, de aerul toxic pe care îl respirăm zi de zi, că războiul e de vină pentru nenorocirea care i-a urmat, că şi în capitalism există gettouri… că nu comunismul e cauza distrugerii satelor şi a vieţii tradiţionale rostuite în consonanţă cu natura. Şi „capitaliştii” de azi ne obligă să trăim pe verticală, înghesuiţi în cutii de beton armat, în apartamente mizere, de zeci de ori mai scumpe decât ar fi fost, acum un secol, o casă de toată frumuseţea, cu gradină. Ceea ce este esenţial de spus este că nu trăim câtuşi de puţin în capitalism pentru că un medic sau un profesor universitar nu au ce căuta în ghettouri într-o lume capitalistă. Nu îi găseşi la periferia lumii, în blocuri care arată ca după bombardament, în locuri care aduc cu cele mai terifiante coşmaruri.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

_________________________________________________________________________

În capitalism profesiile esenţiale sunt respectate, în capitalism poţi ajuge să trăieşti decent şi altfel decât furând. În comunism însă nu. Îmbogăţiţii zilelor noastre au depins meşteşugul „de a se descurca” în acei ani ai „epocii de aur”. Atunci un medic sau un profesor universitar, un inginer, un fizician erau la fel de preţuiţi ca un muncitor necalificat. Acum? E la fel. Care e diferenţa dintre comunismul care îi evalua, indiferent de merite şi de calificare, pe toţi în mod egal şi care a transformat, în consecinţă, poporul român într-un neam de pomanagii şi aşa zisul capitalism, care, în lumina actualei guvernări, îi evaluează analog, indiferent de merite şi de calificare, pe toţi cei ce muncesc, oferindu-le profesorilor, medicilor, inginerilor salarii mai mici sau egale cu cele ale barmanilor, comercianţilor, şoferilor? În comunism indiferent dacă învăţai sau nu, dacă ştiai sau nu să faci ceva împărţeai aceeaşi soartă cu restul lumii… Acum, în aşa zisul capitalism al regimului băsist, indiferent dacă ştii să faci ceva, dacă înveţi, dacă ai vreo vocaţie, ai aceeaşi soartă cu semidocţii, cu ignoranţii, cu incompetenţii, cu cei lipsiţi de educaţie. Şi atunci şi acum o altă soartă le era rezervată doar acoliţilor puterii. Care e diferenţa? În ce constă aşa zisul capitalism? În faptul că magazinele nu mai sunt goale? În faptul că, dacă ai cu ce o plăti, poţi avea, căldură în casă?

Întâmplarea face că una dintre cele mai bune prietene pe care le am pe lume să fie o pianistă născută în fosta Germanie de Est. Pentru ea comunismul a însemnat să trăiască fără tată (fusese arestat şi condamnat politic pentru că făcuse parte din rezistenţa anti-comunistă) într-un bloc de periferie împreună cu mama, fratele şi bunica. Mâncau legume cultivate chiar de ei şi încercau să supravieţuiască. Nu îşi mai aminteşte însă din acea perioadă mare lucru… Şi-a ocultat amintirea nefericirii. Tatăl ei a reuşit să evadeze din puşcărie şi a fugit la Hamburg, fără să îşi mai poată vedea familia, până în 89. În schimb mi-a povestit cu o emoţie care îi umplea ochii de lacrimi scena de dinaintea căderii zidului când trenurile nu au mai oprit în gările din Austria şi au continuat spre Budapesta. Ascultând-o simţeam – aşa cu nu mi-a fost dat cu nici un alt ne-român, oricât de drag sau de apropiat – că suntem rude, că am traversat împreună cumva aceeaşi apă neagră, în acelaşi timp. Tot ea mi-a spus că a asistat recent, într-un alt tren la o discuţie între doi „vestici” care îi ponegreau în fel şi chip pe „sărăntocii din est”.

Faptul că nu s-a intentat până acum la scară internaţională un proces al Comunismului face ca lucrurile să treneze aşa… ca mentalităţile bolnave cu care ne-am căptuşit în acei ani de detenţie naţională să infecteze încă multe conştiinţe. Probabil că în spatele acestei indiferenţe se ascund raţiuni economice. Odată recunoscute ca victime ale unor atrocităţi politice, statele din blocul estic ar trebui recompensate moral şi material, iar Europa de Vest nu îşi permite acte „de filantropie”. Ca şi atunci, în 44, şi acum a ales să ne sacrifice. Cortina de fier există încă din punct de vedere economic şi moral. Suntem trataţi ca nişte venetici, ca nişte rude scăpătate, ca nişte coate goale… ca nişte „Foşti Comunişti”, uitându-se – deliberat sau nu – că respectivul comunism ne-a fost băgat pe gât cu vârf şi îndesat, prin teroare. În continuare acest popor este umilit şi batjocorit de nişte oportunişti care, le nevoie, au fost comunişti, acum sunt capitalişti, au fost, miei, lupi sau vânători, după cum le cerea contextul. Dacă ar fi trăit în America acum două secole ar fi fost stăpâni de sclavi. Dacă ar fi trăit în Germania interbelică ar fi fost, probabil, nazişti. Ceea ce mă îngrozeşte este exact acest lucru: faptul că oameni fără nici o convingere, fără nici o morală, fără nici un Dumnezeu sunt mereu în situaţia de a decide destinele altora. Faptul că aceia care au convingeri, morală, Dumnezeu nu ajung niciodată la putere. Iar poporul e sleit de vlagă… e ameţit şi intoxicat de nevoi şi de angoase şi se comportă ca şi cum ar fi în continuare unul prizonier. Poporul are complexe de deţinut, trăieşte în captivitate, ca o pasăre care a stat atât de mult în colivie încât nu mai ştie să zboare. Poporul trăieşte încă în acel coşmar în care Stalin îi suia în trenuri pe români, îi arunca în beciuri, îi lăsa sau nu îi viaţă după bunul plac. În care Ceauşescu le arunca fărâmituri din pâinea făgăduinţei când şi când. Poporul nu mai ştie ce e libertatea. După 50 de ani de prizonierat e de înţeles. E în continuare captiv în blocuri şi în ghettouri, este o realitate. Democraţia şi cutiile de beton nu fac parte din aceeaşi lume, inisit. Simţul civic, responsabilitatea individuală, respectul faţă de mediu, toate acestea sunt compatibile cu democraţia nu cu totalitarismul. Cum să aşteptăm din partea unor oameni care trăiesc în continuare într-un peisaj comunist, într-un mediu ultra-poluat, striviţi de tone de gri să gândească şi să acţioneze altfel? De aceea suştin că viziunea diabolică a lui Stalin legată de urbanizarea rapidă şi forţată a adus pe pământ un tip de iad din care nu se poate ieşi prin voinţă individuală sau colectivă ci doar prin îndepărtarea definitivă a fantomelor comunismului.

Există oraşe întregi fantomă. Există fabrici-fantomă la marginea fiecărei localităţi locuite. Atmosfera de lagăr domneşte încă pretutindeni. Există, cred, o legătură organică între viaţa dusă într-un peisaj entropic, demoralizator, într-un labirint de blocuri identice şi lipsa de orizonturi, de motivaţie, de ideal. Iarna în asemenea oraşe este de nesuportat datorită frigului şi murdăriei de pe străzi, vara este cumplită datorită caniculei toxice, toamna e morbidă într-un spaţiu atât de cenuşiu, iar primăvara nu ţine mai mult de două săptămâni. Poporul nu se revoltă pentru că ştie că revolta nu îl va scoate din blocuri, pentru că ştie că se va întoarce înapoi în aceeaşi climat de lagăr comunist, indiferent dacă revendicările lui vor avea sau nu câştig de cauză.

Cortina de fier străjuieşte ca o stafie oraşele, gropile, mormanele de moloz revărsate la tot pasul, clădirile abandonate sau dezafectate, priveliştea de peisaj citadin neterminat, descentrat şi dezmembrat, aflat în perpetuă stare de construcţie a unui viitor „de aur” din ce în ce mai îndepărtat.

Exodul poporului român are o strânsă legătură cu fuga din ghetouri. Dacă am trăi în case omeneşti, în oraşe omeneşti poate că am fi mai intoleranţi cu corupţia, cu reziduurile care otrăvesc natura, cu murdăria care ne inundă pe toate planurile. Dacă ne-am putea permite şi o casă adevărată, nu doar maşini, poate că nu ne-am mai cumpăra maşini în disperare… şi haine şi mâncare şi orice, în acte compulsive de auto-consolare. Poporul român trăieşte într-un spaţiu dominat vizual şi moral de vestigiile comunismului… Aşa se explică simţul acut al victimităţii şi înclinaţia spre pasivitate şi lamentaţie. Contează imens mediul ambiant. Într-o lume în care plouă în continuu, feţele sunt mohorâte. Într-o ţară care arată ca după un cataclism după ani buni de la revoluţie, oamenii nu se mai ridică să îşi reclame dorinţa de a trăi mai bine pentru că şi-au pierdut orice speranţă.

De multe ori, ca să scapi de victimitate trebuie ca nedreptatea la care ai fost supus să fie recunoscută. Multe femei violate nici măcar nu sunt crezute şi acest fapt le distruge mai rău decât agresiunea în sine la care au fost supuse.

Poporul român a fost martirizat imediat după război şi nici un tribunal internaţional nu se învredniceşte să o recunoască făţiş. Abia abia, cu mari complicaţii birocratice şi juridice, sunt daţi nişte bani (o sumă infimă) familiilor foştilor deţinuţi politici. Şi asta e tot. Bani pe care îi dă statul român, deşi normal ar fi fost să îi dea urmaşii lui Stalin. Nemţii plătesc în continuare pagubele pe care le-au făcut cu războiul. Ruşii ce plătesc? Cum sunt recompensate familiile care şi-au pierdut membri în lagărele de muncă din Siberia? Era comunistă a fost, în fond, un război neoficial în care ţări întregi au fost captive. Poate că dacă ne-ar fi restituită demnitatea de neam, în urma unui astfel de proces al comunismului, am începe să ne trezim din coşmar, să credem din nou în dreptate, jusţiţie socială, responsabilitate. Poate.

Chiar dacă nu limpede şi coerent cred că, undeva în subconştinetul colectiv, fantomele comunismului continuă să ne lovească în cap cu bâtele. Iar când subconştientul e terifiat, conştientul nu are cine ştie ce vlagă.

Cui nu îi e frică de fantome?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: undeva în România

Pentru cei interesaţi aici sunt informaţii detaliate despre tentativele eşuate de organizare a unui proces internaţional al comunismului:

http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=354%3Asocietatea-vrea-procesul-comunismului-dar-politicienii&catid=47%3Abreviar-pentru-procesul-comunismului&Itemid=154&lang=ro

 

 

Advertisements

3 Responses to “Fantomele comunismului”


  1. 1 dumitruagachi
    20/03/2011 at 12:05 pm

    Felicitări! Laborioasă şi nuanţată analiză! Da, ne-am furat o secvenţă de istorie. Mai bine nu comiţi ceva, decît să o faci de ochii lumii, ca să “bifezi” şi un punct din programul scris pe mucava al “intelectualilor de mătase” ai regimului Basescu, in sensul de dulci la atingere, de care vorbeşte Marius Oprea.
    Există, fără discuţie o răspundere occidentală în ce priveşte comunismul est-european… Aş remarca aici şi partea bolşevizată a intelectualităţii franceze… În fine, sunt multe de spus. De fapt, un proces al comunismului ţine de o nouă “ordine” mondială şi am în vedere că un proces al nazismului a fost posibil pentru că nazismul a fost înfrint ca sistem. Comunismul nu!

  2. 3 -X-
    07/04/2011 at 7:31 am

    Si cand te gandesti ca milioane de oameni au trait in aceste ‘custi ale groazei’ … si au fost fericiti sa le aiba.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: